Love story

 Stiti când ești tânără și necoaptă și ți se pune pata pe băiatul rău din liceu sau cartier sau de la televizor sau nici nu conteaza de unde, că oricum nu aveți nicio șansă acum, și-n vecii vecilor, amin, că tu ești complet lipsită de importanță iar el e frumos de pică?

Trebuie să știți. Dacă sunteți fete, sigur ați trecut prin asta(că doar n-or citi doar Angelinele Jolie cu 100℅ rata de succes la Brazi Piți). Dacă nu sunteți fete, treaba voastră, vă imaginați.

Așa cum mi-am imaginat și eu când eram mică că ar putea exista un univers în care să fiu cu Johnny Depp sau Tudor Chirilă. Meci mai prost, ce să zic! N-a ieșit.

Dar de visat, oh, am visat! Și am mustăcit și făcut planuri prostești care începeau cu "dar cum ar fi dacă... "

Ei bine, trăiesc o poveste similară, deși datele problemei(pentru că este o MARE problemă) sunt diferite.

Mi s-a pus pata rău. Dar rău. Și diferența între atunci și acum e că atunci poate nu aveam nicio șansă, dar acum am. Doar că acum am și minte, și maturitate, și niște semnale sonore care îmi țiuie în urechi mai ceva ca alarma când e simulare de incendiu la noi la muncă.

Și alarmele astea îmi spun să nu mă bag, că nu e cazul. Ăsta e creierul, care, săracul, încearcă să își facă meseria. Apoi vine inima, proasta, care mereu m-a băgat în belele, și care nici măcar nu zice nimic, doar mă înțeapă, mă împinge, îmi trimite semnale, îmi înmoaie corpul în prezența subiectului în cauză.

Pe scurt, ca să nu o lungesc iar inutil: m-am îndrăgostit nebunește și iremediabil.
Și am vești bune și vești proaste:

Vestea bună e că e vorba de o pereche de pantofi.
Vestea proastă e că sunt foarte scumpi. O altă veste proastă e că nu îmi trebuie. De fapt, perechea de care mă îndrăgostisem inițial era cu tocuri(mici, dar orișicum), iar eu nu am mai purtat tocuri de vreo 20 de ani, și atunci era ocazional.

De aici și comparația mea de la început. Fix relație imposibilă, între frumoasa balului și baiatul care parchează mașinile. Eu sunt baiatul care parchează mașinile, în caz că mai e nevoie să explic.

Iar veștile proaste continuă: am gasit același model, fără toc. Și sunt absolut minunați. Îi iubesc din tot sufletul meu, așa cum numai o dragoste interzisă îți poate da putere să o faci.

De când i-am văzut prima oară, mă gândesc numai la ei. Mă ajută și algoritmul social media, care mi-i bagă în fața ochilor cu fiecare ocazie de când i-am căutat pe site-ul oficial. Sunt de la Dior, apropo, că nu putea să mi se pună pata pe ceva de la Decathlon. Și sunt obscen de scumpi. În sensul că și dacă aș face o aroganță extremă și i-as cumpăra, cel mai probabil nu i-as purta niciodată, să nu îi stric. :)))) Dar nu aș face această aroganță, mai degrabă aș merge într-o excursie cu banii respectivi.

Așa că am inceput să caut soluții. Și tot social media mi-a venit în ajutor, sugerându-mi un site cu produse de firmă care au mai fost iubite în trecut:), adică la mâna a doua.

Acum, fără a intenționa să supăr pe nimeni, eu, pe lângă faptul că nu sunt fan second hand în general, am o echipă specială de pitici pe creier care se ocupă de secțiunea încălțăminte.
Mi se pare îngrozitor să porți încălțămintea altcuiva dacă nu e din necesitate.
Daaaar...erau la jumătate de preț! Jumătate! Ceea ce tot scumpi îi făcea, dar deja parcă mai veneam de acasă.

În sfârșit. După ce m-am codit vreo două zile și cu aplicația aia cu produse second am decis să o dezinstalez, să scot ispita din casă, și, poate, să uit că am vazut vreodata cea mai frumoasă pereche de pantofi din lume.

