Lucruri care mă enervează

Bine, nu sunt persoană de referință când vine vorba de asta, pentru că pe mine mă enervează foarte multe lucruri, din cauza empatiozei de care sufăr(nu, nu există cu adevărat o boală cu numele ăsta, dar chiar sunt empatică și chiar sufăr). Empatie la extrem înseamnă, vă zic eu, să te identifici în oricine și orice și să trăiești toate stările posibile și imposibile. Oh, the pain!...
Însă, cum e și normal, sunt lucruri enervante de care te lovești mai rar, și astfel te deranjează mai puțin, și  unele de care te lovești foarte des, zilnic chiar, și alea ajung să te scoată din minți. O listă nici pe departe exhaustivă a lucrurilor care mă scot din minți pe mine ar cuprinde:
1. Reclama la Bergenbier în care spune cineva ”reîmpădurești din nou”. O.M.G! Really? Nu ați găsit pe nimeni să vă explice cum stă treaba cu gramatica? Nu aveți copii la școală? Chiar și în clase mici? Nu?...păcat.
În același ton, tot la radio (Kiss, asta ascult dimineața, acasă, pentru Andrei Ciobanu) e o reclamă la o croitorie din City Mall care sună cam așa : ”Drumul ți-l croiești singur în viață, dar lasă totuși hainele pe mâna experților!” Every. Bloody. Day. De câteva luni. De extrem de multe și supărătoare ori pe zi. Știți scârțâitul cretei pe tablă? Cum deranjează el o bună parte a populației? Ăla e pistol cu apă față de ce simt eu când aud maltratată limba română. Bine, posibil să fiu și grammar nazi olecuță, nu zic, dar asta nu îi scuză pe făptuitori.

Doaaaamne, apropo de grammar nazi, fac o pauză să povestesc ceva...comic?! Mda. pot zice comic acum, la mult timp după. :)
Aplicam, într-o perioadă, compulsiv, pentru orice job credeam că mă va duce departe. Printre ele, un post de Linguistic Tester, ceva. Description job-ul mănușă, totul bine, și la un moment dat trebuia să scriu de ce cred că mi se potrivește postul respectiv. Eu, plină de entuziasm, mă apuc și scriu de una, de alta, de cât de mult mi-ar plăcea și cât de potrivită aș fi, și, printre altele, că sunt grammar nazi.  Pe lângă faptul că mi-am dat seama că exprimarea este informal, deci nepotrivită, am realizat, totodată,(la timp, slavă Domnului) că postul era în...Germania!!! :D  Cum ar fi fost?  Măcar aveam un loc în topul gafelor, dacă la ei în companie nu...

Revenim. Deci tot ce ucide gramatica limbii române ma ucide și pe mine încet, dar sigur.Moving on.
2.  Diminutivele nelalocul lor. Ați observat că sunt numai grupuri de ”mămici”, care au ”copilași”, care dau ”bănuți” la fondul clasei...de parcă dacă zic ”bănuți” și nu ”sumă exagerat de mare ce îmi face o gaură ireparabilă în buget” mă simt mai bine. Nu mă simt. Tot 6 milioane dau. Sau, mă rog, 600 de ”leuți”.
Oricum, problema grupurilor e una destul de complexă. Am făcut, la un moment dat, greșeala să mă înscriu pe un grup de ”mămici”  pe Facebook. Doamne, ce mi-a fost dat să văd!
3. Sunt femeile alea care suferă de atenție și nu știu ce să mai facă să se bage în seamă. Așa că vin cu formulări de genul ”ștergeți dacă deranjează, dar...și aici inserați voi orice vă trece prin cap dar care ESTE pe subiect. CARE ESTE EXACT PE SUBIECT!!! Și atunci de ce să deranjeze? Dacă grupul se numește ”vânzări biberoane” și tu vrei să vinzi un biberon, de ce să îți începi postarea cu ”Stergeți dacă deranjează, dar vând biberon, preț avantajos”?
Apoi, imediat după, urmează , în comentarii, vreo 457 de ”up” uri la această postare imbecilă și deloc de importanță vitală. Nimeni nu zice nimic altceva, doar”up”, ”up”, ”up”...până când apare o altă postare idioată spre care își concentrează forțele și biberonul rămâne nevândut.
Ce altă postare idioată ar putea să fie, întrebați?  pai vă zic eu. Aia în care o mamă găsește un răhățel total neimportant și cere pe grup ajutorul surorilor întru feisbuceală, pentru a găsi posesorul. Astfel poți vedea anunțuri de genul ”Mămici, am găsit azi în Auchan o feliuță de pâine! Share să găsim copilașul care plânge după ea!” Și...guess what? Urmează suita de ”up”-uri corespunzătoare.. .
4. Tot pe grupurile astea, când nu sunt frământări de viață și moarte gen cele de mai sus, apar, invariabil, întrebările de genul ”Și, mămici, voi ce ați mai gătit azi pentru puiuții voștri?”
Over and over again. De parcă n-ar fi netul plin de rețete scrise, filmate, povestite, interpretate, pentru orice vârstă și moft. Chiar și grupurile respective au folder separat cu rețete, dar nu e mai interesant să te bagi în seamă? Mm?
Tot din ciclul ”întrebări care se repetă la infinit” sunt cele de genul ”ce fotograf/cameraman/patiserie/etc îmi recomandați?” Și sunt aceleași nume vehiculate, de fiecare dată, pentru că sunt aceleași persoane care se angajează în discuții de acest tip. E, practic, Ziua cârtiței varianta ”grup de mămici pe Facebook”.
A! Și nu mai menționez de sfaturile medicale cerute și primite de/de la colegele de grup. Persoane pe care nu le-ai văzut în viața ta, care, as far as I”m concerned, pot fi și elfi care știu să scrie, îți recomandă fel și chip, pentru că ”puiuțului meu așa i-am dat și nu a mai avut nicio problemă”.
În fine, discuțiile ar putea continua ore bune, dar prefer să mă opresc aici cu subiectul grupuri pe Facebook, nu de alta dar sunt atâtea lucruri care mă enervează...nu ar fi corect să-mi consum energia doar cu acest subiect. :)
5. Persoanele care postează poze din diverse locații presupuse interesante, dar în care nu se văd decât ele, nu și vreun obiectiv turistic. Arată, nene, Turnul Eiffel, cămila, statuia, ceva, că pe alea (poate) nu le știu, nu pe tine, pe care te-am văzut în toate pozele.
Apropo de asta, am și eu o poză cu mine în Dubai:

