Cred că îmbătrânesc. Cred...cam 100%. Lucruri
care până acum mă lăsau rece acum mă scot din minți. Și oricât de răspicat aș
fi declarat eu tot timpul până acum că voi fi o bătrânică simpatică, există
posibilitatea să mă fi înșelat.
Vecinii, de exemplu. Mă înnebunesc. Eu stau
într-un cartier relativ liniștit, și poate tocmai asta e problema. Nu am ieșire
la bulevard, iar geamurile mele toate dau spre spatele blocului. Ceea ce, în
afara faptului că stau stresată când iese copilul afară,că nu îl văd, ar trebui
să-mi aducă numai bucurii. Dar nu. Atunci când e liniște se aude orice. ORICE.
Vecina asta de vizavi, de exemplu. Dacă aș
avea loc de ură în sufletul meu ea ar sta pe un tron cu o coroană mare pe cap.
În fiecare zi..fi-e-ca-re zi..vorbește la telefon de pe balcon. Aplecată ușor
în afară. Și stă tot la 2, ca și mine. Ne despart fizic vreo ...30 de
metri(cred, niciodată n-am fost bună la estimat distanța. Excelentă la estimat
timpul, totuși). Și niște copaci. Toate astea fizic. Fonic suntem siameze. O
aud zilnic când își sună sora, copiii, prietenele...și sunt la curent, fără
voia mea, cu tot ce le spune. Ar fi și greu să nu, că practic urlă. Doamne, că
nu puteam să stau deasupra balconului ei, să intervin și cu fapta, nu numai cu
gândul? Acum e într-un apel, evident. Nu știu cu cine, că atunci când a început
să vorbească mi-am mușcat limba să nu urlu la ea și m-am pus pe scris. Dar o
aud cum îi zice interlocutorului că a trecut viața pe lângă ea(oohh..asta
înțeleg perfect, eu simt cum mi se scurge viața din ochi și urechi în fiecare
zi când vorbește ea) și cum că, în afara faptului că a mâncat și a băut bine,
nu a făcut cine-știe-ce cu viața ei. Ceea ce mă duce cu gândul la multe
propuneri, printre care și să încerce un salt cu parașuta. Sau o scufundare cu
telefonul ăla blestemat în buzunar.
Trebuie să fac ceva în privința asta, că nu-mi
place să las treburile nerezolvate, zici că-s din familie de mafioți.
Apoi, vecinii de jos. Gălăgie nu fac, au copii
mari și, cu excepția câtorva certuri între ei, nu îi aud. Dar fumează în
dormitor, iar eu îmi intoxic zilnic plămânii ca și cum aș sta la masă cu ei și
am împărți același pachet. Și fumează mult, dacă îmi este permis să remarc. Și
gătesc. Zilnic. De cele mai multe ori asta miroase bine, dar s-a întâmplat să
miroasă și de parcă ar fi pregătit organe de om. În putrefacție. Când se
întâmplă să gătească mâncăruri urât mirositoare? Când spăl eu. Atunci fie
prăjesc pește, fie fac tocăniță, fie șobolani morți. Și nu am dreptul să mă
revolt, e casa lor și e absolut normal să gătească ce vor. Ce mă intrigă e că
simt la fel de puternic mirosul în toate camerele. Unde e situată bucătăria lor
și cum reușește mirosul să pătrundă peste tot la mine e un mister pe care mi-am
propus să-l rezolv într-o zi printr-o vizită scurtă și poate un tur al casei. Cu
voia lor. J Să nu vi se pară ciudat, vecinul de jos așa face la mine în casă. Îmi
ciocăne la ușă și, sub diferite pretexte, când deschid își înfige capul ăla lunguieț
și curios până în fundul casei. Îmi vine să forțez închiderea ușii uneori. Dar
trebuie să fiu politicoasă, că dacă îmi ard podurile nu mai pup vizită la ei.
De cojocul acestor vecini am ac, însă.
Mărișor. Copiii. I rest my case here. Să nu mă supere tare, că dau drumul la
minge.(blink blink)
În ordinea numerelor de pe tricou, mai am
probleme cu: aerul condiționat al vecinilor care stau cu două etaje mai sus și care
curge fix pe rufele mele, vecinul de la parter și cel de la 3 sau 4 care nu îmi
răspund la salut niciodată, vecinii care fumează în scară și mănâncă semințe
ale căror coji le scuipă exact în fața scării, sau care beau diverse și lasă
cutiile tot acolo, în fața scării, vecinii care intră sau ies din casă la 2
noaptea și aleargă pe scări și urlă de parcă ar fi singuri în codru și lista ar
putea continua.
Îmbătrânesc, v-am zis...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu