Încheiere

 A sosit timpul pentru marele final, însoțit, asa cum am promis, de un sfat extrem de prețios.

Dar până acolo mai e, că doar nu vreți să terminați lectura zilei în 3 minute. Și-așa tot anunță ăștia că românii sunt pe ultimul loc în Uniunea Europeană la citit. Să mai mișcăm puțin globii oculari.

Așadar. Eu m-am dus în această excursie cu scopul declarat de a nu interacționa cu nimeni.Așa cum foarte apropiații mei știu deja, contrar aparențelor, sunt o persoană ciufută și antisocială. Pe lista mea de prieteni ajungi mai greu decât în cluburile cele mai exclusiviste de masoni. Nu știu acolo exact cum e, dar la mine sunt locuri limitate și, ca să intri, existau, în trecut, două posibilități. Acum mai există doar una, ceea ce face procesul și mai sinuos.

Cele două posibilități erau:

1. Se elibera un loc. Adică: A. Deces, Doamne ferește! Nu a fost cazul. B. Abandon. S-a întâmplat. Și de o parte, și de alta. S-a suferit în draci. S-a ocupat locul, dar greu, că era sângerând. 3. Ale vieții greutăți. S-a întâmplat și asta. Vine viața peste tine, te pleznește neașteptatul, nu știi cum să reacționezi, se eliberează locul.
2. Persoana respectivă posedă calități extraordinare. Și prin asta nu mă refer să cânte la pian cu picioarele, să leviteze și să vorbească 16 limbi străine, ci să avem o compatibilitate extraordinară. Ceea ce mie mi se întâmplă rar, dar când mi se întâmplă durează toată viața. Mă conectez și așa rămân.(dacă nu mă deconectează cealaltă persoană, ceea ce mi s-a întâmplat, de asemenea. Pățăști)

Bun. Spuneam că prima variantă nu mai există din motive de vârstă și răbdare, așa că a rămas doar a doua, care, let's face it, e un unicorn!

Dar sunt foarte ok cu oamenii pe care îi am în viața mea acum, foarte recunoscătoare pentru prietenele mele care mă acceptă așa cum sunt. Merg pe calitate, nu pe cantitate, ca să zic așa, că nu mai am timp de pierdut aiurea.

Buuun. Revenim la oile noastre africane. Și m-am dus acolo hotărâtă să nu comunic nimic în afară de comanda de mâncare și de caipirinha.

Însă în ziua în care am fost în excursia organizată (și anume turul insulei) întâmplarea a făcut să socializez cu o fată din Spania, care călătorea tot singură.

Și acum ajungem, în sfârșit, la subiectul pe care voiam să îl abordez(hai că nu mi-a luat mult, doar o recapitulare de o oră a vieții mele).

Cum vorbeam noi așa, mă întreabă: auzi, dar pe tine nu te deranjează toți ăștia care te abordează? Cum faci să scapi de ei?
Eu, cu o privire de parcă m-ar fi întrebat dacă nu mă deranjează a treia ureche, care mi-a crescut pe frunte, îi zic:
-Nu, pe mine nu mă abordează absolut nimeni! Nu am avut nicio problemă!
Astalaltă, și mai mirată, de zici că eram în film cu proști, se uită la mine ca la o stigmată, și emite un "nuuuu?" lung de parcă îi zisesem că nu s-a uitat niciun om la mine în viața mea. "Păi", continuă ea, " nu îți zic vânzătorii ăștia de pe la tarabe <bună! >? "
- Așa.... Și?
-Și.. Nu le răspunzi ? Și nu continuați discuția?
What. The. Actual. ...

Expresia mea în momentul ăla. Neprețuită.

