Când scriu aceste rânduri e aproape ajunul Crăciunului, perioada mea preferată din an. Toată lumea face mâncare, prăjituri, curățenie, sau se relaxează în cele câteva zile ce ne despart de noul an.
Azi dimineață am citit pe Facebook că tatăl unei persoane pe care o apreciez și o urmăresc de ceva timp a murit. Desigur, nimic nou perioada asta, nici chiar pentru ea, căci știau de câteva zile că așa se va întâmpla. Însă mesajul prin care a anunțat moartea tatălui mi-a trezit niște sentimente stranii, pentru că a atins un punct sensibil: cum îți iei adio de la cineva?
Am citit, și nu de puține ori, de persoane triste că nu au apucat să-și ia la revedere de la cei dragi. Că nu au apucat să le zică acele ultime cuvinte, înainte să nu le mai poată zice deloc.
Eu nu știu să îmi iau adio. Nu știu și, sincer, nici nu vreau. Ce aș putea să îi spun unei persoane dragi, știind că sunt ultimele cuvinte pe care i le voi spune vreodată?
Că o iubesc? Că îmi pare rău dacă i-am greșit vreodată? Că aș fi vrut să fie altfel?
Cum ar schimba ce urmează să se întâmple?
Prima persoană apropiată pe care am pierdut-o a fost nașa mea. Eram mică, aveam vreo 13 ani. Ea stătea în Sibiu, și îmi amintesc că mama ne-a întrebat dacă vrem să mergem și noi cu ei la înmormântare, iar eu am refuzat. Voiam să mi-o amintesc așa cum o știam, mereu surâzătoare, mereu amabilă, singura persoană care îmi spunea Valentina. Și așa mi-o amintesc și acum, de parcă ieri eram la ei în bucătărie și ne pregătea găluște cu prune. Îmi plăcea la nebunie când mergeam la Sibiu. Iubeam casa nașilor mei, iubeam vorba lor, pe ei toți. Iar în sertăraşul meu amintirile sunt intacte, exact cum le-am trăit acum ani buni, o mică lume perfectă.
Apoi mi-am pierdut 3 bunici, cei din partea tatălui și pe Gigi, tatăl mamei. Mai crescusem, mă mai maturizasem, pierderea lor am primit-o mai calm, însă nu cu stoicism, deși încerc, pe cât posibil, să mă ghidez după acest curent.
Cea mai grea despărțire, însă, după care încă mă resimt, deși au trecut 5 ani, e cea de bunica maternă, de Bubu.
..............................................................
Da. A trecut aproape o lună de când am începutul articolului în drafts. O lună în care m-am tot gândit cum să îl termin. O lună în care l-am scris, în capul meu, de zeci de ori. Sau în care l-am început și m-am oprit după prima frază, pentru că durea prea tare.
Încă nu știu să-mi iau adio de la apropiați. Și n-o să știu, sau n-o să pot, probabil, niciodată. Dar știu ce trebuie să fac azi, aici. Să încerc să transpun în scris câteva din gândurile care îmi aleargă haotic prin cap de 5 ani. Să încerc să-mi orânduiesc, terapeutic, ideile, în ceva puțin mai concret decât eterul.
Singurele momente în care îmi doresc să cred în viața de după moarte, Bubu, sunt cele în care mă gândesc la tine. Dacă, măcar pentru câteva clipe, pot spera că ne-am reîntâlni vreodată, atunci, fie! Mă hrănesc cu acest miraj. Și visez cum aș putea să te îmbrățișez iar, să îți povestesc despre copii, despre cât de mari s-au făcut, despre câte mai fac și zic. Așa, ca pe vremuri. Ai fi atât de mândră de ei, cum ai fost și de noi, tot timpul. Am râde și am vorbi vrute și nevrute, despre vreme, programe tv sau vecinele de la bloc.
Ți-aș aduce iar capete de pește și tu te-ai bucura ca un copil, știind ce ciorbă bună vei face din ele. Apoi m-ai întreba ce am mai gătit eu și am vorbi despre asta. Mi-aș nota, din nou, rețetele tale, știind că, deși nu îmi va ieși niciodată mâncarea așa bună ca a ta, ele îmi vor aduce aminte întotdeauna de tine și de noi, împreună. Ți-aș spune că mă trezesc des fredonând romanțe în timp ce gătesc, așa cum făceai tu mereu.
Mi-aș cere scuze pentru toate dățile în care te-am supărat, deși știu că m-ai iertat mereu, chiar și fără să ti-o cer. Ți-aș spune cât de mult te iubesc și cât de tare îmi lipsești. Și cât de târziu mi-am dat seama că, pe lângă bunică, mi-ai fost și o foarte bună prietenă.
Te iubesc, Bubu. Și îmi lipsești cumplit.
Till we meet again.
