Râdem, glumim, dar în Franța se vehiculează ideea unei noi carantine. Ar fi a treia, ca la Stăpânul Inelelor sau Batman, dar nu musai și ultima, la cum se mișcă lucrurile. Parcă văd că prinde mai multe sezoane ca Game of Thrones (am vrut să zic Tânăr și neliniștit, dar nici în glumă nu fac referire, pușchea pe limbă).
În mod normal nu am o problemă să stau în casă, nu mă plictisesc, și am tot zis asta de câte ori am avut ocazia. Însă de câteva zile așa m-a pălit un dor de normalitate..de numa'.
Îmi e dor să beau o cafea bună în ceașcă adevărată. Dar o cafea din aia ...să-mi facă papilele să plângă de fericire(ultima cafea ca în descriere am băut-o în Italia, acum mult prea multe luni). Îmi e dor să stăm la masă la restaurant și să mâncăm ceva spectaculos, ceva ce acasă nu poți mânca oricât de bine ai găti(nu că aș avea eu vreo stea Michelin prin bucătărie). Îmi e dor să stăm la o terasă, eventual pe o stradă pietonală aglomerată, și să observăm trecătorii. Și prin observăm mă refer să le vedem și fețele, nu numai cu ce sunt îmbrăcați. Să încerc iar să îi atașez fiecăruia o poveste de viață în funcție de expresii și gesturi(neavând cum să aflu adevărul vreodată, îmi închipui că le nimeresc în proporție de 100%).
Îmi e dor de viața de dinainte, atât de naturală și frumoasă.
Și nu nostalgia mă întristează cel mai mult, ci faptul că nu știu când (sau dacă!) va mai fi ca înainte.
Nici nu mai pomenesc de durerea mea cea mai mare, pe care, dacă ați mai intrat pe blog, o știți, că eu am idei puține, dar fixe: călătoriile.
Am ajuns să prețuiesc ieșirile atât de tare încât jur că mă bucur și când merg la piață. Cu cât mai departe piața, cu atât mai bine. Aș aprecia enorm, de exemplu, să fac piața în Zanzibar, că am auzit că au fructe mai proaspete.
Poate că de asta și încerc să nu plec cu mâna goală din niciun magazin în care intru și am luat azi pernuțe gri, pastă Fimo, mănuși de schi și era cât pe-aci să iau și o lampă uriașă, noroc că nu luasem coș. Toate sunt manifestări ale aprecierii mele față de puțina libertate rămasă. Și un sprijin important pentru economia franceză, desigur, că doar liberté, égalité, fraternité, ce mama mă-sii?!
Închei acest suspin delicat cu speranța că în curând o să fie iar bine, să nu fie rău, vorba ceea, și cu o poză cu niște mărunțiș de când am ieșit ultima oară la un restaurant.
Or mai fi valabile?
