Acum 15 ani ne mutam pentru prima oară într-o țară străină. Vindeam tot: apartament, mobilă, acareturi, ne împachetam câteva haine în două valize și plecam, cu bucurie, emoție, nerăbdare și tot ce mai e în sufletul cuiva care își părăsește pământul natal, spre Grecia, prima noastră țară adoptivă.
Ajungeam în Atena câteva zile mai târziu, după un tur prin Europa și multe amintiri frumoase. Eram, pentru prima oară, acasă departe de casă.
Grecia ne-a primit cum a știut ea mai bine, cu taverne ticsite de bunătăți, cu cafele băute seara la terase, cu căldură și aglomerație. Primele două săptămâni au fost, pentru mine, un concediu minunat. Ieșeam în fiecare zi, ne plimbam, mâncam, mergeam prin magazine. Stăteam la verii lui D, care aveau un apartament în centru și care au avut grijă să nu ne lipsească nimic, ne-au ținut în puf. Totul era un basm.
Apoi... D a început munca. Trebuia să ne intrăm în roluri, până la urmă, și să ne începem viața cea nouă cu tot ce presupunea ea. Așa că era plecat în fiecare zi, de dimineață până după amiază, iar eu am început să simt din plin sfârșitul concediului și să înțeleg că așa eram noi atunci.. Aia avea să fie viața noastră. Departe de casă, de familie, de soră-mea, de tot ce cunoscusem și iubeam de 25 de ani. Și a început să se instaureze panica. Grecia aia prietenoasă și veselă a început să mi se pară străină și agresivă. Nu mai suportam căldura(încă n-o suport, opri-s-ar până îi zic eu start!), nu mai suportam muzica grecească, nu mai suportam limba, nu le mai suportam pe ele cum se înghesuiau în magazine, călcând în picioare hainele căzute, nu mai suportam nimic.
Așa că a început(pentru prima și ultima oară) să mi se facă dor de România și de tot ce era acolo. Urma Crăciunul și am plecat în țară cu vreo săptămână înaintea lui D. Am mers 27 de ore cu un autocar înțesat de oameni, mi-a fost rău tot drumul și nu am dormit deloc. Dar am ajuns în Constanța, într-un final, și, când am coborât, îmi venea să sărut pământul. Mergeam pe stradă și zâmbeam, voiam să opresc pe oricine îmi ieșea în cale și să îmi exprim fericirea.
În concediul ăla de Crăciun, care trebuia să dureze două săptămâni, am aflat că sunt însărcinată. Au trecut 15 ani și încă îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri ce disperare m-a cuprins la gândul că trebuie să mă întorc în Grecia și să nasc acolo. Mă sufocam, efectiv, la gândul ăsta. Așa că am analizat amândoi situația și concediul de două săptămâni s-a lungit până s-a transformat în viața noastră din următorii 6 ani.
Așa s-a încheiat prima noastră experiență legată de emigrat. Mi-a luat mult să trec peste, mă traumatizase mai mult decât eram conștientă, dar încet-încet am lăsat în urmă tot ce mă marcase negativ și m-am concentrat pe altceva. Pe copilul din poveste, printre altele, care, deși s-a născut în România, a fost conceput în Grecia, spre bucuria stiu-eu-cui-cu-sorginte-grecești.
A doua țară în care ne-am mutat este țara mea de suflet și țara în care sper să și mor, cândva. Asta dacă nu aflu, naibii, că sunt nemuritoare, că tot aud că "iarba rea nu piere", și mă panichez.
În Belgia, că de ea e vorba, ne-am mutat din întâmplare. Sau noroc. Sau pentru că, din când în când, se întâmplă și lucruri bune.
Voiam să emigrăm din nou și ne tot interesam de diverse țări. Niciuna din ele Belgia. Până într-o zi, când, pe un oarecare culoar, D s-a întâlnit cu o oarecare persoană care i-a propus un loc de muncă în Bruxelles. Propunerea ne-a luat prin surprindere. Vizitasem Belgia cu vreo 2 ani înainte dar doar așa, într-un tur de forță, fără să ajungem să cunoaștem multe despre ea. Jur că am căutat informații pe net, pentru că Bruxelles nu fusese nici măcar pomenit vreodată în căutările noastre.
Pe scurt, am zis da. Din nou am lăsat tot în urmă, fără niciun regret de data asta, și am pornit. Cu un copil și o soră în plus față de 6 ani în urmă... eram invincibilă.
Nu știu cum să exprim în cuvinte ce am simțit din prima secundă în care am ajuns în Belgia și ce simt, de fapt , mereu când sunt acolo. Mă simt acasă. Mă simt în siguranță. Simt că de acolo aparțin.