Două zile mai târziu primesc mail de la aplicația respectivă, erau reduși încă și mai mult pantofii mei, ajunseseră deja pe la vreo 350 de euro! :)

Dar cine sunt eu la această vârstă venerabilă daca nu o persoană matură și responsabilă? M-am dezabonat cu mâna tremurândã și cu lacrimile șiroind și am încercat să îmi continui existența gri și monotonă cu cele 87 de perechi de încălțăminte care NU erau ea!

Ușor nu mi-a fost, doar faptul că am mai trecut prin greutăți în viață m-a ajutat.

Am continuat să merg la muncă, să incerc să socializez, să îmi continui rutina, dar în sufletul meu ceva se deconectase...
Până intr-o zi, când...


.. Va continua

Invenția secolului.

 Ei bine, a venit timpul să scriu și despre această descoperire fenomenală care m-a uluit atât de tare încât mi-au trebuit vreo câteva săptămâni bune până să mă decid cum să abordez problema.

Nu de alta, dar e deosebită pe mai multe părți decât aș putea cuprinde. :)

Așadar, astazi vorbim despre un corp de bibliotecă ce se poate transforma în sicriu.

Despre mine, dacă ați mai intrat pe aici, stiti ca imi place sa citesc. Aflați acum si ca nu mi place sa mor. Asa ca o sa comentez din perspectiva unui cumpărător interesat și nu prea.

În primul rând, e urâțică. Nu înțeleg spațiul ăla lăsat dedesubt, dar probabil că a dat cu virgulă pentru a-și putea exercita abilitatea de Transformer. Poate dacă mai puneau un raft nu se mai transforma în sicriu, ci în carucior, și nu mai era așa util mortului, na!

Apoi, nu e foarte folositoare dacă ești un cititor avid. Nici nu încap multe cărți și nici nu pare foarte stabilă/rezistentă, ceea ce mă îngrijorează puțin și în ceea ce privește funcția doi. Dacă, Doamne-fereste, se dezasamblează când ti-e lumea (de apoi) mai dragă și te trezești (mă rog, vorba vine.. bine ar fi!) pe jos?

Hai, cât timp servește ca bibliotecă mai treacă-meargă să îi sară balamalele, în cel mai rău caz îți cade Cioran pe jos, dar dacă e pe funcția sicriu și cade bunicu'?

Apoi, întrebarea mea este, de fapt: cine montează sicriul? Evident, nu viitorul mort. Nu e ca și cum simți că încep îngerii să cânte dar iți pui niște vată în urechi și scoți bormasina și manualul cu instrucțiuni.
Deci ar trebui să fie altcineva.
Cineva care, cu mortul în casă, s-ar apuca să dea jos DEX-ul, cartea de bucate a Sandei Marin, pe Cioran, mileul și pescarul și apoi să se apuce temeinic de bricolat.
Timp în care... mortul ar fi singur, în casa goală? Cu rude, bocindu-l? În drum spre casa mortuară, intr-un sicriu de împrumut? Intr-un cearceaf?

Așa că eu propun în felul următor:să mai lucreze puțin la această invenție și să automatizeze procesul.
Simți că vine doamna cu coasa? Te duci frumusel lângă bibliotecă, mături dintr-o mișcare, ca în filmele americane, obiectele personale de pe raft(uri), te intinzi pe unul din ele și apesi pe un buton.
Apoi, ca la corturile alea care se montează singure, hop și sicriul tău, gata pregătit, cu tine bombonică înăuntru.
După care nu mai ai nimic de făcut decât să aștepți. Poate o carte chiar o păstrezi, în caz că durează...
Alarmă falsă? Nicio problemă! Apesi pe alt buton și se transformă iar în bibliotecă. Iei un Supramax Articulații, te apleci după mileu, te rogi să nu se fi spart pescarul, pui cărțile la loc și îți vezi de telenovelă.

Sfat pentru nepoți: Dacă ati pus ochii pe biblioteca bunicului, asigurați-va ca nu e model din ăsta Transformer, că v-ati lins pe bot când vine momentul. Strecurati-i un catalog IKEA asa, ca și cum n-ati avea nicio intenție ascunsă, dacă vreti să mergeti la sigur.
Cu plăcere!

Days of our lives. Sau, mă rog, a mea.

 Eu mă aflu printre norocoșii care își iubesc munca și locul de muncă. Sigur, as prefera să nu trebuiască să lucrez, că doar nu sunt nebună complet, dar, pentru că suntem ancorați în realitate și trebuie să plătim facturi, până se lămurește situația cu moștenirea mătușii din Rwanda care mi-a lasat nu-stiu-câte milioane, doar să îi trimit bani de timbre, eu merg la muncă.

