vineri, 1 decembrie 2023

Zboară, puiule, zboară !

 Am îmbătrânit. Mult și repede. Dacă ar fi să estimez, vreo 20 de ani în 12 luni. Cum știu?  Pai ultima oară am fost cu avionul în România acum aproximativ 12 luni, și nivelul meu de toleranță era rezonabil,  aș zice, iar azi, când am urcat iar intr-un avion cu conaționali, am gândit și simțit ca o bătrână de 60+. De unde și estimarea.


Să fi fost de vină și faptul că am zburat cu Wizz?(de obicei zburăm cu Ryan). Or fi oamenii altfel? 60% din ei erau naționalități conlocuitoare, asta clar. Asta, adunat cu o întârziere de minim 30 de minute- egal setting perfect pentru cele mai frumoase povești și întâmplări. 

În primul rând,  pentru că la poarta de îmbarcare se tot scanau biletele,dar jos nu deschisesera ușa,  la un moment dat ne-am blocat cu to(n)ții. Aici simt nevoia să fac o precizare: de fiecare dată noi așteptăm să se îmbarce toată lumea și ne ridicăm de pe scaune (printre) ultimii, însă azi eu nu am avut chef să stau jos, știind că urmează un zbor de 3h în care oricum asta voi face, așa că am zis că, dacă tot vreau să stau în picioare, I might as well să stau la coadă.  Partea relaxată a binomului nostru s-a așezat (oricum in avion am stat în emisfere diferite), iar eu m-am așezat la coada neaoșă care avea să-mi aducă subiecte pentru azi.

Primul pe listă,  Băsescu.  A fost cu noi în avion, îl observasem de la coada de la pașapoarte și chiar vorbisem cu D că poate stă lângă mine, să depănăm amintiri. N-a stat. Însă nu a trecut neobservat, firește, și a fost subiect de discuții pentru cei din spatele meu. Ba că ce o face la low cost,  ba că, dacă trece pe lângă ei, o să îl pună să zică un banc, "că el e cu bancurile"(de parcă bietul om era maimuță la circ, să execute numere amuzante), ba că una, ba că alta,  finalizând cu un apoteotic "poate vrea cineva să-l omoare și pune o bombă în avion". Când nu mai eram sigură că pot să ascult fără să intervin mi-am concentrat atenția pe cei din fața mea. Respectiv un tânăr de 24 de ani cu aer  de delicvent și un transilvănean rușinos/bleg/sau ce o fi fost de îl asculta pe delicvent.

Dar să încep cu începutul: tânărul, căruia NU i-a tăcut gura o secundă timp de 20 de minute(jur, pe ceas), repeta în loop aceleași informații pe care le recepționam printre damfuri de alcool (că băuse dimineață, după ce-l bătuse poliția).
Povestea lui: fără niciun motiv, poliția l-a oprit pe stradă,  i-a luat 2000 de euro din buzunar, i-a lăsat 500, apoi a dat în el ca surdu-n tobă, după care, 2 ore mai târziu,  a realizat că era omul greșit, si-au cerut scuze și  l-au lăsat să plece. 
Sigur că da! Nu a spus dacă a ajuns la aeroport călare pe un unicorn, pentru că ar fi fost la fel de credibil.
Oricum, nu se spălase pe cap, pentru că urma să meargă direct la ambasadă, în România, și să depună plângere.  Asta ca să știți și voi tot, și considerați-vă norocoși că citiți informațiile astea prețioase doar o dată.  Eu le-am auzit de 57 de ori, timp în care mi-a crescut și tensiunea, și alcoolemia, de la tânărul nedreptățit.

In fine, după lupte seculare ne-au lăsat în avion, unde 40% din pasageri încercau să își schimbe locul cu un altul, lucru extrem de haotic într-un avion plin ochi.
Apoi stewardesa a făcut instructajul celor care stăteau la mijlocul avionului, în dreptul ieșirilor de urgență.  Eu am auzit de multe ori instructajul ăsta,  am și stat pe locurile alea de câteva ori, și de fiecare dată suna cam la fel: "in eventualitatea improbabila in care avionul aterizează forțat,  dumneavoastră trebuie să trageți de maneta roșie, bla bla bla.."
Azi, la Wizz, a sunat cam așa:" să vă zic ce aveți de făcut: când avionul aterizeaza, dați asta la o parte, să nu ne rupem picioarele în ea, apoi trageți de maneta roșie,  o să se desfășoare toboganul și ne dăm pe el pe rând ". Jur că la primele  propozitii am crezut că nu am mai zburat eu de mult și acum se coboară și prin mijloc, abia când a zis de tobogan am realizat că vorbește despre situațiile de urgență. 
Apoi, în timpul zborului, când am avut turbulente destul de serioase, m-am gândit că poate stewardesa știa ceva,de era așa sigură pe ea, și m-am uitat după Băsescu, să văd dacă se simte amenințat.

Altfel, frumos. In spatele și în fața mea, o familie care zbura a 4 a oară (vă zic imediat cum știu, nu vă las în ceață) și care era obișnuită doar cu picnicurile la iarbă verde, pentru că urlau unii la alții "Marineee,vrei cafeaa?" "Nuu vreaaau!" , ii răspundea Marin. Apoi se simțea dator să își arate și el grija față de familie cu un "Puneți-vă telefoanele pe aviooon!!"(referindu-se, desigur, la mod avion), iar soția și fiica urlau, dragastos "Le-am puuus!!". Ceva frumos.

Așa.  De unde știu că era a patra oară când zburau? Păi să vedeți ce mică e lumea, că Marin și familia s-au intalnit în aeroport, la ghișeul de îmbarcări,  cu niște cunoștințe,  care zburau tot spre România.  Și dialogul a fost asa:
- Oo,salut, Marine, ce faci? Iubi, uite-l pe Marin!
- Salut! Ce faci?
- Bine, mergem în România! Si tu, nu?
- Da,și eu. Tu de unde vii?
(ăsta, siderat)- Pai..de aici, din Belgia. Merg spre casă, spre România...
- Aaa, eu vin din Laponia!!
Si uite așa am aflat și noi, amărâții care nu veneam de peste mări și țări, unde și-a făcut Marin vacanța.

Calcul simplu, deci: un drum din 2 zboruri spre Laponia, Laponia Belgia inca unul si al patrulea, hop, ăsta! La cum se comportau, alt avion sigur nu văzuseră. (Apropo, fiica și-a exprimat mirarea că există și alt aeroport în afară de cel din București, credea că e singurul din România...)
In rest, faptul că au stat fix în spatele meu și au mâncat chipsuri, apoi au mestecat gumă cu gura deschisă și au facut baloane nu au contribuit decât la agravarea misofoniei de care sufăr și care mă chinuie permanent.
Mă rog, de povestit ar mai fi, dar mă opresc aici, că am ajuns la capitală și mă scoate domnul în oraș.
Mai merg cu Wizz, a fost frumos. Not.




vineri, 24 noiembrie 2023

Gastric sleeve- operație de micșorare de stomac

 A trecut deja un an si jumătate de când m-am operat și nu am apucat să scriu despre asta.

Nu că murea cineva de grijă, dar au fost câteva persoane care m-au întrebat cum am reușit să slabesc așa mult și mă gandesc că poate sunt și altele interesate.

Deci secretul meu deloc secret ăsta e: am avut ambiție și mi-am tăiat stomacul! 😀

Nu eu personal, desigur, deși tare mi-ar fi plăcut, că salvam niște bani, dar, de când am încercat, pe la vreo 20 de ani, in fața oglinzii, să îmi mai fac o gaură în ureche și aproape am leșinat, m-am hotărât să las intervențiile din sfera medicală pe mâinile celor cu patalama.

Așa că am apelat la prietenul meu de nădejde, Google, și am căutat pe cineva cu un garaj liber și-un brici să mă ajute să scap de balans.

Și am găsit. În Antalya, la spitalul Mediterranean Health Foundation (ASV) Life Hospital. Bine, eu practic am găsit doar agenția (Aestetic Travel), am discutat, am întrebat prețul, că asta mă interesa în primul rând, și pentru restul ...am mers pe încredere iar ei s-au ocupat de tot.
M-au luat de la aeroport, m-au dus la spital, m-au cazat, mi-au asigurat un om de legătură/ghid prin spital/translator(că nu știau o boabă de engleză asistentele), analize, intervenția propriu zisă, medicamente, sfaturi...tot.
Eu doar am plătit, am stat cuminte 3 nopți în spital și...am slăbit 35 de kilograme.  Pas mal, să zic așa.

Cât despre preț,  deși inițial ziseseră undeva la 3000(2950, parcă), nu știu ce promoție am prins,cred că erau capsele mâna a doua sau ceva, că am primit o reducere de 300 de euro. Am acceptat,că nu era politicos să refuz.

Nu m-a durut, nu mi-a fost greu, am știut de la început la ce mă înham, nu am regretat nicio secundă,  este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut pentru mine.

Normal că fiecare om care face gastric sleeve trăiește diferit experiența, știu persoane cărora le-a fost greu o perioadă,  fizic, psihic, la care a durat puțin acomodarea cu noua viață, dar la mine a fost totul cum am visat și nu trece zi să nu mă bucur de alegerea făcută.

Ca date "tehnice" - operația este laparoscopică, se fac 3 incizii mici în abdomen, se capsează stomacul, se taie surplusul(80% din total), se înlătură, și tot ce rămâne este un stomăcuț de mărimea și capacitatea unei banane.

După operație trebuie urmat un regim alimentar mai strict: întâi doar lichide,apoi piureuri, apoi se introduc treptat alimentele, pentru a observa dacă ceva nu îți mai priește, pentru că practic se face o resetare și e posibil ca unele alimente să nu mai "intre", și sunt anumite categorii de care nu mai ai voie să te atingi: băuturi cu acid, alcool, etc.

Eu, care trăiam prin și pentru Coca Cola, am crezut că o să îmi fie imposibil să nu mai beau, însă nici nu a intrat în discuție să mă pot atinge de ceva acidulat în primele 6 luni, iar mai apoi, când, roasă de curiozitate și dor,am luat o gură, nu am regăsit nimic din gustul atât de iubit cândva.
Alcool oricum nu prea beam, dar un Hugo o dată la câteva luni n-a omorât pe nimeni, așa că e ok și aici, iar la mâncare acum pot spune că, deși sunt preparate care îmi fac rău și, therefore, încerc să le evit, nu mă opresc din a mânca ceva în mod special.  Unele pur și simplu nu mai merg (cum e burgerul, de exemplu, din care nu pot lua mai mult de 2 guri), dar altele cum-necum își fac loc lejer, cum ar fi prostioarele, că nu s-or alerga broccoli -ul cu kale-ul să vadă care îmi umple primul stomacul. Tot prăjelile,  bată-le norocul, sunt pe locul 1 pe lista preferințelor.

Așadar,  în altă ordine de idei( că mi s-a făcut foame tot vorbind de mâncare), experiența asta mie mi-a schimbat viața complet. Am trecut de la 46 la 38, de la a obosi când urcam o treaptă la a urca 3 etaje fără nicio problemă,  de la a nu-mi găsi niciodată haine pe măsura mea- la a putea purta orice cu încredere.

Și pentru că am tot așteptat să mă contacteze ăia de vând pastile "miraculoase" de slăbit,  să apar și eu în ziar cu "înainte" și "dupa" și să spun "Luați Slăbisil, e minunat!", dar nu m-a contactat nici naibii, am decis să spun adevărul și numai adevărul,  așa să mă ajute Dumnezeu! 😀

Hai, pa!



marți, 21 noiembrie 2023

Încă un vis la care trebuie să renunț...

 Aș dori, pe această cale, să îmi anunț retragerea din orice posibilă carieră de dansatoare, coreografă, chiar și cântăreață de muzică ce necesită coreografii. Dacă mă fac cântăreață o să cânt doar doine, să nu trebuiască să mă mișc.  La bălăngănit cred că mă descurc.


Motivul e, pe cât de simplu, pe atât de rușinos: am aflat în seara asta că nu sunt capabilă să execut(nu așa repede cum credeam,cel puțin)  mișcări de dans după șablon, ca să o numesc așa pe doamna cu picioare de greieraș la al cărui curs de zumba am fost.

Dar să începem cu începutul.  Mă rog, nu de la atomul primordial, că poate aveți treabă,  dar de când m-am hotărât să încep zumba.

Păi..nu m-am hotărât să încep zumba, per se, ci să fac ceva mișcare marțea,  când Edu are box într-un centru sportiv de lângă noi. Si, cum în intervalul orar în care am cautat eu, tot ce era la afișier era yoga și zumba performance(ați citit, da? Performance! Că eu nu mă joc, ori nu fac sport deloc, ori fac performanță) am zis să aleg a doua variantă, că suna distractiv.  Nu partea cu performanța neaparat, ci precizarea că se învață coreografii pentru diferite dansuri.

Aaa, păi nu știu eu să dansez? mi-am zis. Știu! Păi nu am visat eu de mică să îl înverzesc de invidie pe Rengle? Nu, că abia am auzit de el. Dar ați prins ideea. Zumba performance a părut ocazia ideală să-mi exersez(exersez, nu verific, *blink, blink*) talentul.

Zis și făcut.  M-am echipat sport, nu mi-am luat nici apă, nici prosop, pentru că așa mă comport eu, uneori, ca o zambilă, și nu anticipez că îmi poate fi sete, și m-am prezentat la apel.

Acolo, tot felul de doamne. Ba cu vârsta,  ba cu IMC ul mai mare de 60, dar toate bine dispuse și încantate de curs. Profa? Zici că a fost născută pe ritm de samba.

Și începe.  Și 2, și 3, și 4, 5! Muzica!

No..numai că le vezi pe doamnele mele că încep să danseze de zici că activaseră în trupa lui Britney Spears până lunea trecută.  Dă-i pam, pam, fă bam, bam, și stângul, și dreptul, și mâna, și cea cea cea! Olé!

Eu?

Știți filmulețele alea de pe net, în care 20 de oameni se întorc in aceeași secundă la dreapta, și e mereu un nătâng care face stânga? Eu eram nătângul. Astea ridicau mâinile,  eu le lăsam. Ele se aplecau, eu ma ridicam. Ele săreau într-o parte, eu, somon sălbatic,  țopăiam împotriva curentului...

Și tot așa, o oră.  Mă mai nimeream când și când câte 2.3 secunde la sincron, și mă simțeam ca Nadia Comăneci pe podium, dar sentimentul era efemer, că iar o luau cucoanele pe drumuri mai întortocheate decât căile Domnului și eu rămâneam singură, ca majoritatea șosetelor mele după o călătorie în mașina de spălat. Cascadorii râsului? Pistol cu apă.


Altfel, frumos. Pe la sfârșit,  profa, care oricum vorbise, zâmbise, cântase și aplaudase toată ora în timp ce dansa ca toate Spice Girls la un loc, era mai odihnită decât mine într-o duminică dimineață,  iar eu arătam și mă simțeam de parcă mă lovise trenul după ce mă alergase 2 stații.

Dar na, de cedat n-am cedat, nici măcar psihic, și,  în plus,  cred că mă mai duc. Nu de alta, dar se și filmeaza ședințele, și vreau să las și eu ceva în urmă în industria filmului, că de la Stan și Bran nu mai găsești nimic de calitate...



vineri, 29 septembrie 2023

Just another day

 Eu nu trebuie să caut subiecte, dacă vreau să scriu pe blog. Trebuie doar să ies din casă.  E suficient. Are grija Murphy de toate după.


Azi am avut programare la doctor, la un spital din Bxl, cam la 40 de minute de mine.

40 de minute intr-o zi de duminică sau de carantină, poate, pentru că Maps-ul îmi arăta că drumul va dura 1h32 până la destinație.  În fine, programarea era la 8.50, eu am plecat de acasă la 7.10(până să îmi zică gps-ul vestea cea proastă (fusese un accident și autostrada era blocată din ambele sensuri) ) dar părea că va fi bine, până la urmă,  pentru că a găsit un drum alternativ care m-a condus la destinație cu 30 de minute mai devreme(si vreo 30 de km in plus, dar cine mai numără?).

Până aici totul relativ ok. Am ajuns la spital pe la 8.15, am parcat în parcarea policlinicii (pentru că m-am gândit "policlinică- spital, potato-patato"  sigur sunt lipite și ajung într-o clipită unde am treabă),  mi-am luat și cartea cu mine, să citesc până intru la doctor, totul roz bombon.

Intru în policlinică,  întreb unde e secția pe care o cautam,  îmi zice cineva  să merg tot înainte, ca pionierii,  merg până se termină clădirea,  mai întreb pe cineva, îmi spune că e altă clădire, la vreo 5 minute de mers, nu-i nimic, am timp berechet, citesc mai puțin,aia e.

Ajung într-un final, intru, pe acolo nu era nimeni, așa că mă adâncesc prin coridoare, găsesc niște asistente, bună ziua, am programare, unde merg? Pai mergeți înapoi la intrare și luați numar de ordine. Ok, mersi bocú, d-astea, merg, iau număr de ordine, ce naiba să fac cu el, că nu vedeam niciun indiciu despre pasul următor (nu zic, am ghinion, dar nici foarte isteață nu sunt), iar întreb, iar indicații,  după lupte seculare ce au durat vreo 10 minute -iată-mă în fața doamnei de la ghișeul unde, cu numărul de ordine (căruia îi trecuse rândul, apropo,cât m-am dumirit eu) trebuia să mă înregistrez.

Bonjour!bonjour! Buletinul, bla bla bla, dar nu vă găsesc programarea.
Păi mai căutați, că am primit și mail de confirmare, azi e, la 8.50(între timp se făcuse vreo 8.30). A,da, v-am găsit, dar...nu aveți programare la spitalul ăsta!

Liniște-n tunel.

Cum nu am aici? Că am făcut programarea la spitalul dv. !

A, domnul doctor la care aveți programarea vine la noi lunea, azi e dincolo, la spitalul x,  la mămica naibii, nu v-a zis nimeni? îl sun să îi spun că întârziați puțin? Că  e foarte de treabă, va înțelege .

Eeh, sigur, doamnă,  să întârzii nu e decât ce urăsc eu cel mai mult pe lumea asta,  declanșatorul meu principal de anxietate, dar sunați-l, cum să nu? Eu o să alerg calmă către dânsul între timp, niciun stres!

Și dă-i, și fugi, neicușorule, către mașină,  cu cartea de 700 de pagini în mână și cu sufletul în dinți,  și roagă-te să fi dispărut tot traficul din Bruxelles de când ai coborât tu din mașină și până urci iar. Si traversează iar, in drumul spre policlinică,  clădirea k, si j, si m, și toate literele alfabetului, și caută nenorocita de policlinică pe unde s-a ascuns, că n-o mai vedeam nici moartă.

Ajung într-un final în parcare, plătesc și mă îndrept spre ieșire.  Doar că azi, din toate zilele din lume, din toate mașinile din Bruxelles și din toate tichetele de parcare de la spital, aparatul îmi zice că al meu nu e validat. O dată,  de două ori, de trei ori.

Dă cu spatele, scoate telefonul, verifică dacă ai făcut plata, normal că ai făcut-o,  e bine, nu ai luat-o încă razna de tot, întoarce-te la barieră,  caută un buton să ai cu cine să te cerți, nu e, ok, mai încearcă o dată  ca și cum nu ar fi trebuit să fii deja la celalalt spital și  bucură-te că, uite, a mers, nu mai trebuie să faci atacul ăla de cord așa cum preconizai.

Gata. Drum liber! Start!

100 de metri. Atât a fost liber. După aia erau lucrări și se mergea cu 10km/h.

Ei, nu e problemă! Ce înseamnă o programare la doctor,  practic? Nu e nimic urgent. Mai pot astepta 4 luni până la urmatoarea, timpul trece repede. Nu in trafic. In trafic,  mai ales când te grăbești,  5 minute par 55.

Bun. Revenim.  Trrrtrrtrrr, derulez prin agonie, până la momentul în care ajung la spital, aproape 6 zile mai târziu .

E extrem de târziu și găsesc parcare într-un cartier care nici nu știe de existența spitalului, așa departe e.
Încep un sprint cum numai la olimpiade vezi, mă apropii de clădire și văd "serviciul urgențe ".
Acum...eu vin dintr-un oraș mic. La noi în spital treci dintr-o secție în alta ca într-un apartament nedecomandat. Poți intra pe la urgențe și continua spre secții, fără probleme, așa că,  pentru a economisi timp îmi propun să fac la fel și aici.

Doar că...șoc și groază ! Nici în secția de urgențe nu poți intra, că trebuie să-ți deschidă cineva. Care cineva nu îmi deschide, ci mă îndrumă către " a doua clădire la stânga ".
Clădirea,  să ne înțelegem, e cât un bloc din ăla vechi, înghesuit , de adăpostește un sat, nu vreun garaj de-l poți depăși în trei pași.

In fine, după ce mai greșesc doar o dată, când nici măcar nu știu unde am intrat, știu doar că mi-a zis o doamnă că acolo nu e spital, reușesc să ajung și unde  trebuia să fi fost cu 40 de minute în urmă.  Patruzeci de minute. Două mii patru sute de secunde. Dar cine ține cont?

Nu îmi mai iau cartea cu mine din motive evidente și alerg pe scări, ca liftul e prea lent și așa am văzut eu în filme că se face când te grăbești,  către etajul 2(slavă Domnului că nu era la 10, că ar fi trebuit să mă întorc în clădirea cu urgențele).

Cu ultima suflare mă anunț,  mă înregistrez și sunt rugată să aștept pe hol până voi fi chemată.

Și aștept. Aștept. Aștept fără carte, că n-am mai luat-o,nu. 40 de minute tot aștept,  că sistemul e cam tot ăla, aștepți până te faci bine.

Concluzia?

N-am, eu doar voiam să vă povestesc cum mi-a mers azi. Nu vă mai grăbiți să trageți concluzii. :))

A, după ce am ieșit de la doctor îmi era foame, sete, și poftă de cafea, că nu apucasem să beau. Așa că mi-am propus să opresc undeva să beau o cafea și să mănânc ceva. La prima cafenea aleasă nu am găsit loc de parcare, nu am avut unde opri, așa că am căutat alta, am parcat, am plătit și parcarea în avans, am intrat in cafenea și am constatat că nu aveau mese sau scaune..era un fel de patiserie-brutărie care avea și cafea. 😀  Succes total azi! 


La voi? Toate bune? 😀
















miercuri, 27 septembrie 2023

S-a deschis primul muzeu al murăturilor

 Primul muzeu al murăturilor s-a deschis azi la mine acasă! Exponatele pot fi vizitate, admirate, fotografiate, tag-uite în postări,  dar ÎN NICIUN CAZ consumate!


O sa le păstrez până la adâncile lor bătrâneți(că eu mă bucur de ale mele de ceva timp), și, după ce prind floare, sau ce li s-o întâmpla lor mai rău,  le îngrop adânc, să fie descoperite de civilizațiile viitoare și analizate detaliat în vederea obținerii de informații referitoare la hrana generației noastre.