"Păi măi fetiță. Să-ți explic că m-am născut și am crescut în România unde " Bună, pisi, bem o ciorbă? " era imn național? Să-ți spun că acolo nu exista să treci pe lângă vreun șantier fără să fii fluierată, țâțâită, aclamată și/sau abordată cu toate diminutivele posibile? Că 3 mașini din 6 claxonau chiar dacă nu îți vedeau fața și nu erai în apropierea trecerii de pietoni? Și toate astea fără să fii vreun top model, că m-a ferit Dumnezeu. Doar pentru că erai fată.
Să știi, măi fato, că la noi astea care se opresc de vorbesc cu toți ăștia au altă denumire. Nu solo female travelers. "

Jur că a fost șocată când i-am zis că nu vorbesc cu ei. A zis "Și ce faci, treci așa, pe lângă ei? "
" Daaa! Ia încearcă! Să vezi cât timp salvezi! "

Cred că am avut amândouă un șoc cultural în ziua aia. Niciuna nu și-a putut inchipui varianta celeilalte până la discuția noastră.

Eu, una, oricum sunt speriată de bombe. Ciufută ȘI speriată de bombe. Amalgam de calități. Iar aici unde eram cazată nu aveam cheie, să încui ușa noaptea, ca omul normal, că intrarea era cu cod.
Care cod, mare șmecherie, era numărul camerei de două ori și diez. Adică eu stăteam în camera 14, aveam codul 1414#. Logic că nu îți trebuiau mai multe clase decât are trenul să îți dai seama că ăia de la camera 12 aveau 1212# și așa mai departe. În plus, te gândești că nu le schimbă după fiecare client, așa că orice fost locatar putea intra după bunul plac.

Cu astea în minte, plus gălăgia produsă de vântul care bătea ca minerii în fiecare noapte, au fost și momente în care mi-am pus problema ce aș face dacă, prin absurd, m-aș trezi intr-o noapte cu cineva peste mine.

Și, înainte să spuneți că e prea absurd, aflați că mi s-a întâmplat deja, în București, când eram bine mersi în pat la 11 noaptea și au intrat niște oameni peste mine în cameră, că le dăduse proprietarul codul greșit. Deci absurdul e absurd până devine rațional.

Așadar mi se pare normal că mi-am pus problema ce aș face dacă ar intra cineva peste mine. Iar dacă ar intra, ar fi cu scopul declarat să mă atace sau să facă rău, că doar n-o intra să depună o coroană de flori.

Și atunci, eu fizic n-aș avea nicio șansă, clar. Stau foarte prost pe brațe, n-am dat în viața mea cu pumnul, nici cu palma, dacă stau să mă gândesc, deci n-aș putea nici să-l înroșesc, și asta doar dacă ar sta cuminte, să-i dau una, ceea ce e puțin probabil. Rezistență fizică n-am, să facem karate cum am văzut în filme, mie una îmi dai, acolo rămân, de înjunghiat nu aș putea să o fac, că sunt miloasă, o tigaie în cap cred că aș putea să îi dau dar nu cred că apucă ajung la tigaie la timp și oricum ăștia aveau doar tigăițe din alea de un oușor, trebuia să îi dau multe lovituri, ca atunci când bați un cui, ca să simtă ceva, cred..

În fine, observați că în majoritatea situațiilor se cam necesită cooperarea atacatorului, ceea ce, din ce mai văd eu prin media, nu prea e cazul, așa că am realizat că nu mă pot baza pe asta.

Însă în timp ce îmi faceam ritualul de seară și m-am privit în oglindă, mi-am dat seama că nici nu e nevoie, că am soluția supremă, garantată 100%!!!

Ce poate să sperie mai tare un atacator când intră noaptea intr-o locuință decât o nebună cu părul vâlvoi, o mască hidratantă pe față și un urlet de parcă au anunțat reduceri de 80% la cărți?(sau, mă rog, aici completati voi cu ce vă face plăcere) ?

NIMIC!

O să fugă mâncând pământul.

Cu plăcere. 

Cuprins

Acum, că mi-am demonstrat și veleitățile tehnice și am reușit să public articolul precedent, pot să povestesc în continuare aventura africană. Mă rog, nu a fost neapărat o aventură, dar africană a fost sigur și dă bine să zici aventură, pare interesant.