Și îmi place și prin prisma a ceea ce fac, și a locului în care muncesc, și a colectivului, dar și a lucrurilor care se mai întâmplă din când în când și care nu îmi permit să mă plictisesc.

În primul rând, destul de des sunt în comisia de angajare și am avut ocazia să asist la foarte multe interviuri și să observ foarte mulți oameni. Uneori e plictisitor, dar în alte dați e efectiv delicios.

De exemplu, odată, un candidat nu a știut să răspundă la prima întrebare, a încercat să se eschiveze, nu i-a mers, nu a știut nici la a doua, apoi, la a treia, când a văzut că treaba nu e prea bună, s-a panicat și pur și simplu a închis laptopul, lăsându-ne cu ochii în.. ecran(toate interviurile se țin online la noi).

Un altul, păstrând tema, era undeva la birou, cred, și, la un moment dat, a intrat șeful lui peste el și s-a văzut nevoit să închidă. Când l-am contactat, minute mai târziu, întrebandu-l dacă revine, a zis ca nu, și că înțelege dacă va fi descalificat. "Dacă".

Am avut și o fetiță Powerpuff, ea a fost cu adevărat deosebită. Vorbea cu ea însăși, întorcând capul spre dreapta când întreba și spre stânga când răspundea. Și discutia era ceva de genul:
"-Am mai lucrat în domeniul x? " Intreba ea, cu o voce pitigaiata de anime-uri, uitându-se spre dreapta, curioasă.
"-Da, am mai lucrat! " răspundea hotărâtă, înclinând capul în partea cealaltă.
Însă cireasa de pe tort a fost așezată când, întrebată ce ar vrea să știm despre ea ce ar putea fi relevant în contextul dat, ea a început să povestească despre cum a avut o fermă și a crescut vaaaci, și capreee, și oooi... Moment în care colega mea nu a mai rezistat și a izbucnit într-o criză incontrolabila de râs și a trebuit să părăsească sala.
Fetita Powerpuff nu a luat postul, dar a rămas în inimile noastre.

Și exemple asemănătoare sunt mai multe, nu mi le mai amintesc eu acum, cert e că nu apuc să mă plictisesc niciodată.

Azi, de exemplu, trebuia să îi dau ceva unui coleg, și am ciocanit la el la birou și am intrat, în ideea că, și dacă nu e acolo, îi las ce am de lăsat și plec. Era acolo, doar că dormea sub birou, iar când am intrat și l-am văzut m-am speriat, și l-am speriat si pe el, săracul, mai-mai să dea cu capul de birou când s-a ridicat.
Era așezat frumos pe o gecuță și își făcea siesta. Normal că m-am blocat, i-am zis că ne vedem mai târziu, a zis că da, sigur, foarte nonsalant, am închis ușa după mine si sunt foarte sigură că s-a culcat la loc, pentru că nu a ieșit din birou mult timp după.

Cand o să vorbesc cu el data viitoare(e un coleg care nu e musai vorbăreț, dar cu care mă inteleg bine) o să îi spun un secret neprețuit (pentru el), și anume că la parter avem săli speciale cu paturi pe care te poți întinde și unde poți dormi liniștit fără să îți rupi spatele pe mocheta murdară.

Nu vă spun de unde știu. :)) 

Episodul în care era să fac o nefăcută. Iar.

M-am intors din Grecia, gata. A fost frumos, evident, că asta e definiția Greciei. De asta merg de 25 de ani în fiecare an. Să tzatiki, să souvlaki, să alea.

Neașteptat, sejurul a decurs fără incidente. Nu am lovit mașina, am găsit parcare chiar și în Salonic, unde am stat ultimele două zile, nu am murit de cald și nu ne-a mușcat peștele iepure. M-am îngrășat vreo 400 de grame, dar astea sunt pagube colaterale.

Pentru că aveam ceva timp in aeroport am cumpărat un cozonac de care luăm de fiecare dată când avem ocazia și pe care îl recomand, iaca poza:

Și o cutie de țigarete cu ciocolată pentru la muncă, las și cu astea poză. Avem obiceiul ăsta să aducem ceva dulce de pe unde mergem, și m-am gândit că astea sunt și bune, și multe, așa că merg la fix.