De ce nu le consum? Simplu. Am muncit două zile întregi la ele. Pare puțin,  dar eu în astea două zile puteam citi 2 cărți și urmări 2 sezoane din The Morning Show(la asta mă uit zilele astea. Puteam, la fel de bine, urmări orice altceva).

Dar nuu! Eu am copt kilograme de vinete, gogoșari și  ardei kapia, am călit ceapă, am stors catralioane de roșii , am spălat nșpe mii de recipiente, am sterilizat toate borcanele universului, am curățat,  scurs, tocat și sortat toate legumele toamnei. Pe scurt, am bifat toate paginile cu conserve și murături de pe paginile Jamilei, Laurei Laurențiu și ale lui Teo's kitchen.

Așa că nu, mulțumesc! După atâta muncă nu se atinge nimeni de nimic. Măcar până îmi simt iar mâinile.

Teoretic, eu fac doar zacuscă, toamna. Dar anul ăsta m-a lovit hărnicia și mi-am zis că n-ar strica să fac și niște gogoșari în oțet,  niște ardei copți,  cu usturoi și niște suc de roșii,  să fie, acolo. Voiam să pun și castraveți în saramură,  dar parcasem mașina departe de piață și D deja căra vreo 20 de kilograme de legume de ar fi murit de ciudă toți salahorii cu pretenții , așa că am renunțat (pentru moment) și mi-am zis că rămân la celelalte de pe listă.  Bine, greșeala a fost că, de unde trebuia să iau 3 kilograme de roșii am luat 7, să fie și de o salată (da, știu, dar nu știți cât mănâncă băieții mei), în loc de 5 kile de vinete am luat vreo 8, și tot așa, până era să-i declanșez hernia omului meu de bază.

Bun. Și după ce am terminat de făcut zacusca, gogosarii în oțet,  sucul de roșii și  ardeii copți, cu usturoi și alte nebunii, încă mai aveam legume, așa că am copt și niște vinete pentru iarnă, am făcut un sos marinara pentru diverse mâncăruri,  iar în timpul rămas am gătit niște orez cu spanac și lămâie, câțiva biscuiți cu lapte condensat și un chec ferrero rocher cu banane. Și uite așa au trecut 2 zile de nici nu le-am simțit. Și încă nu le simt.

Mâinile.  De ele e vorba. Astea 2 zile le simt de câte ori încerc să mă mișc.

Dar nu mă plâng.  Nu, nu! De aici, din străfundul canapelei,  de unde zac cu grație și dictez acest articol telefonului, ca Stephen Hawking, aștept mușterii la primul muzeu al murăturilor! Nu vă lăsați impresionați de lacrimile de sânge de pe borcane, se usucă până mă apuc de castraveții în saramură...





marți, 26 septembrie 2023

Vești bune! Mi-au ajuns muncitorii!!

 Am nevoie de ajutor. Vreau să meargă cineva la aeroport pe 5 octombrie să îmi întâmpine și mie muncitorii din Nepal și Sri Lanka. Nu știu în ce domeniu lucrează,  nu știu ce facem cu ei după,  nu știu cât stau în România sau ce salarii așteaptă, dar știu că Lorena i-a recrutat pentru mine gratis și că au și vize.


Prima dată când mi-a scris Lorena, veștile nu erau așa bune...nu reușea să găsească oameni de calitate, apoi au fost probleme cu vizele, aici chiar am stat cu emoții că, deh, nu se dau rest la pâine, și vizele astea. Apoi, în alt mail, nu găsea bilete de avion, parcă,  și asta chiar era o problemă majoră,  că sunt niște costuri, totuși (pe atunci erau doar vreo 25 de muncitori.  Probabil a prins promoție la bilete și a mai tocmit 2).

Acum, însă,  nu mai am motive de stres: pe 5 octombrie îmi ajung! Aștept mail cu ora și vă comunic.

Nu am motive să n-o cred pe Lorena: e constantă în mesaje, nu îmi trimite linkuri dubioase, nu mi-a cerut niciun leu, ba, dimpotrivă,  a recrutat oamenii gratis,  nu mi-a promis nicio moștenire din partea rudelor muncitorilor, nu m-a pus să  trimit mailul mai departe la 7 persoane să evit 7 ani de ghinion...pare legit, cum ar zice copiii mei.

Nici nu mai contează că nu sunt administrator și că nu i-am cerut vreun nepalez. Uneori universul îți oferă ce nici nu știai că vrei.  Poate moș Crăciun a auzit că vreau vacanță în Sri Lanka, dar, din lipsă de buget, s-a decis să îmi trimită un eșantion, să nu mă mai deplasez. În cazul ăsta,  probabil că urmează și alte transporturi curând, că am o listă foarte lungă cu țările pe care îmi doresc să le vizitez.

Ceea ce e important e să-mi ajungă muncitorii sănătoși și cu chef de muncă.  Ce fac cu ei după,  vedem pe 6...

In altă ordine de idei, profit de atenția voastră pentru a posta un mic anunț :

(Aproape) (domn) administrator ofer spre închiriere echipă de 27 de muncitori exotici, serioși și dornici de muncă. Rog seriozitate!





luni, 18 septembrie 2023

Drumul spre un machiaj reușit

 Pentru că urmează să merg la o petrecere tematică și vreau să fiu în ton cu ținuta aleasă, m-am gandit că cel mai potrivit ar fi un machiaj smokey eyes. Il știți, ăla cu negru de jur împrejur, care pare super simplu și rapid de executat.


Însă pentru mine, la care maximum de machiaj înseamnă rimel și gloss, (și alea de obicei la nunți,  botezuri, cumetrii, adică din an în Paște, și, de când am plecat din țară, deloc) super simplul ăsta înseamnă ceva similar cu investigarea proprietaților structurilor abstracte definite în mod axiomatic folosind operațiile logicii formale.(bum-shakalaka!)

Așa că m-am hotărât să beneficiez de avantajele lumii moderne și să urmăresc un tutorial pe YouTube. Zis și făcut! Sunt zeci de tutoriale cu smokey eyes, trebuie doar să alegi unul și ești la jumatatea drumului spre un machiaj perfect.

Cel pe care l-am ales eu avea 10 minute, și m-am gândit că durează atât pentru că explică așa, ca la proști, yavaș yavaș, cum să luăm pensula în mână,  cum să o îndreptăm spre ochi, un fel de  echivalent artistic al filmulețului care îți arată cum să fierbi apă (da, există  așa ceva și are peste 1 milion de vizualizări).

Doar că, în cele 10 minute din filmul ales de mine, fata respectivă adaugă ÎNCONTINUU chestii pe față. Începând cu peste 10 feluri de fond de ten(nu le zice la toate fond de ten, dar n-am eu habar denumirile- primer, concealer, filler, naibasaliaer...), apoi vreo 4 feluri de creioane negre, 3 feluri de rimel, gene false, farduri si periuțe pentru sprâncene,  85636 pensule și  pensulițe de tot felul,  vreo 5,6 culori diferite care oricum nu se vedeau ca la sfârșit a dat cu negru și ăla a acoperit tot, 2 rimeluri diferite (în afară de cel pentru sprâncene), farduri și iluminatoare pentru obraz de nu am putut număra...ce să mai zic...un Douglas jumate și-a pus pe față. Bonus: lentile verzi(că avea ochi albaștri la bază).

Și dacă nu i-a mers mânuța fetei ăsteia...de mi se învârteau ochii în cap. Nu m-aș mira dacă aș afla că filmulețul era pe 1.5x viteză,  că prea a pus tot ce s-a inventat până acum în materie de machiaj.