Perioada trăită acolo a fost, pentru mine, cea mai frumoasă etapă a vieții mele, în afară de copilăria din Faleză Nord. A însemnat plimbări în susul și în josul Europei, pentru că Belgia are cea mai tare poziționare geografică ever. A însemnat viața într-o țară cu respect pentru oameni, în special pentru copii. A însemnat dovezi de civilizație și bun simț de care nu știam că există. A însemnat prima oară când am avut contact cu un sistem de sănătate minunat și cu un sistem educațional de vis. Și, nu în ultimul rând, a însemnat un alt copil, de data asta bruxellez. Cam zăpăcit, dar nu cred că are legătură cu țara.
Eh, dar cum karma dă, dar mai și ia, câțiva ani mai târziu aveam să mă reîntorc în România, de data asta lipsită de entuziasmul cu care mă întorsesem prima oară. Nu-mi mai venea nici să sărut pământul, nici să mai opresc oamenii, bucuroasă. Eventual doar să îi claxonez în traficul nebun, dar nici măcar atât..
Și am luat-o de la capăt, pentru a... câta oară? Da, cu tot setul. De linguri, furculițe și farfurii d'alea bune. Viața și-a intrat în ritm, pentru că are obiceiul ăsta, spre deosebire de mine, să își intre repede în ritm, însă, evident, ceva se schimbase. Piesele de puzzle nu se mai potriveau, erau doar bucăți din seturi diferite cu care nu mai reușeam să formez o imagine întreagă. Nu îmi mai găseam locul și îmi devenea, cu fiecare zi ce trecea, mai evident că nu mai aparțin locului.
Știu că majoritatea românilor pleacă din țară din lipsa banilor sau pentru o mai bună recunoaștere a valorii lor. La mine n-a fost niciodată cazul. Nu îmi plac foarte multe lucruri în România, mă nemulțumesc și mai multe, dar eu nu de asta am plecat. Faptul că trăiesc într-o țară civilizată e bonus. Eu am plecat pentru a putea călători. Eu am plecat pentru a avea posibilitatea de a vedea cât mai multe locuri în cât timp oi mai avea pe pământ. Asta e ceea ce mă face pe mine fericită, iar Constanța nu îmi permitea să o fac. În Constanța simțeam că mă sufoc. Deși este un oraș cu potențial uriaș, cu ieșire la mare, Constanța a decăzut și s-a pierdut în bătaia intereselor politice iar constănțenii sunt, din păcate, marii pierzători ai ignoranței politicienilor.
Așa că s-a instaurat, firesc, aș zice, dorința de a pleca iar. Și zeița Fortuna i-a băgat într-o zi în ședință pe Jupiter, Minerva și Voyagerus, sau cum l-o chema pe zeul călătoriilor, și, după câteva ore de brainstorming, m-au trimis în Franța, unde mă aflu și în momentul vorbirii. Mă rog, scrierii.
Despre locul din Franța în care am ajuns o să scriu, într-o zi, un articol separat, că merită. Despre Franța, la modul general, pot doar să zic că e o țară extrem de frumoasă. Are peisaje de basm, toate formele de relief posibile, cele mai frumoase lacuri pe care mi-a fost dat să le văd și restaurante deschise doar la prânz și seara, că, ce credeți, ciudații ăștia nu mănâncă dezordonat și compulsiv, ca noi, așa că nu țin deschis aiurea, să se bată de muște.
Oamenii sunt, așa cum am mai scris, politicoși. Cel puțin unde stam noi. Copiii s-au integrat foarte ușor, deși mie îmi era puțin teamă înainte să venim. Bine, nu puțin. Însă acomodarea a fost rapidă, chiar și pentru Edu, care nu vorbea franceză și despre care unii colegi încă cred că e englez, pentru că așa se intelegea el cu doamnele, la început.
Dacă este Franța, a treia noastră țară adoptivă, și destinația finală, nu știu să spun. La urma urmei, în Italia n-am conceput niciun copil, și ar fi păcat să o lăsăm să treacă așa, nemarcată. 😁
Ce știu sigur, însă, și care sper să răspundă și întrebărilor de tip "dar chiar nu îți e greu să vă tot mutați așa, mereu?" este că nu, nu îmi este greu. Greu îmi este să stau undeva unde nu mă simt bine. Greu îmi e să rămân undeva unde nu îmi sunt respectate drepturile. Greu mi-ar fi să explic copiilor de ce am avut șansa să le ofer o viață mai bună și nu am făcut-o. Așezatul hainelor, cărților și farfuriilor în cutii nu reprezintă o problemă. Sunt deja expertă.😁