Buun. Ajungem în avion(nu înainte de a mai juca o din aia de-ale mele în care îl asteptam pe Edu să vină de la baie si începuse îmbarcarea deja și eu urmam doar că nu ajunsese copilul și hai că îl văd, vine, ajunge la poarta de îmbarcare, deja țineam puțin oamenii în spatele meu de câteva secunde, hai repede să trecem și hop, imi scapă punga în care aveam cozonacul sus menționat, țigaretele și cutia cu delicioșenii nesanatoase de la Burger King, care normal că se împrăștie care-ncotro pe acolo de am mai pierdut ceva timp strângând onion rings, aripioare picante și mozzarella jalapeno de peste tot. Dar mi-am umplut frigiderul gratis!)

Dar am ajuns în avion, în cele din urmă, ne-am așezat și, pentru prima oară de când zbor (și am zburat de câteva ori în viața mea) stewardesa anunță că la bord se află o persoană cu grave alergii la alune și că suntem rugați să nu consumăm pe toată perioada zborului nimic ce poate conține alune. Și că, bineînțeles, nici ei nu vor servi pe acel zbor nimic cu alune.

Chiar m-am mirat, vorbeam cu Edu cam cât de puternică ar trebui să fie alergia acelei persoane de roagă toți oamenii din avion să nu consume nimic.. Mi se pare foarte grav și stresant să depinzi așa, de niște străini.

În sfârșit. Pornim, dau drumul la un film, că terminasem, din păcate, toate cărțile pe care le luasem cu mine, și ce idee imi vine mie la un moment dat? Să desfac cutia cu țigarete și să iau una, două, că pot să le duc și desfăcute la muncă, nu e ca și cum verifică cineva sigiliul. N-am mai făcut niciodată asta, mereu duc nedesfăcute dulciurile pe care le cumpăr pentru muncă, dar așa mă lovise o poftă ...de n-am putut să lupt.

Și desfac, și iau una(după ce mă chinui să o scot din cutie, că erau indesate de parcă le era frig), îl servesc și pe Edu, și când o iau pe a doua numai ce-l aud pe Edu:"Mami, dar astea n-au alune? "
Doar ca să se uite pe cutie, câteva secunde mai târziu, și să vadă că, intr-adevăr, crema conține alune.

Nu stiu să vă explic, că și acum mă ia amețeala, când scriu, cum am înghitit restul de țigareta, cum am închis cutia și cum am bagat-o la loc în rucsac. Nu-mi mai amintesc. Stiu doar că am inceput să mă uit în jur și să mă întreb cine o fi cel/cea cu alergii, rugându-ma să nu fie cineva de lângă noi ci pe cât posibil cineva cât mai departe, și apoi încercând sa-mi amintesc ceva noțiuni de prim ajutor.
Ce prim ajutor, frate, când eu, după zeci de ani în care zbor de nspe ori pe an, încă nu sunt sigură că m-as descurca sa-mi pun vesta aia de salvare, deși m-am uitat de 1000 de ori la prezentare? Că faza cu pusul oxigenului întâi mie și apoi copilului vă spun din prima și în cunoștință de cauză că nu aș face așa, că nu aș fi capabilă.

Deci prim ajutor... Mai slăbuț. Nici nu cred că ai ce să faci în cazuri din astea, în afara de injecții.

Bine, la o adică, dacă aș fi singură în avion cu persoana respectivă și un pix și persoana nu ar putea respira.. Ok.. aș putea încerca o traheotomie, că am vazut in mai multe filme, poftim! Nu spun că mi-ar ieși, spun că aș putea încerca. :)) 

Dar ne îndepărtăm de subiect. După ce am realizat că am mancat păcătoasele alea nici nu am mai respirat până la aterizare, de teamă că o să ajungă la pacient. Cum auzeam pe cineva tușind, mă lua cu transpirații. Cum trecea cineva pe lângă mine mai repede, mi se părea ca merge să cheme ajutor..

A fost.. solicitant. Nu stiu cum rezistă infractorii. Nu sunt clădită pentru asta. Imi venea să merg în față la telefonul ăla unde se fac anunțurile și să ma predau.

Din fericire nu a pățit nimeni nimic și am scăpat basma curată, dar tensiunea mea iar a desenat funcții sinus cosinus ca în vremurile bune.