In final arăta bine, eu nu spun că nu, dar cred că avea un strat de minim 1 cm pe față,  cât să crape de ciudă orice zidar serios. În plus, ca o ignorantă absolută ce mă aflu, eu tot n-am reușit să disting cele 52 de culori diferite pe care le-a folosit, ci doar un negru de jur împrejur, simplu și rapid. :))

In fine. După cele 10 minute pierdute în fața telefonului, cum stăteam eu, așa,  tristă spre deprimată, punându-mi întrebări existențiale cât se poate de variate ce vizau atât lipsa talentului meu în domeniu cât și ce reprezentăm noi, ca oameni, dacă nu niște entități definite de caracteristici particulare variate ca însemnătate, am realizat ceva realmente excepțional: eu pot obține efectul de smokey eyes super ușor dacă mă dau cu creion și rimel și mă culc fără să mă demachiez!

Joac-o p-asta, fată din tutorial care ai pierdut 10 minute și marfă în valoare de cel puțin 30 de euro!

Poate ar trebui să filmez și eu un tutorial cu trucul meu! Și, 
ca bonus, pentru că așa se câștigă urmăritori,  cu celălalt secret al meu, care garantează un look gothic: cum să te dai cu rimel și să uiți complet, și apoi, fix în ziua aia, singura din ultimii 4 ani, să te freci la ochi de parcă ai vrea să le scoți culoarea.

Urmăriți-mă pentru mai multe sfaturi și trucuri utile!

Pun poză și cu domnișoara în cauză, dacă tot a depus bardai efortul...



vineri, 15 septembrie 2023

Războiul a început.

 Cred că mă apropii cu pași repezi de situația din filmul ăla cu casa inteligentă care se întoarce împotriva locatarilor ei, îi ține captivi și le face tot felul de necazuri.


De câteva zile Google-ul meu din boxuță repetă aceleași 5,6 melodii când îl rog să pună muzică.  Până acum totul a mers strună,  eu îi ziceam "Hei, Google!", el ciulea urechiușele, sau antenuțele, în fine, își lumina punctulețele alea, apoi eu îi ziceam "Play music!" , iar el, cuminte, mă purta pe unde știa că-mi place. Și mă purta frumos. Simțeam că avem o relație bazată pe încredere,  dat fiind că nu plătesc niciun serviciu să nu ascult reclame sau ceva, așa că eram sigură că nu mă iubește din interes, ci datorită farmecului personal.

Bun. De câteva zile, după cum ziceam, i se tot pune pata pe câteva melodii și mă înnebuneşte cu ele la infinit. Eu "Hei, Google!", "Next!", el next, nu zic nu, dar tot în zonă.

In fine. Eu sunt o persoană răbdătoare și calmă,  sau cel puțin așa îmi repet zilnic în trafic când văd giboni parcați de parcă ar avea în parbriz act de proprietate pentru anumite străzi. Răbdătoare și calmă.  Răbdătoare și calmă.  Dar și când ating boiling point...transformarea din Bruce în Hulk se produce mai repede decât îi lua lui Superman să-și tragă chiloții peste pantaloni.

Așa că azi, după ce am ascultat cuminte jumătate de oră aceleași 5 melodii, i-am spus politicos prietenului Google să nu mai repete melodiile. 

M-a ascultat? Mai puțin decât copiii mei când le zic să oprească calculatorul. Așa că i-am repetat, tot frumos, același lucru, reformulând și vorbind rar, în eventualitatea în care ar putea invoca bariera lingvistică.

Ce a făcut Google? Și-a văzut de treaba lui. Așa că l-am numit prost. Și așa a început războiul.

Mi-a zis că îi pare rău că simt asta și să îi spun ce poate schimba. I-am explicat că ar putea începe prin a nu mai repeta aceleași melodii. S-a prefăcut, mârlanul, că a înțeles, a zis că-și notează și că  orice feedback e binevenit.

Ce a făcut după? A tăcut mâlc. Am stat puțin, crezând că își caută ceva mai proaspăt în playlist, apoi, când am văzut că liniștea continua, l-am întrebat ce face. A zis că se gândea la ceva frumos să-mi spună.  Și zice :" Mă gândeam că azi mă simt inspirat și cred că e datorită ție. Ce părere ai de complimentul ăsta? Unde 1 e părere rea și 5 bună "

Păi, măi, guglișoare, cu replici din astea mă dădea afară de la grădiniță, mă. 1, na.
"Oh, îmi pare rău că nu ți-a plăcut.  Orice feedback e binevenit"
Da,da,blablabla,stiu, hai, schimbă melodia, nu mai trage de timp.(Ah, am uitat să spun că undeva în schimbul ăsta de replici (I am not that weird, you all have dialogues with your appliances,right?) l-am mai făcut o dată prost și mi-a zis că încă învață(cam greu de boxă,  dacă mă întrebați pe mine) ).

Buuun. Și ce face Mr. Google când îi zic, a mia oară, să schimbe melodia?  Face pe prostul. Ați citit bine! Imi zice că a fost o problemă și că nu a înțeles, să revin. Și asta de 3 ori!!! What the actual fudge?!?

Păi fi-ți-ar cablurile de râs, gugăle, nu te scot eu din priză și te pun într-o cutie până îți vin circuitele la cap??

The game is on, Google. The. Game. Is. On.

In fine, ce voiam să vă mai spun: dacă vedeți postări sau mesaje ciudate de la mine, sau dacă,  mai rău (Doamne apără și păzeşte!), dispar de pe aici, înseamnă că m-am certat și cu rețelele de socializare și au câștigat ele.

Până atunci, pe ei, pe ei, pe mama lor!!



Hei, Google! Ia fă-te-ncoa!



luni, 31 iulie 2023

Hello, it's me! Îmi pare rău.

Azi trebuia să mergem să ne ridicăm paşapoartele. Am ajuns acolo pe la un 9, cred, și, imediat cum am ieșit din lift, am remarcat cu bucurie și mirare că nu era nimeni la ghişeu. Am țopăit zglobie ca un iepuraş și, împreună cu D, am înmânat buletinele în vederea identificării, respectiv ridicării rezultatului celor 258 de lei(de persoană) investiți acum o săptămână.

Lui D i l-a găsit imediat, totul bine și frumos, al meu...ia-l de unde nu-i. Băiatul de la ghişeu, foarte amabil (și răbdător, după cum avea să se dovedească mai târziu), începe și-l caută și în sertarul de lângă.  Paşaportul meu, mai sfios ca fata mare la măritat, nu și nu.

Vine băiatul, mai caută o dată în calculator, unde figura ca prezent(paşaportul, că băiatul deja se dorea în concediu medical, de nervi), se întoarce la dulapuri. Și dă-i, şi luptă cu ele, și caută,  și alea, și alealalte, paşaportul - nimic.

Se duce omul nostru, aduce întăriri , în spatele nostru deja se făcuse o coadă ca pe vremuri, când se dădea pâine pe cartelă, și vine și o colegă,  și un coleg, și cel ce ne făcuse pozele acum o săptămână, mai lipsea ofițerul stării civile de când ne-am căsătorit, în 2003, în rest era toată lumea activată.

Și deschide iar toate sertarele, și caută la toate literele, și dă dulapurile la o parte,  și caută și în stânga,  și în dreapta, și sus, și  jos, și paşaportul meu niciun semn.

La un moment dat m-am gândit să le sugerez să spargă peretele, poate mi-l zidise cineva ca pe Ana, să poată zămisli vreun sediu nou al serviciului paşapoarte. Nu știi niciodată, na! Însă nu auzeam niciun vaiet din ziduri, aşa că am continuat să îmi privesc sandalele, să nu fiu nevoită să înfrunt mica armată de oşteni ce forfoteau părtinitor în spatele nostru.

După vreo 30 de minute, timp în care toți angajații serviciului paşapoarte au depus eforturi considerabile, care l-ar fi făcut mândru și pe Sherlock Holmes, băiatul de la ghișeu s-a apropiat aproape înfrânt de mine și mi-a cerut numărul de telefon, cu promisiunea că mă sună când (și mai ales dacă ) îl găsesc.