La aeroport, coadă de zici că se dăduseră bilete gratis și eu nu aflasem. Inițial am crezut că toată lumea merge în Cabo Verde, că eram la coadă la TUI acolo, era 4 dimineața, zic.. Na, câte zboruri să aibă și compania la ora asta? S-a dovedit că a fost una din puținele dați în care m-am înșelat  :)) . Erau pentru toate destinațiile, de unde și coada imensă și stresul meu crescând.

Tocmai când începusem să-mi fac calculele mele obișnuite de : câte persoane sunt împărțit la cât durează de persoană plus/minus timpii pierduți/câștigați cu moșcăiți/schimb de tură sau cei ce n-au bagaj de cală, pentru că, da, în momente ca astea, în care e foarte aglomerat și încep să mă panichez că nu îmi ajunge timpul, ce credeți? Toată matematica iese din mine ca duhul din lampă și începe să lucreze, să lucrezeee...până la epuizare. Adică după a doua adunare.

În fine. Ziceam că tocmai îmi începusem calculele, că numai ce o aud pe o angajată că striga după cei ce zburau către Sal, să vină în față. Al naibii noroc, că acolo mergeam eu! Așa că am trecut frumușel pe lângă zecile de oameni și zvârrr pe-o dugheană. Adică fix în față.

Dar să nu ne mai pierdem în amănunte și să trecem la funny facts de aici, din Cabo Verde. Ar fi câteva.

În primul rând, eram la supermarket, stateam la coadă , să plătesc. În fața mea, o doamnă care făcuse ceva cumpărături, printre care și niște ouă. Avea două punguțe, fiecare cu câte 6 bucăți. La un moment dat, se întoarce către mine și îmi arată una din punguțe. Eu îi fac semn că nu, gândindu-mă că poate mă întreabă dacă vreau să îmi dea din ouăle ei, că are prea multe, dar ea, săraca, începe să îmi explice în portughezo-engleză că nu este permis să cumpere decât 6 ouă de persoană și ei sunt 8 acasă, și n-aș putea eu să cumpăr 6 ouă pentru ea, și mi le plătește...

Mi s-a părut ceva atât de aiurea.. Mă gândeam că dacă ar fi fost și la noi regula asta, la cum cumpăr eu câte 30 de ouă pe săptămână, lasă că trebuia să strâng mereu armata de teracotă ca să-mi adun ouăle, dar cred că mă treceau pe lista neagră a dușmanilor găinilor, ceva, la final, că aș fi golit sistematic cuibarele țării.

Altă chestie ciudată e că pe insula asta spitalul se închide la ora 20. Deci dacă ai ceva probleme ar fi bine să le ai până atunci sau să te ții până a doua zi dimineața. Dacă nu și nu și e o urgență încăpățânată care nu respectă orele de program, există o clinică privată la care poți apela. Care sunt prețurile și condițiile acolo.. nu știu, sincer, pentru că eu, din momentul în care ghidul a lansat această informație și a făcut gluma cu "dacă aveți vreo problemă medicală să o aveți până în ora 20" am inceput mantrele de curățire spirituală a minții de gânduri necurate ce îmi dădeau târcoale ca ciorile. Știți despre ce vorbesc: când totul e bine și frumos, nu te doare nimic, nu vrei nimic, până afli că nu poți avea. Atunci brusc parca ți se face puțin răuc, parcă te ia capul, parcă greața, parcă mănânci ceva ce nu-ti priește...

Fun fact number 3: salariul mediu este de 250 de euro. Incredibil de puțin, iar ghidul spunea că prețurile pe care le vedem în piață, la restaurante sunt aceleași și pentru turiști și pentru localnici (în Cambodgia aveau preturi diferite pentru turiști, ceea ce mi se părea ok pentru bieții localnici care erau extrem de amărâți).
Aici se bazează în proporție de peste 70% pe turism(altfel ar fi doar o insulă amărâtă, prăfuitã, uitată de lume) și îi ajută foarte mult și vremea. Plouă doar 3-4 zile pe an, iar temperatura marii nu scade niciodată sub 22-23 grade. Ghidul nu văzuse zăpadă în viața lui. Doar la televizor. :)

Mă rog, când zic "fun" despre faptul că salariul e mic în niciun caz nu mă refer că ar fi amuzant, ci că e o informație interesantă. Mai ales pentru atunci când ne plângem că nu ne ajung banii pentru mofturi.