Oricum, sfatul meu este următorul: dacă aveti alergii grave și urmează să călătoriți poate nu ar fi rău să vă interesati dacă voi fi și eu pe zborul ăla. Numa' zic! Chiar dacă vă amânați plecarea cu o zi, măcar aveți mai multe șanse să ajungeți..

Jurnal de Grecia.

 Am și eu o vârstă. Și, la vârsta mea, pe lângă călătoriile pe care le fac în locuri mai îndepărtate sau mai exotice, am nevoie ca cel puțin o dată pe an să mă reculeg intr-un loc non-turistic, liniștit, pe plajă, unde să aud doar valurile și să am de bifat doar restaurante și cafenele.

Iar asta vreau să se întâmple în țara mea de suflet, Grecia. Atât de simplu.
Non-turistic. Pe plaja. Taverne. Valuri sparte. Cafea si souvlaki.
Așa că anul ăsta am făcut rezervare undeva unde nici măcar n-am știut cum se numește vreo două luni, că am mers cu omulețul pe Maps și am căutat spații de cazare pe plajă. Nu a fost ușor, că nu voiam nici să îmi las un plămân ca plată și, după cum am menționat, voiam ceva izolat dar nu la modul să inspire un film thriller, la o adică. Ceva decent.
Mă rog, eu am idei fixe și atunci se lucrează mai greu cu materialul clientului.
Dar am reușit. Am reusit, eu si omulețul Google, să găsim ceva, la vreo 200 km de Salonic. Am plătit, am inchiriat și mașină,am luat bilete de avion și am inceput să număr zilele.
Care au trecut, că ce treabă au?
Și am ajuns la ziua Z..
O să derulez peste cum mi-am făcut bagajele foarte târziu pentru că am avut orice altă treabă de pe pământ în afară de asta, cum am dormit foarte puțin și am fost năucă la 3.30 când a sunat alarma, cum n-am reușit să dorm pe avion că Ryanair zici că transportă pinguini și ține temperatura pe minus 10 grade, cum cei de la care inchiriasem masina si cu care trebuia să ne vedem la aeroport la 10 au venit la 11(si pana pe la 10.40 nu au răspuns la telefon). Trecem peste astea, si peste cele două ore de condus în care valiza mică a dormit (că sunt doar cu o valijoară mică și până acum prea puțin vorbareață) iar eu m-am plictisit de moarte.
Derulăm la momentul în care ta-da-daa! Google Maps declară răspicat că am ajuns la destinație. Super. Coborâm din mașină, mergem spre locația care arăta exact ca pe booking, întrebăm în stânga și în dreapta, până la urmă dăm de patroni care ne zic că da, este spațiul lor de cazare dar se numește altfel și că nu au auzit de numele ăla de îl fluturam noi acolo.
Buuun! Mă trag la umbră, îl sun pe proprietar. Bună ziua, bună ziua, am ajuns dar nu sunteti aici, pai stați că acum conduc, dati-mi WhatsApp ul dv și vă trimit adresa.
Hmm.. Pai știți că eu cam speram că asta e adresa, că e pe plajă, și arată bine, și proprietarii de aici zic ca e clădirea lor, doar ca nu e numele lor..
Haideti ca va trimit adresa pe WhatsApp..
Ok...
Între timp, proprietarii clădirii care semăna dar nu răsărea, respectiv avea aceeași adresă și aceleași poze cu exteriorul dar alte poze cu interiorul și alt nume(iar ei jurau ca nu au auzit în viața lor de numele ala de îl tot ziceam eu) imi zic ca ei au, absolut intamplator, o cameră liberă, dar doar 4 nopti, nu 5, că au avut o anulare.