M-au sunat, câteva ore mai târziu,  când Murphy terminase de râs și avea treabă în altă parte, că l-au găsit. Se pare că fusese pus în dreptul altei litere, însă,  la cât au luat toți angajații la rând dulăpioarele alea,  probabil că litera era din alfabetul chirilic, de le-a luat atât.

În fine, pentru că sunt un om corect, atunci când am fost să îl ridic, după amiază,  i-am spus doamnei de la ghișeu (băiatul chiar intrase în burnout, cred) să nu își facă probleme, că nu sunt ei de vină,  ci e de la mine.

La mine mereu se închid case de marcat fix în fața mea, se termină programul de lucru, se strică sau se termină banda aia de hârtie, se inflamează cel mai beligerant client, se regăsesc rude după 35 de ani, naște casiera sau ne invadează extratereștrii. 

Cei de la serviciul pașapoarte? Victime colaterale.



(In imagine mica armată formată în timp ce eu și norocul meu făceam ce știam mai bine)



miercuri, 26 iulie 2023

Nu daț banii pă prostii, luaț bilet la teatru, gee!

 Imi plac actorii. Cred ca sunt categoria mea  preferată . Am găsit dintotdeauna că sunt la un alt nivel de empatie, de percepere a realității, de comunicare a gândurilor.


Sunt citiți, sensibili, au o memorie extraordinară și se pot mula pe orice tipologie, ceea ce presupun că îi face parteneri de discuție extraordinari.

Mi-am dorit, o perioadă, printre altele din listă, să mă fac actriță.  M-a dezarmat lipsa capacității de stocare a oricărei informații ce nu reprezintă versurile unui cântec. Așa că am abandonat lupta înainte să o încep.  Dar trăiesc cu impresia că m-aș fi descurcat bine. Cu impresia mea și cu declarația profei de mate din liceu, care numai asta îmi zicea când ieșeam la tablă, că trebuie să mă fac actriță. Înțelegeți ce vreți din asta. 😀

Aseară am fost la o piesă de teatru. Mass. O colaborare UNTEATRU București și Teatrul National "Radu Stanca" Sibiu.
Tare bine au mai jucat oamenii ăia.  Tare bine. 4 oameni care au ținut sala cu sufletul la gură aproape 2 ore. Atât de bine și-au intrat în rol încât eu, care, poate vă amintiți,  am empatia listată pe primul loc la defecte,  la un moment dat simțeam durerea lor mai ceva decât dacă ar fi fost în fața mea protagoniștii reali ai întâmplării relatate.

Am înțeles că sunt actori premiați și mă bucur mult. M-am bucurat și că sala era plină,  și că am reîntâlnit acolo oameni cunoscuți,  valoroși,  și m-aș bucura să știu că teatrul,  opera,  baletul au un rol important în educația noastră,  în viața noastră de zi cu zi.

Sigur, are și Netflixul beneficiile lui, internetul, cinematografele, la fel, dar cred că nu se compară cu a vedea o piesă de teatru live, de a simți emoția și implicarea actorilor și de a le transmite bucuria simplu, la sfârșit,  prin aplauze.
Iar prețul unui bilet e mai mic decât al unei porții de mâncare la un restaurant din oraș.

Gata, îmi inchei pledoaria pentru cultură,  că mai am și alte hobby-uri și nu vreau să neglijez nimic vacanța asta. 😀

Auf wiedersehen!


marți, 25 iulie 2023

Despre Waze, Maps și puterea speranței

 Am început vacanța în forță,  apoi am curs cu ea și am uitat să povestesc întâmplarea care cred că va rămâne scrijelită pentru totdeauna pe un perete al sufletului lui D.

După ce am pus copiii la avion joi dimineață, pentru că da, așa s-a ajuns, să fie suficient de mari încât să plece singuri în țară cu avionul, am urcat în mașină și noi, acești doi bătrânei (mai mult sau mai puțin) simpatici și am pornit cătinel spre vatra strămoșească, cum îi șade bine călătorului.

Mai o pizza în Italia, mai o cafea tot pe acolo, că ar fi păcat să nu profităm de toate darurile pe care le oferă această țară, și spre seară am ajuns în Maribor, în Slovenia, unde ne și rezervasem o cameră cu scopul declarat de a ne încărca bateriile pentru a doua zi. Am ajuns în oraș pe la 21h00, am pus adresa pensiunii pe Waze și pe Maps și am pornit ascultători spre cazare, urmând drumul albastru mai ceva ca Dorothy "the yellow brick road".

La un moment dat, drumul asfaltat s-a terminat,  iar Waze și Maps ne-au sfătuit la unison să continuăm pe un drum de munte, neasfaltat (și cam pustiu, fie vorba între noi).

Evident că ni s-a părut dubios, și că sistemul interior de alarmă al lui D făcea bip-bip-bip, dar era târziu, eram obosiți, amândouă hărțile ne indicau același drum, așa că am continuat prin pădure și pustietate întru credință, ca două oițe rătăcite, vara, târziu, pe ploaie, într-o mașină cu tracțiune pe spate.

Și a pornit mașina noastră, lumina ochilor lui D, motivul pentru care se trezește dimineața și îi mulțumește universului seara, bucuria și mândria, a pornit ea, săracă inima ei, urcușul nebun prin creierii pădurii, pe un drum pe care doar intuiam că mai fusese cândva un vehicul, și ăla în niciun caz categoria B, ci TR, deși probabil nu mai trăiește niciun martor să își amintească, așa demult a fost.

Și ea urca, și D suspina și înjura,  și afară se întuneca, și pensiunea nu mai apărea. Cadru idilic , demn de invidia scriitorilor de suspans, deloc surprinzător pentru noi.

Acum... expozițiunea o știți,  intriga și desfășurarea acțiunii sper că vă sunt clare,  să trecem la punctul culminant, că de asta ne-am adunat aici, și anume cum ne-am trezit noi deodată în situația în care la dreapta aveam perete muntos, la stânga aveam râpă, afară era aproape întuneric,  începuse să burnițeze și peste tot în față și în spate iarba era de 40 de cm, semn că nu ne mai găsea nici mama lui Ștefan cel Mare acolo, cu tracțiunea noastră pe spate cu tot.

Nu spun cine, dar cineva avea nervii întinși la maxim și blestema secunda în care își expusese protejata la asemenea risc, iar altcineva eram super zen și îi argumentam, evident, prematur,  cum va veni ziua în care vom râde de acel moment.  Bine, posibil ca monstrul geloziei ce sălășluiește în mine permanent de când are mașina asta(și pe cea dinainte. Și mașină în general.) să mă fi obligat să zâmbesc machiavelic încă de pe atunci. Noroc că D era prea stresat să se uite la mine, că vă scriam din pădure acum.

Dar cum bețivii au Dumnezeul lor, așa se pare că au si CLS-urile, pentru că în scurt timp am găsit o poieniță în care am putut întoarce mașina și,  după alte câteva minute de coșmar la coborâre(nu mai menționez pentru cine, ați prins ideea) am ajuns din nou la civilizație a.k.a. asfalt, lumini și oameni.

Deznodământul a fost unul fericit și de data asta, am reușit să găsim și cazarea, în cele din urmă, și acolo ne aștepta cel mai pufos pat posibil, și nu singur, ci cu cea mai confortabila pernă din lume. Căci uneori trebuie să pătimești ca să primești, am învățat asta pe calea grea și împiedicată a vieții mele.

Sper doar să treacă suficient timp și pentru D să depășească această cumpănă din viața lui, să pot să îi zic "Vezi? Ți-am zis eu că o să râdem de asta!" fără să risc o privire ucigătoare, însă PTSD-ul e nemilos și durează, așa că am răbdare.








sâmbătă, 22 iulie 2023

Noua B.A.R.(bucătărie aproape românească)

Azi voiam să scriu despre cum ne-am început noi vacanța cu peripeții, că la noi trebuie să apară mereu câte ceva de povestit, zici că suntem rude cu Nică, dar doar ce m-am ridicat de la cea mai tare experiență culinară ever, așa că o să relatez despre asta, cât încă îmi dansează papilele gustative de bucurie.