6. Persoanele care își dau singure Like la poză!!! Never, ever, EVER!!! Este evident că ai o părere bună despre tine, că altfel nu postai, nu? Nu trebuie să o întărești cu un like(la poza ta sau la share-ul tău sau la orice are legătură cu tine)

7. Persoanele care pun 148 de poze în aceeași ipostază. Ai fost la munte, foarte frumos! Pune O poză cu muntele, ALTA cu tine mâncând ciorbă de fasole, ALTA cu tine făcând un om de zăpadă, și tot așa.
Nu 73 de poze identice cu tine(sau cu torturile/prăjiturile tale, că am eu un of pe suflet) .

Aici nu o să exemplific cu poze, din motive obiective. :))

8. Concertele care încep foarte, foarte târziu. Cum să pui, fratele meu, concert (Vama, de exemplu) la ora 1.00??? Păi asta e oră să înceapă ceva? Noaptea, ca hoții, așa? Păi dacă ai peste 25 de ani te descurajează automat. Și ce, concertele sunt doar pentru tineri care își permit să piardă nopțile? Huoo! Măcelarii!
Am făcut o dată așa. Era concert Vama în Doors, parcă, și începea la 00.30. Inițial nici n-am mai vrut să merg, că știam că voi fi pe #modavion la ora aia. Așa că m-am culcat. Dar sora mea bună m-a sunat la 00.00, m-a trezit, mi-a zis că ea partikipă, dacă mă bag și eu, așa că m-am îmbrăcat și am plecat. Am ajuns, pe la 1.00 a început, pe la 2.00 s-a terminat, la 2.30 eram în pat, din nou, mega obosită și urmând a recupera in 5 zile nebunia din acea seară. Greu.
Așa că eu propun în felul următor: dacă tot se cer concerte la ore neconvenționale, să se țină la 6 dimineața. E mult mai practic. Te trezești, îți bei cafeaua, te îmbraci, dacă nu ai mașină poți lua autobuzul până la club, că la ora aia circulă, ajungi la concert, bumți-bumți, o oră, o oră jumate, apoi hop! direct la muncă unde îți începi ziua bine dispus. Mi se pare ideal așa. Sau, poftim, compromis: concertele pentru tineri să fie ținute noaptea, cele pentru oameni mari( :)  ) dimineața. Și așa împăcăm și capra și varza. Că poate ei nu vor la Sarmalele Reci, iar eu cu siguranță nu vreau la 5gang.
Problem solved. Dar iar s-a făcut târziu, că nu e de colo să rezolvi probleme și să-ți spui păsurile, așa că despre alte lucruri care mă irită, într-o altă zi, mai pe lumină. Până atunci, keep calm and...keep reading!