Le zic ok, haideti să vedem ce se întâmplă, ca mie deja imi pare păcăleală, mi se pare că cineva se folosește de pozele și adresa dumneavoastră.
Moment în care proprietarul locației unde eu rezervasem(și plătisem) imi trimite adresa care, ce sa vezi, era aceeași.
Și începe spectacolul. Între timp coborase și un papu' tot din clădirea asta dar cumva altă intrare(dar cu un nume diferit de orice alt nume pronunțat anterior) , practic ușa în ușa cu ei, spațiul de cazare de lângă, care le zice că (sper ca sunteti pregatiti) locația pe care o cautam eu e la el(el era tatăl tipului cu care vorbisem eu pe WhatsApp) dar ca este rezervată complet.
Întrebările care în momentul ala se nășteau în capul meu mai ceva ca bebelusii în maternitatea Polizu erau:
- cum mama naibii astia nu stiau unii de alții, ușa în ușa?
- de ce pe ușa la ăia scria un nume și eu pe booking am rezervat altceva?
- de ce au rezervare dublă când eu am plătit de luni bune?
-unde dorm eu la noapte, ca e plin sezon și e ocupat peste tot?
Și altele care nu sunt asa relevante acum.
Buuun. Deci la masa negocierilor, în acest moment al revelațiilor, eram eu, copilul meu (prezent mai mult fizic, să fiu sinceră, nu părea prea afectat), soțul și soția de la spațiul de cazare care nu era ce rezervasem eu, părinții soției, plus domnul tatăl băiatului de la spațiul de cazare unde rezervasem eu. Dintre toți, engleză vorbeam eu, fiul meu, prezent fizic dar neimplicat emoțional și soția de la spațiul de cazare cel nou. De vorbit vorbeau toți ceilalți. Nu engleză, dar mult și tare. Bonus, tatăl de la spațiul de cazare unde plătisem eu l-a sunat pe fii-suși mi l-a dat la telefon.
Poate vă închipuiți deja, poate nu, dar vă pot garanta că a fost teatru grecesc scurt spre mediu cu accente de dramă.
De ce? După ce am vorbit cu fiul la telefon cu o mână înfiptă în ureche până în ciocănel, că toată gașca mea cea nouă din Grecia își dădea cu părerea despre situația creată (la volum 9/10) și respectivul a avut răgaz să caute în rezervari, a putut să constate că da, subsemnata avea rezervare între 14-19 iulie. 2027.
Multumesc frumos. La revedere.
Nu. Nu e prima oară când fac asta. Deci la revedere spre adio.
Vai, ce am mai râs! Deloc. Mai ales ca stiam că plătisem fără drept de anulare. :D
Dar... barză chioara.. cuib.. Na. Noii mei prieteni, asa cum mentionasem anterior, doar ce avuseseră o anulare(norocul lor, al nostru, habar n-am), asa că ne-am cazat intr-un apartament muuult mai frumos, mai ieftin si care e fiiix cum imi doream. :)
În plus, l-am rugat pe deja vechiul meu prieten(locație Grecia cred ca îl cheamă, că așa l-am trecut pe WhatsApp) să își facă milă de mine și să imi accepte anulare gratuită pe booking, și a fost de acord. Deci cred că rămân și cu ceva bani în buzunar (asta e o glumă, nu s-a întâmplat niciodată, nu cred ca sunt sanse acum, la bătrânețe, dar e o vorbă, așa).
Si cam asta e povestea zilei. Ca să nu ma invidiați prea mult, doresc să mentionez că muncesc, nu sunt venită (doar) în scop turistic, dar am zis să mai schimb biroul cu zgomotul valurilor o săptămână, că n-o fi foc.
Gata. Am înțeles că apa mării are 27 grade. Mă duc să verific. Am adus un termometru.