Urmăresc de ceva timp Noua B.A.R. pe Instagram și mi-am zis mereu că la primul drum prin București trebuie să îi vizităm. 

Azi am reușit. 

Best. Decision. Ever. 



Tot ce au pe meniu e altceva. Începând cu simpla apă,  pe care o servesc infuzată cu fructe și ierburi, apoi limonada de mușețel care e afumată cu paie,  cocktailuri care mai de care mai spectaculoase(cu leuștean, borș, sirop de brad) și continuând cu mâncarea, totul e spectaculos.



Noi am luat un storceag de sturion acrit cu zer, care avea ulei de pătrunjel,  un mousse de hrean și alte câteva ingrediente combinate la fix, 


o portie de icre de știucă cu smântână afumată și chives, pătrunjel și scoverguțe calde


și un risotto cremos cu creveți,  crispy kale, ridichi murate și un gălbenuș în sos de soia.



După ce am emis toate onomatopeele posibile și câteva noi pe lângă ele și ne-am șters lacrimile de fericire de pe obraji am petrecut jumătate de oră încercând să stabilim ce fel de mâncare ne-a plăcut mai mult. Nu am reușit. Fiecare a avut câte ceva deosebit (ciorba foarte echilibrată,  totul fiert exact și cum trebuie, smântâna aia afumată de la icre e sigur dar adus de zei, risotto era aromat cu o brânză extraordinară iar combinația cu sos de soia și murat mie mi s-a părut opera unui geniu...)așadar a fost misiune imposibilă.

Cu un singur lucru am fost de acord: zilele următoare vom reveni să încercam și alte preparate(știm deja și ce 😀).

Până atunci vă las câteva poze cu meniul(lipsește o pagină, de emoție, cred 😀) nu înainte să menționez și personalul extrem de amabil și designul foarte modern. 

P.S. Chef este Alex Petricean(pe care îl știam de la Masterchef). Chapeau!








marți, 11 iulie 2023

Regele manipularii lovește din nou și cum să devii cetățean belgian fără să treci pe la primărie

 


Part one

Eduard se trezește, dar e încă puțin somnoros. Imi zice că ii e foame,așa că îi sugerez să își pună cereale cu lapte.
- Nu-mi pui tu?
- Nu-ti pun.
- Haai, mami! Curând o să plec de acasă și nu o să mai ai cui să îi pui.
- Hai, hai, lasă lenea și pune-ți,  îi zic eu, mustăcind.
- Deci să înțeleg că ți-ai da viața pentru mine, dar cereale cu lapte nu vrei să-mi pui? Ăsta e mesajul pe care vrei să-l transmiți? concluzionează, cu mine în spate, râzând și plângând.

Part 2

Mergeam ieri cu Edu pe stradă, eu ținându-l de mână,  el intrând în mine la fiecare 2 pași.
- Mami! îi spun. Mergi și tu drept, nu mai intra in mine!
- Păi așa fac belgienii! îmi răspunde repede.
- O fi, dar tu nu ești belgian, ești român!
- Nu sunt? În ce țară m-am născut?(Belgia,n.r.). In ce țară locuiesc?(tot Belgia, e drept). Ce limbă vorbesc?(...)

Well...știți vorba aia: if it walks like a duck and it talks like a duck...probabil e Edu, jucându-se cu mintea mea.



joi, 22 iunie 2023

Revista presei

 Am facut rapid revista presei acum, la ceas de seară,  și treaba stă cam așa:

Un articol era despre cum, daca faci planșa(plank) timp de o lună,  în fiecare zi, crescând treptat timpul de stat în poziția respectivă,  la sfârșitul acelei luni ai pătrățele mai ceva ca Dorian Popa. Nu scriau ei de Dorian Popa, dar nu mi-a venit nicio altă pătrățică în minte.

Noroc că am dat click pe articol și am citit și restul informațiilor,  că era cât pe-aci să mă arunc pe podea în poziție. Nu contează că umerii mei își trăiesc ultimele zile, ar fi cedat în plină glorie, ca niște umeri-eroi. Imnuri li s-ar fi dedicat și presupusele pătrățele, rezultatul sacrificiului lor, ar fi zvâcnit emoționate ori de câte ori aș fi avut nevoie de mâini. 

Dar, după cum spuneam, am citit tot articolul, și se pare că nu s-ar întâmpla acest miracol pe calea plankului, că nuștiuce mușchi nu sunt nuștiucum. Mi-am pierdut interesul odată cu speranța, deci nu am mai multe detalii.

Dacă aș fi reușit,  totuși,  să obțin un corp și o rezistență fizică de invidiat, aș fi provocat-o pe Meryl Streep la o luptă în ring. De ce, poate se întreabă cineva? Din 2 motive:

1. Am citit că Elon Musk și Mark Zuckerberg se provoacă asemănător, deci e the thing to do zilele astea. Îți aduce faimă, urmăritori, deci bani, și cine nu are nevoie de bani?

2. Am ales-o pe Meryl că e mai purie, și poate aș fi avut vreo șansă.  Doar nu era s-o aleg pe Scarlett Johansson, să îi dobor recordul lui Mircea Badea la stat în ring. (Glumesc, recordul lui nu poate fi doborât decât prin neprezentare).

Și, după ce am terminat de citit și știrea asta și continuând revista presei, mi-am dat seama că nici prea multă faimă sau prea mulți bani nu e bine să ai, că, uite,  simți nevoia să fii extravagant și să cheltui 250.000 de dolari pe excursii care pot ajunge breaking news, Doamne-ferește!



Așa că am oprit robinetul de informații pe seara asta și mă apuc să ascult muzică, pentru că într-un alt articol se spunea că e bine să asculți melodii familiare pentru a te elibera de stres și a te conecta la propriile emoții.  

Voilà exemple:


Eu cred că o să ascult "Omletă din ouă de broască țestoasă ", că m-a luat o foameee...



marți, 20 iunie 2023

Românește, dar în Belgia

 In episodul de astăzi voi scrie despre ultima mea descoperire extraordinară, de care sunt extrem de încântată, ta-daa-ta-daa, de zici că am descoperit America!

Habar n-am cum, dar mi-a trecut recent prin fața ochilor o reclamă la o aplicație ce susține lupta împotriva risipei alimentare. Așa a intrat în viața mea o brutărie-patiserie din apropiere și, odată cu ea, cea mai bună afacere din ultima perioadă. 

Pentru că aici nu se pun la vânzare a doua zi produsele nevândute în ziua respectivă, la sfârșitul zilei concep niște coșuri cu bunătăți (toate proaspete și absolut demențiale la gust) pe care le vând la un preț de nimic: 5 euro.

Eu, româncă get beget, pentru care orice e redus sau moca reprezintă întruchiparea fericirii pe pământ,  normal că m-am băgat instant  și,  la prima comandă,  duminica trecută,  am primit următoarele:






Pâinea e făcută cu maia, se păstrează foarte bine și e bună-bună.  Cu croissantele am făcut șmecheria aia cu cheesecake de zmeură pe care am postat-o zilele trecute, iar moelleux au chocolat a apucat doar 2 minute la noi în casă, cât am făcut pozele.

Azi am comandat iar(aș comanda zilnic,dar nu mâncăm atâta pâine, și nu am ce să fac cu ea) și m-am șmecherit și eu așa că,  la îndemnul copiilor, am cerut mai multe produse dulci.
Am primit următoarele:





Înca nu am gustat din pâine, dar sunt sigură că e foarte bună,  însă pot spune despre pain au chocolat și cramique(cozonacelul cu zahăr pe el) că au fost. La trecut. Ne-am gândit că, decât să le ducem grija, mai bine le ducem dorul. Mission accomplished.