Gata! Mă opresc aici dar țineți aproape, următorul articol este extrem de util pentru solo female travelers. Și nu numai.

Introducere

Cu doar un rucsac în spate, atât pentru a sublinia ideea de aventurieră dar mai ales pentru a nu plăti 84 de euro în plus cât costa bagajul suplimentar, acum câteva zile am demarat o etapă nouă în viața mea, călătoria de una singură.

Și pentru că zborul era foarte devreme chiar și pentru o early bird ca mine, am ales să îmi iau cazare la un hotel de lângă aeroport, în Bruxelles, care asigura și transport, astfel încât jumătate din grijile mele erau acoperite deja. 

Bonus: avea mic dejun inclus. Bonus pe care l-am considerat nul și neavenit, dat fiind că urma să părăsesc hotelul la 4 dimineața și la ora aia nici Julieta nu cred că ar fi fost dispusă să îi pregătească lui Romeo nici măcar cereale cu lapte, darămite vreun angajat al vreunui hotel ceva, mie.

Dar, surpriză! După ce mi-a admirat manichiura(nu știu dacă a cântărit în luarea deciziei, dar eu las informația aici oricum), recepționera m-a întrebat dacă vreau să mi se pregătească un pachet cu mic dejun. Boom!
Nu vă mai țin în suspans. Am zis da, în ideea în care urma să am un zbor de 9 ore și nu îmi era clar dacă TUI este low cost sau linie, therefore dacă primesc ceva cald de mâncare, că eu la drum lung nu pot să mănânc uscături. Toată existența mea, în rest, da. Doar la drum lung nu. Nu mă întrebați de ce.

În fine. Revenim la all you can eat-ul meu pe care îl vedeam ambalat și pus într-o pungă din aia IKEA albastră. Mai ales că eu după operație mănânc de două ori într-un loc și o dată la mijloc. Dar nu contează, gestul e important, să se vadă opulența, să vorbească patrustelele.

A doua zi dis-de-extrem-de-dimineață, (după o noapte în care m-am trezit din două în două ore pentru că înainte de culcare, deși păream o persoană normală, m-a fulgerat gândul:"dar dacă nu sună alarma la 3.30? ") mi-a sunat alarma, ce surpriză, și m-am trezit într-un miros de croissante proaspăt scoase din cuptor.

Mănene, da' nu croissante de Lidl, cum miroși peste tot, ci direct de Paris, de cea mai boulangerie fină! Și mirosea, miroseaaa... zici că le cocea vecinul de la 214. (Eu eram la 216).

Zic mamăăã, cum s-a trezit ea, tanti Lenuța, săraca, la ora 2, să-mi împletească mie croissantele, să fie fierbinți la 3.30, fii atent acum! Cum au învățat-o aia la Cedric Grolet acolo, să nu le lase nici prea mult nici prea puțin la dospit, la rumenit, la alea, că pleacă clientul nemulțumit și dă rating prost la hotel.

Și uite-așa, nefiind nici măcar mare amatoare de croissante, dar nedorind nici s-o supăr pe tanti Lenuța și să-mi bat joc de școala și banii băgați în fundul ei, și nici să plec cu stomacul și punga de la IKEA goale, am coborât eu la recepție veselă ca o panseluță să-mi ridic pachetul și să mă duc spre shuttle bus-ul care urma să mă lase la aeroport. (Apropo, am o mini istorioară amuzantă și cu asta, revin)

Cobor, las cardul, zic numărul camerei, recepționera(alta, care nu mi-a mai zis nimic de manichiura) îmi zice că totul e în regulă și... îmi urează drum bun.

Panică-n tunel! Drum bun, drum bun, cucoanã, dar pe anemie, așa? Vrei să mă ia cu leșin? Că mi s-a promis un pachet cu mic dejun!