 

De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu

Am fost ieri la piscină. Desigur, nimic mai simplu în propoziția sau în acțiunea respectivă. Oamenii fac asta de când lumea, e ceva absolut normal.

Nu și pentru mine, care nu sunt prea dusă la piscină, ca să zic așa. Nici la biserică, dar asta e o altă poveste.

Așa că o să vă povestesc ce face o dudă la piscină. Nu de alta, dar poate despre oamenii normali știți deja.

În primul rând, citisem pe site situația culoarelor libere, pentru că știam că sunt și câteva ocupate de cursurile de natație, așa că poți consulta câte culoare sunt libere la intervalul cutare de timp. Eu, care am documentarea în sânge, am citit Excelul ăla de 10 ori. Scria așa: 2 culoare de 25 m, 2 culoare de 50 m.

Și știu, pentru voi acum poate pare logic, și când scriu eu pare și pentru mine, că m înseamnă metri, însă în toate cele 10 ori cât am citit, eu am interpretat m ca minute și tot timpul ăla eu m-am gandit că ai doar intervale de 25 sau de 50 de minute în care ai culoarul tău și te balacesti acolo în lumea ta. O știți pe aia cu surdul nu aude, dar le potriveste? Așa și prostul...

Bun.. Deci în capul meu treaba stătea în felul următor: au două culoare libere de 25 de minute, două de 50. Dar cum naiba le rezervi, mă gândeam, că ăsta e doar un tabel pe care nu îl poți modifica? Cum știu eu că nu au ajuns în fața mea 8 oameni care s-au bătut pe culoarele alea?

Adică.. Puțină logică se chinuia să iasă la suprafață, draga de ea, dar o sufoca ignoranța.

Una peste alta am ajuns acasă de la muncă, mi-am făcut rucsacul și iata-mă, dară, în drum spre piscină, încă în dubii că voi reuși să prind culoar. Repet: absolut tot timpul eu m-am gândit ca voi avea culoarul meu pe care voi putea să mă lăfăi ca la plajă la Trei Papuci, acasă, la Constanța.

Ajung la piscină, ca nea Mărin la mall. Îi zic domnului de la intrare, așa, dulce și suavă, ca o garofiță-știți, dacă puteți să îmi explicați pe aici, pentru că vin pentru prima oară..
Și îmi explică omul, săracul, dar ca și cum venisem pentru prima oară la piscina aia, nu pe planeta Pământ. Și nu îmi zice că in vestiar pe o parte intri, pe alta trebuie să ieși, ca să găsești dulapurile și apoi piscina( practic, ca la orice parc acvatic, duh!!) Așa că eu am ieșit tot pe unde am intrat și m-am trezit nicăieri lângă apă, practic.
Și cum sufletele pereche se atrag, am întrebat o tipă unde e intrarea la piscină, iar aia era și mai pierdută ca mine, zici ca o întrebasem despre Ecuația lui Schrödinger.

Mă rog, două cucoane mai târziu m-am dumirit. Și am realizat și că stiam toate astea, că mai fusesem afară din casă în viața mea.
Însă tocmai când zambeam victorioasă a apărut următoarea provocare. Dulapiorul în care să îmi las rucsacul. Nu se mai fac cu moneda, ca pe vremea mea.(slavă Domnului, că nu aveam nicio monedă în portofel, ar fi trebuit fie să cerșesc una fie să mă întorc acasă, și ar fi fost păcat, după atâtea victorii cate repurtasem).

Nu. Acum sunt cu cod. Dar nu la modul că fiecare dulap are codul lui. Nu, că ar fi fost prea simplu. Sunt câte 20 de dulapuri și în mijlocul lor tronează un afișaj electronic. Tu trebuie să îți pui rucsacul(sau coroana de aur, treaba ta) în dulap, să îl inchizi, apoi să fugi la tastatura asta și să introduci un cod din patru cifre. Și să ții minte și în ce dulap ti-ai pus coroana. :) 
Eu am facut toate astea apoi mi s-a părut că mi-a tremurat mâna când am pus codul care apropo era anul nașterii mele ca să evit orice neplăceri că măcar atâta lucru imi mai amintesc așa că am blocat, apoi am deblocat ca sa verific și apoi am blocat iar.
Ahhh.. Nu sunt o persoană minunată? Așa de relaxată! și istețică brici!! O plăcere!

După vreo 2 ore de când ajunsesem la piscină, iata-ma ajunsă și lângă apă.

Piscina? Puhoi!! Zici că dăduseră astia drumul la ceva comori pe fundul apei și aflase tot satul. Copii, adulți, bătrâni, toată lumea era acolo.

Eu îmi lungeam gâtul să văd unde e culoarul meu! Hai, nu mă asteptam să scrie chiar Silvia din dopuri de plută, dar măcar să nu văd căscuță de om pe el.

De unde? Doar oameni și iar oameni.
O intreb pe o tipă de acolo unde sunt culoarele libere și îmi indică două, deloc libere, dimpotrivă, moment în care mi se ridică și mie vălul de pe ochi și realizez așa, ceva aproape de adevărul universal, și anume că libere înseamnă că nu sunt ocupate de cursanți, că m înseamnă metri și că trebuie să mai cumpăr balsam de rufe că nu mai am mult. Da, nu toate au relevanță pentru povestire, dar am promis transparență totală.