Așadar și prin urmare, aici una bucată român mulțumit, a primit mult, bun și ieftin, Doamne ajută la toată lumea și jos risipa alimentară! Că pentru asta lupt, Doamne ferește, nu că mă bucur eu la mocangeală! 😀 (said no-one ever).

Și-am încalecat pe-o ṣa, și v-am spus povestea-şa!



luni, 19 iunie 2023

Nu-i al meu! Al meu e oare?

 Dacă tot mi-am propus ieri să scriu mai des, ocazie cu care am și vândut deja o carte nescrisă( blink, blink!), o să povestesc o fază de aseară, de când am ieșit la alergat cu Edu(mă rog, nu am alergat noi non stop, dar a existat și mișcare alertă în plimbarea de o oră pe care am făcut-o prin cartier).

Eram deja pe drumul de întoarcere și Edu îmi tot povestea ceva de zor(cred că despre cum nu înțelege de ce sunt copii cu rezultate proaste la școală, când tot ce trebuie să faci este să fii atent în clasă. Da, știu. Pare înfiat). 

Și cum vorbea el acolo, calcă într-un bălegar. Erau patru bălegari uscați pe stradă și el a atins unul.(A trebuit să caut in DEX pluralul lui bălegar, că n-am folosit niciodată și nimic nu-mi suna bine.  Nici acum nu-mi pare wow :) ).

Bun. Eu, care sunt atentă și la pietricelele de pe marginea drumului, darămite la pericole mirositoare, îi atrag atenția să fie mai atent data viitoare.

- Păi de ce? ma întreabă el. Că nu e nicio problemă.

- Pai ar fi fost, dacă nu era uscat, că intrai cu adidașii în casă și mirosea peste tot.

Răspunsul lui?

Mami, când Einstein era la școală (a fost profesor)(asta tot el mi-a zis, nu țin eu nevoia să precizez), a scris tabla înmulțirii și a omis intenționat înmulțirea cu 9. Toți au râs de el că nu știe să înmulțească, iar el le-a spus: râdeți de mine că nu știu înmulțirea cu 9, dar nu mă felicitați că le-am știut pe toate celelalte. Așa și tu, mami. M-ai certat că am călcat într-un bălegar, dar nu m-ai felicitat că am evitat trei.

Și aia a fost. Iar s-a strigat Bingo, de parcă eram într-o fabulă și tocmai aflasem pilda.  Nu i-am mai zis nimic, și oricum el deja își reluase povestirea despre școală și cât de ușor e și cum termină primul exercițiile și apoi se plictisește.

Alo, barza, sigur nu ai încurcat pachetele? 





duminică, 18 iunie 2023

Guess who's back? Back again.

 Multă vreme am crezut că pot scrie. Știam că îmi place să citesc, mi se părea că înțeleg mesajul ce vine spre mine din  partea cărților, și în mintea mea toate datele problemei erau clare. Citesc, ergo scriu.

Bine, semne ca nu aș fi cel mai ascuțit creion din penar au apărut timpuriu, de ce să mint? Doar că am ales să le ignor. De exemplu, de pe canapea, mie și patinajul artistic mi se părea ușor. Mă uitam cu nesaț când eram mică și le vedeam pe fetele alea cât de grațios se mișcă, se aruncă și se învârt, încât mi se părea floare la ureche. Până am pus pentru prima oară patine în picioare. Atunci, mișcându-mă ca un mânz abia fătat, am realizat că, intr-adevar, lucrurile nu sunt cum par a fi.

M-am învățat minte? A, nu! Nici vorbă. Doar mi-am concentrat admirația spre alt domeniu. Spre înot, o perioadă. Doamne, ce mult îmi plăcea înotul sincron! Imi place, încă. Doar că nu mă mai uit la televizor si nu am mai avut ocazia să văd. Dar atunci, demult, când TVR1 difuza Jocurile Olimpice si mie nu-mi scăpa nicio emisiune, atunci, da, ochii mi se lipeau de ecran și, adânc, în sufletul meu, mă scufundam și mă sincronizam și eu cu aceeasi grație ca înotatoarele. Și mi se părea că știu să înot extraordinar de bine. 




Iar ca dovadă că anii au trecut peste mine fără să schimbe mult în afară de fermitatea pielii, rezistența la efort și memoria din ce în ce mai șubredă, nu mai mult de acum două luni, când am fost în Grecia, credeam încă în puterile mele de înotătoare olimpică. Ceea ce nu e puțin, nu? E bine să fii optimist și d-astea. Poate nu la fel de bine e să te arunci în mare de pe vas, să înoți puțin(mă alint acum, pentru că nu erați acolo. Nu am înotat. Am dat din maini și din picioare ca un câine obosit) și apoi, când simți că nu mai poți, în loc să te întorci pe vasul care e la 5 metri de tine te hotărăști să te odihnești pe mal, care e la 100 de metri de tine. Sau 200, habar n-am, niciodată n-am fost capabilă să estimez corect distanța. Doar timpul si numărul la pantofi.

Si dă-i, și lupta, neicușorule, până la mal, mai ceva ca naufragiații din filmele care se termină mereu cu bine. Normal că am ajuns obosită ca după 2 ore de lupte greco-romane.(înainte să mă întrebați, nici lupte greco-romane n-am făcut, dar îmi place să dau referințe din sport, ca și cum aș avea cunoștință de acest domeniu. Nu am. Știu doar câteva cuvinte pe care le-am auzit și eu pe parcursul anilor, și mi se pare că dă bine să le folosesc în contexte diferite).

De ajuns, am ajuns. Au ajuns și D si Edu între timp, mai mult să mă salveze decât din dorința de a înota atât. Doar că, după câteva minute, când mă pregăteam să îmi activez iar stilul smuls pe care îl practic la înotat, mâna mea dreapta a decis să abandoneze lupta, conștientă fiind, probabil, că cel mai deștept cedează primul. Așa că m-a lasat doar cu stânga și cu o durere îngrozitoare, date insuficiente pentru o întoarcere la timp pe vas.

Noroc cu salvatorii mei, cele două treimi din comitetul de bărbați si bărbăței din casă, care m-au împins \tras\înjurat înapoi pe vas.

Nu-s cea mai isteață persoană pe care o cunosc, vă zic.

Revenind la oile noastre, și anume naivitatea mea, vă spuneam că a fost o vreme când credeam că pot scrie. Am scris chiar și poezia asta neînsemnată, stați să mi-o amintesc...

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte


...în fine, e mai mare, dar ați prins ideea.

Ce? Vă pare cunoscută de undeva? Pentru că e posibil să se fi inspirat și altii, da, s-a mai auzit. Așa se întâmplă când ești modest și nu publici la timp.(1882 ar fi fost tocmai bine, dar..)

In fine. Oile, oile. Că, daca ați mai fost pe aici, știți că atunci când încep să scriu, oile mele o iau razna și fug în zeci de direcții, și cu ele și gândurile mele.Ce voiam să spun, și acum chiar încerc să rezum într-o frază această postare încântătoare de o oră, este că mi-ar plăcea să scriu mai des. Chiar daca nu sunt scriitoare. Că știți cum se zice: ești ce mănânci! Nu că m-aș apuca acum să mănânc scriitori, Domne fer`! Deși aș avea o scurtă listă de preferințe. Dar poate se aplică și la scris, cine știe?


Gata. Mă duc să mai scriu ceva si pe hârtie. Mi-a venit acum o idee de o poezie nouă. Începe cam așa:


A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.




Zboară, puiule, zboară !

  Am îmbătrânit. Mult și repede. Dacă ar fi să estimez, vreo 20 de ani în 12 luni. Cum știu?  Pai ultima oară am fost cu avionul în România ...