Am îmbătrânit. Mult și repede. Dacă ar fi să estimez, vreo 20 de ani în 12 luni. Cum știu? Pai ultima oară am fost cu avionul în România acum aproximativ 12 luni, și nivelul meu de toleranță era rezonabil, aș zice, iar azi, când am urcat iar intr-un avion cu conaționali, am gândit și simțit ca o bătrână de 60+. De unde și estimarea.
Să fi fost de vină și faptul că am zburat cu Wizz?(de obicei zburăm cu Ryan). Or fi oamenii altfel? 60% din ei erau naționalități conlocuitoare, asta clar. Asta, adunat cu o întârziere de minim 30 de minute- egal setting perfect pentru cele mai frumoase povești și întâmplări.
În primul rând, pentru că la poarta de îmbarcare se tot scanau biletele,dar jos nu deschisesera ușa, la un moment dat ne-am blocat cu to(n)ții. Aici simt nevoia să fac o precizare: de fiecare dată noi așteptăm să se îmbarce toată lumea și ne ridicăm de pe scaune (printre) ultimii, însă azi eu nu am avut chef să stau jos, știind că urmează un zbor de 3h în care oricum asta voi face, așa că am zis că, dacă tot vreau să stau în picioare, I might as well să stau la coadă. Partea relaxată a binomului nostru s-a așezat (oricum in avion am stat în emisfere diferite), iar eu m-am așezat la coada neaoșă care avea să-mi aducă subiecte pentru azi.
Primul pe listă, Băsescu. A fost cu noi în avion, îl observasem de la coada de la pașapoarte și chiar vorbisem cu D că poate stă lângă mine, să depănăm amintiri. N-a stat. Însă nu a trecut neobservat, firește, și a fost subiect de discuții pentru cei din spatele meu. Ba că ce o face la low cost, ba că, dacă trece pe lângă ei, o să îl pună să zică un banc, "că el e cu bancurile"(de parcă bietul om era maimuță la circ, să execute numere amuzante), ba că una, ba că alta, finalizând cu un apoteotic "poate vrea cineva să-l omoare și pune o bombă în avion". Când nu mai eram sigură că pot să ascult fără să intervin mi-am concentrat atenția pe cei din fața mea. Respectiv un tânăr de 24 de ani cu aer de delicvent și un transilvănean rușinos/bleg/sau ce o fi fost de îl asculta pe delicvent.
Dar să încep cu începutul: tânărul, căruia NU i-a tăcut gura o secundă timp de 20 de minute(jur, pe ceas), repeta în loop aceleași informații pe care le recepționam printre damfuri de alcool (că băuse dimineață, după ce-l bătuse poliția).
Povestea lui: fără niciun motiv, poliția l-a oprit pe stradă, i-a luat 2000 de euro din buzunar, i-a lăsat 500, apoi a dat în el ca surdu-n tobă, după care, 2 ore mai târziu, a realizat că era omul greșit, si-au cerut scuze și l-au lăsat să plece.
Sigur că da! Nu a spus dacă a ajuns la aeroport călare pe un unicorn, pentru că ar fi fost la fel de credibil.
Oricum, nu se spălase pe cap, pentru că urma să meargă direct la ambasadă, în România, și să depună plângere. Asta ca să știți și voi tot, și considerați-vă norocoși că citiți informațiile astea prețioase doar o dată. Eu le-am auzit de 57 de ori, timp în care mi-a crescut și tensiunea, și alcoolemia, de la tânărul nedreptățit.
In fine, după lupte seculare ne-au lăsat în avion, unde 40% din pasageri încercau să își schimbe locul cu un altul, lucru extrem de haotic într-un avion plin ochi.
Apoi stewardesa a făcut instructajul celor care stăteau la mijlocul avionului, în dreptul ieșirilor de urgență. Eu am auzit de multe ori instructajul ăsta, am și stat pe locurile alea de câteva ori, și de fiecare dată suna cam la fel: "in eventualitatea improbabila in care avionul aterizează forțat, dumneavoastră trebuie să trageți de maneta roșie, bla bla bla.."
Azi, la Wizz, a sunat cam așa:" să vă zic ce aveți de făcut: când avionul aterizeaza, dați asta la o parte, să nu ne rupem picioarele în ea, apoi trageți de maneta roșie, o să se desfășoare toboganul și ne dăm pe el pe rând ". Jur că la primele propozitii am crezut că nu am mai zburat eu de mult și acum se coboară și prin mijloc, abia când a zis de tobogan am realizat că vorbește despre situațiile de urgență.
Apoi, în timpul zborului, când am avut turbulente destul de serioase, m-am gândit că poate stewardesa știa ceva,de era așa sigură pe ea, și m-am uitat după Băsescu, să văd dacă se simte amenințat.
Altfel, frumos. In spatele și în fața mea, o familie care zbura a 4 a oară (vă zic imediat cum știu, nu vă las în ceață) și care era obișnuită doar cu picnicurile la iarbă verde, pentru că urlau unii la alții "Marineee,vrei cafeaa?" "Nuu vreaaau!" , ii răspundea Marin. Apoi se simțea dator să își arate și el grija față de familie cu un "Puneți-vă telefoanele pe aviooon!!"(referindu-se, desigur, la mod avion), iar soția și fiica urlau, dragastos "Le-am puuus!!". Ceva frumos.
Așa. De unde știu că era a patra oară când zburau? Păi să vedeți ce mică e lumea, că Marin și familia s-au intalnit în aeroport, la ghișeul de îmbarcări, cu niște cunoștințe, care zburau tot spre România. Și dialogul a fost asa:
- Oo,salut, Marine, ce faci? Iubi, uite-l pe Marin!
- Salut! Ce faci?
- Bine, mergem în România! Si tu, nu?
- Da,și eu. Tu de unde vii?
(ăsta, siderat)- Pai..de aici, din Belgia. Merg spre casă, spre România...
- Aaa, eu vin din Laponia!!
Si uite așa am aflat și noi, amărâții care nu veneam de peste mări și țări, unde și-a făcut Marin vacanța.
Calcul simplu, deci: un drum din 2 zboruri spre Laponia, Laponia Belgia inca unul si al patrulea, hop, ăsta! La cum se comportau, alt avion sigur nu văzuseră. (Apropo, fiica și-a exprimat mirarea că există și alt aeroport în afară de cel din București, credea că e singurul din România...)
In rest, faptul că au stat fix în spatele meu și au mâncat chipsuri, apoi au mestecat gumă cu gura deschisă și au facut baloane nu au contribuit decât la agravarea misofoniei de care sufăr și care mă chinuie permanent.
Mă rog, de povestit ar mai fi, dar mă opresc aici, că am ajuns la capitală și mă scoate domnul în oraș.
Mai merg cu Wizz, a fost frumos. Not.