Iar din cele două culoare, unul era pentru înotătorii rapizi, ceea ce, în caz că nu v-ati dat seama încă, nu e cazul meu, pentru că nu stiu dacă am menționat, dar eu nu stiu să înot.
Nu am menționat? Da, poate trebuia să încep cu asta. . .

Nu că nu știu la modul la care mă înec, însă sunt câteva impedimente, cum ar fi: am o mână cu aere de pareză, care nu poate face rotație completă, așa că înot ca un câine lovit de un camionagiu beat. Apoi.. nu am deloc rezistență. Și când zic deloc, după ce urc două etaje gâfâi de zici că am câștigat triatlonul. Și nu în ultimul rând, nu am fost instruită corespunzător, așa că nu cred că execut nici mișcările corect. Mai degrabă "I've got the moves like Jagger", if you Know what I mean.

Acestea fiind spuse, nu înseamnă că nu am determinare. M-am aruncat în piscina supraaglomerata ca și cum nu exista ziua de mâine și am inceput să inot frenetic. Vorba vine frenetic, în primul rând pentru că nu sunt în stare și în al doilea rând pentru că eram pe culoarul de lenți. Că v-am zis că era un culoar pentru Davizi Popovici și unul pentru căluți de mare. (Am căutat pe net ce animale înoată încet)

Și stânga, și dreapta, și hop, și țop, și cine era mort după vreo 3/4 de bazin? (Adică vreo 35 de metri) .Subsemnata.

Dar nu moartă în sensul drăguț, de gâfâit ușor și recăpătat suflul după 5 minute. Moartă în sensul de scuipat plămâni, înjurat vecini, invocat demoni, șuierat ca trenulețul Thomas pe marginea piscinei de si-au dat coate de la salvamari la copiii de la cursul de înot.

Pentru că, da, pe la trei sferturi de bazin m-am oprit, m-am lipit de margine și am zăcut acolo ca sinistrații până mi-a revenit suflul. Nici Kate nu l-a jelit pe Jake atât în Titanic pe scândurica aia cât am jelit eu pe marginea piscinei.

Doamne, dacă îmi citești blogul, nu face să depindă vreodată nimic, NIMIC de capacitățile mele fizice, Doamne! Nici de alea intelectuale, te rog! Că ai văzut că nu e cazul. Aminuț.

Și am stat așa vreo două apusuri, până am simțit că pot să respir iar, apoi mi-am terminat tura de piscină și am urcat și m-am asezat, să mai gâfâi și de pe bancutã .

Și am continuat să îi privesc pe colegii de culoar, toți trecuți de vârsta mea de mult. Bãinene. Tură. După. Tură. Încontinuu.
La un moment dat, după ce mi se uscase costumul (da, după atâta timp) am zis că intru iar pe culoarul de 50. Ce să intri, frate?  Era încă foarte aglomerat și nu dădeau semne nici să facă pauză, darămite să se oprească. Eu nu știut ce disciplină au oamenii aia, jur, dar am rămas fascinată.

Numai faptul că sunt cãpoasă și că mi-am propus ca timpul petrecut în apă să fie măcar jumătate din cel petrecut descifrand tainele vestiarelor/dulapurilor/codurilor/etc m-a facut să intru iar în piscină, de data asta pe culoarul de 25, unde am mai făcut o tură, cu chiu cu vai, mai cu dat din coate, mai cu împins din călcâie, mai cu calcă-apa, dar am reusit.

Deci în meciul piscină versus Silvia astăzi a câștigat piscina, dar nu a cântat încă doamna cea grasă, pentru că în cele paișpe ore cât am stat pe bară și m-am uitat la Moise clonat cum despica apele acolo mi-am făcut un plan: o să merg de trei ori pe săptămână, data viitoare îmi iau si ochelari de înot (nu că de asta nu stiu eu să înot dar îmi dau mai mult comfort) și o să progresez încet încet până o să ajung și eu pe culoarul de rapizi. Asta e țelul meu acum! Pe ei, pe mama lor! Mă întorc călare pe un delfin dacă mă enervează, că nu m-am nascut degeaba la Constanța. (mă rog, până acum, la cum nu înot, puteam la fel de bine să mă fi născut în salina Turda)

Deci nu stiu când sunt următoarele campionate sau Olimpiada sau ceva dar puteți să mă înscrieți. Da, stiu, pentru mine trebuie să fie Paralimpice, dar tot se pune!