39 going on 20

Treaba stă așa: fac 39 de ani, da? So far, so good. Nu știu dacă a fost vreo perioadă în viața mea în care să îmi fi ascuns vârsta sau să mă fi jenat, măcar în taină, cu ea. Nu cred. Am avut altele care m-au stresat, dar vârsta niciodată. Pentru că, da, vârsta CHIAR E doar un număr. Am zis asta la 25, la 35, o să o zic și la 75, dacă mi-o fi scris să trăiesc atât.
De câtva timp îmi urmăresc amuzată pielea cum își pierde fermitatea, cum îmbătrânește încetișor, în liniște, alături de restul corpului. Amuzată, spun, pentru că eu continuu să mă simt ca la 20..30..15, uneori chiar 12 sau 6 ani. Continuu să cânt toate melodiile din univers, să dansez ca și cum nu s-ar uita nimeni(și chiar nu se uită, că doar n-oi dansa în public, ca nebuna) să fac glume(excelente, dacă mă întrebați doar pe mine) să plâng și să râd la toate tâmpeniile, să mă strâmb mai ceva ca un mim la audiții la Românii au talent. Și, în general, să nu am regrete.
Însă, peste toate astea, peste toate bucuriile pe care mi le aduce vârsta asta în particular sau orice vârstă, în general, o să îmi pară, totuși, rău, de un singur lucru: că n-am avut, frate, și eu, un talent ieșit din comun, un lucru la care să mă pricep extraordinar de bine și la care să excelez. N-am avut.
Am fost mereu cântăreața perfectă, dar fără voce. Am cântat de când mă știu și pe unde m-am aflat, am învățat versuri, am făcut vocalize, hei! am fost chiar și la cor în generală și în liceu, dar n-am fost niciodată Andra. Sau Delia. Bine, n-am fost nici măcar Carmen de la Sălciua(habar n-am cine e și ce cântă dar am văzut azi că e #1 în trending pe youtube). Am fost cumva la nivelul domnișoarei de mai jos:

Dar a fost ok. Atât s-a putut.

Am fost, totodată, dansatoarea perfectă, dar fără corpul aferent. Din nou, am dansat când și cum am putut, poate chiar am impresionat un copil, doi(sau doar își doreau să mă opresc, să le dau de mâncare), am repetat coregrafii, la naiba! chiar am inventat unele, dar...triumful meu s-a oprit în familie, la spectacolele de Crăciun pe care le organizam cu sor-mea pentru părinți. Nu spun că nu aveau succes, oamenii plăteau chiar și bilet(nu se pune că îi obligam,nu?) dar...steaua carierei mele de dansatoare s-a stins discret, așa cum a și apărut. Însă n-o să renunț, nu. Peste câțiva ani, o să fiu EU într-un filmuleț ca cel de mai jos:

Am fost și actriță, chiar. O actriță minunată, dar fără alt rol în afară de rolul vieții ei. Lipsă de regizori inspirați, csf? Îmi amintesc când treceam cu sor-mea pe lângă teatru și, în cei 20 de metri care acopereau lungimea clădirii, noi ne prefăceam că suntem actrițe și interpretam gălăgios te-miri-ce replici, dându-ne ochii peste cap și râzând zgomotos și forțat. Speram, de fiecare dată, să impresionăm vreun Scorsese de Constanța sau vreun Spielberg de România și să ne lansăm în industria cinematografică. Fără succes, din păcate.
Și, deși talentul meu nativ nu a trecut neobservat și a impresionat-o profund pe profa de mate din liceu, care, de câte ori ieșeam la tablă și făceam toate fețele pământului( că altceva nu știam să fac) îmi zicea că actriță trebuia să mă fac(de teamă, cred, să nu îmi doresc, în mod imposibil, să dau la ASE), nu am reușit nici în acest domeniu. Well, măcar nu am ajuns în topul de mai jos:

Apoi am mai fost, pe rând sau în același timp, o pictoriță desăvârșită, dar fără talent, o scriitoare exemplară, dar doar la categoria ”Așa nu!”, o sportivă de performanță(asta doar dacă se pune statul în fața televizorului și datul cu presupusul despre cât de ușor pare), o bucătăreasă și o cofetăreasă de top, mare chef la mine-n casă, o creatoare de arts&crafts cu succes răsunător dar limitat. De talent.
 Și cam atât. Ca în proverbul ”Always the bridesmaid, never the bride” am fost, în capul meu, mereu aproape, niciodată lângă. (ați prins-o p-asta? :)) )
Dar o dată cu vârsta vine și maturitatea(cel puțin, așa ar fi frumos). Și o dată cu maturitatea vin și acceptarea și iubirea de sine, șiii, o dată cu  ele(tăvălug vin, toate deodată, da) și faptul că trebuie să ne concentrăm pe lucrurile pozitive, nu pe cele negative, right? Ei, uite! Pozitiv la mine e că pot să fac câte ceva din filmulețul de mai jos. :D

În rest, lamulțean la toată lumea! Să trăim!