Aici tot Robinson Crusoe(După o lună în Vaslui. Varianta feminină).
După cum bine știi, suntem în ziua 53 de carantină. Cel puțin așa cred, că deja nu mai știu să număr liniuțele trasate de-a lungul timpului.
Îți mai amintești, dragă jurnalule, cum, la început de carantină, eram efectiv terifiată de amploarea acestui virus, de efectele lui devastatoare? Cum urmăream înnebunită worldometers.info și dădeam refresh de 600 de ori pe zi, de aflam de morți înaintea familiilor lor? Cum îmi imaginam îngrozită sfârșitul lumii și nici nu mă uitam pe geam, de frică să nu iau covid19?
Ei bine, află că nu îmi mai pasă câtuși de puțin de nimic. Panta fricii mele e descendentă, la fel ca cea a cazurilor noi, sau a morților răpuși de covid. Pe care oricum îi suspectez că au murit și din alte cauze, mulți dintre ei.
Citeam, la începutul acestei nebunii, că ne vom obișnui cu virusul și ne vom relaxa, în timp, și îmi făceam cruce cu limba. Cum să ne obișnuim cu Armageddon? Mai ales că îl văzusem pe Bruce Willis izolat cu Demi și copiii, deci sigur nu avea să ne salveze. Cum să fim relaxați, când zilnic sute, mii de oameni... mureau?
Ei bine, uite-așa! Ne-am obișnuit.
Fiecare zi a fost, și este, o victorie. Cu fiecare oră, zi, săptămână, am devenit mai puternici. Iar virusul mai slab. Sau, cel puțin, puterea lui a scăzut considerabil. Au murit oameni, dar s-au făcut și bine.(nu aceiași 😁). Mult mai mulți.
Așa că nu, nu îmi mai e frică. Nu mai sunt stresa(n)tă. (wishful thinking). Acum mă simt doar captivă. Acum vreau doar să primim undă verde și să începem să ne reintrăm în normal. Cu grijă, bineînțeles. Protejându-ne. Pe noi, pe ceilalți. Planeta. Pangolinii. (got it?)
Dragă jurnalule, nu vreau să spun că o iau razna, dar acum câteva zile am ascultat manele. 2!!! A râs Vineri de mine, a zis că am înnebunit.
Și, când am fost la Carrefour, mi-a plăcut la nebunie playlist-ul zilei respective. Mai-mai că am început să dansez.
Ca să nu mai spun că, de câteva zile, am început iar să încing Google Maps ul, ca în vremurile bune, și să visez la prima ieșire de după carantină. Eu! Să visez cu ochii deschiși!!
Îți dai seama cât de afectată sunt, jurnalule?
Dar stai, nu ți-am zis ceva! Mai am un motiv pentru care mă grăbesc. În America, în Washington, mai precis, au ajuns, din Asia(!!!)... viespile ucigașe. Da, frumușelele astea:
Omoară albine în draci(de parcă nu era destul de grav că sunt în pericol oricum, și noi, odată cu ele) și, mai rău, pot fi letale și pentru oameni, dacă sunt înțepați repetat. Și vrei să îți mai zic ceva haios? Pentru că sunt ditamai animalele(aproape duble față de albinuțele normale) înțepătura lor trece și prin costumul de apicultor. Dap.
Deci înțelegi, dragă jurnalule, de ce mă grăbesc așa? Nu am timp de pierdut. Am de trăit. De călătorit, de văzut, de explorat, de simțit...
Am stat destul în casă. În plus, dacă nu mă omoară coronavirusul, copiii, cu certurile lor constante, thrillerele la care mă uit sau viespile ucigașe... sigur mă omoară agramații.
Am vrut să fac un gest poetic și să atașez un mic rezumat al cărții la care tot fac referire zilele astea, Robinson Crusoe. Am căutat pe net, pentru că eu nu mai rețin detalii și nici capacitate de sinteză nu am avut niciodată(vezi orice articol scris de mine sau orice discuție liberă).
Ce am găsit m-a făcut nu numai să simt durere fizică, dar să simt și posibila durere a lui Daniel Defoe dacă ar fi apucat să citească, fie-i țărâna ușoară!
Nu am subliniat decât greșelile frapante, care mi-au făcut inima să tresară.
Fragment dintr-un rezumat al romanului Robinson Crusoe :