Aa, da, da, poftiți! Și îmi întinde o punguță miiică de hârtie cu exact : o banană, o portocală, un iaurt și un suc din ăla mic cu pai. Practic, cam ce aducea Moș Gerilă în 1987 la serbare la școala din Muțenii din Vale.

Pe lângă faptul că toate la un loc constituie o combinație nefericită, eu nici nu mănânc iaurt dulce (nici suc din ăla nu beau) iar de portocală pe stomacul gol nu se punea problema. Deci mulțumesc pentru nimic, Moș Gerilă.. sau tanti Lenuța care probabil a rămas repetentă în Franța și s-a întors cu coada între picioare la clătite și ouă jumări. (Ahh.. Ce-ar fi mers niște ouă..)

Deci până la urmă cred că vecinul de la 214 făcea croissante, că de mirosit mirosea, asta clar!

Le-am luat și eu, că mi-a fost rușine să le refuz după ce le cerusem, și am plecat. Am mai tras și de punguța cu doi bani după mine prin tot aeroportul până am putut să mă debarasez de ea. 

N-am ajuns încă la partea cu excursia și s-a consumat deja o călimară, dar nu închid înainte de a povesti și cu shuffle bus-ul.

Ajung la hotel, făceam check-in ul, și îi comunic receptionerei că a doua zi la 4 as vrea să fiu la aeroport. Ea îmi arată orele la care pleacă autobuzul, iar eu o întreb cât timp durează, și, în mintea mea, și pot să jur că am și terminat fraza cu voce tare, întrebarea completă a fost: "Cât face autobuzul până la aeroport? "
Că practic asta mă interesa.
Ea îmi zice: Aaaa.. foarte puțin. 1 minut, că e aici, după colț.
... Ok... Îi răspund mirată,și mă gândesc de ce naiba, dacă e după colț și face un minut, au mai pus shuffle și nu mergem pe jos. Am găsit și răspunsuri, normal :)) Zic, mă, poate intră shuffle bus ul
pe niște porți ceva de te duce mai aproape de intrare, sau pentru mai mult confort, zic.. or avea ei vreun motiv, n-or fi pus doar de marketing.

Dar n-am stat să anchetez, că deja îmi făceam planurile cu mic dejunul și îl imparteam pe categorii în funcție de cum îl voi aborda: întâi sărat, apoi dulce, cafeaua la final.. Mintea mea lucra febril, nu avea timp să le rezolve astora și misterul shuffle bus-ului.

Am facut o poză la orele la care pleca(fixe) și, când am ajuns în cameră și am verificat, am văzut că scria undeva, mic, timpul estimat până la aeroport: 15-20 minute. Zic: hop așa! Bine că am terminat mate-fizică, pentru că aici dă cu virgulă.

Cum naiba aia mi-a zis că fac un minut și aici scrie 15-20 minute?

Norocul meu e că mă uit de mică la filme cu mistere și am fler. 😎 Și mi-am dat seama că s-a produs o extorsiune a unui degajament și amețita aia a crezut că eu întreb cât fac până la stația de autobuz, pe când eu puneam întrebări mult mai profunde, pe care se pare că ea nu avea capacitatea să le înțeleagă. A fost așa, puțin, ca dialogul dintre Luceafăr și Cătălina, dacă vreți.

Dar sunt obișnuită să fiu izolată în nemurirea mea, incapabilă de a mă contopi cu lumea, așa că i-am iertat stângăcia bietei muritoare.

Și, că a venit vorba de geniul meu, acum că am scris acest drăguț articol, mai rămâne doar să îmi amintesc și cum sa-l public, pentru că diverse motive mă împiedică pentru moment să ating celebritatea. În afară de cel evident, și anume lipsa talentului, ar fi că am schimbat telefonul și nu mai stiu parola de la blog. Deci deocamdată citesc și mă critic doar eu, căci este sub forma de notiță. Dacă va vedea lumina tiparului, asta e o altă întrebare...