M-au admonestat numeroșii fani ai respectabilului blog(sor-mea si D) că nu am mai scris deloc.
Adevărat, adevărat. În apărarea mea, "scriu" zilnic, în mintea mea cea mică, articole, dar nu le și transcriu. Mă sabotează degetele, csf?
S-au întâmplat chestii de ultima oară. Întâmplat în sensul bun. Călătorii, cărți, filme, oameni noi...
Obviously, dacă mă citiți, măcar uneori, știți că sunt renumită, la mine în cartier, pentru umplere de pagini fără a transmite nimic(a bate câmpii cred că este locuțiunea verbală potrivită) așa că din noianul de subiecte ce îmi inundă acum capu-mi cel mare(chiar am capul mare, cine m-a văzut știe. Nu-mi găsesc niciodată pălării pe măsură, iau copăițe de la articole pentru nou născuți) voi alege să vă povestesc, cu mândrie, ultima realizare personală ce mi-a dat un boost de încredere extraordinar.
Eu sunt cea mai nepotrivită persoană când vine vorba de :
- a negocia
- a cere bani
- a asista la o negociere
- a asista la o cerere de bani
- a face calcule matematice, dar ăsta e alt subiect.
În rest sunt potrivită pentru orice, fireşte.
Un mic exemplu (posibil să mai fi spus aici): când eram mică și mă trimiteau ai mei să iau pâine de jos, de la supermarket( cred că atunci când eram eu mică se numea încă aprozar, că-s cam purie) eu nu număram niciodată restul. (Nici acum nu-l număr, îmi e rușine. Nici restul și niciun ban pe care îl iau.Mi se pare lipsă de respect față de cine îmi dă banii, de parcă l-aş suspecta de fraudă).
Dar când eram mică, după cum spuneam, nici atât. Până s-au prins vânzatoarele de la aprozar și au început să mă păcălească. Parcă îl aud pe taică-miu, exasperat:"Iar te-au păcălit alea? Numără restul, că ești ditamai omul!"
Nu vă țineți respirația, că doar ce v-am zis că nu fac asta nici azi. Am fost, şi, cu mândrie recunosc, încă sunt, clienta preferată a comercianților.
Bun. Revenim. Praf la negociat, așadar.
Și, acum o viață şi jumătate, când traiam în cel mai frumos cartier din cel mai frumos oraș din cea mai frumoasă țară, mi-am cumpărat o geacă de piele. Nu mai știu cât cereau pe ea inițial, dar știu că eram cu D, el a negociat cât timp eu mă ascundeam printre haine și mă prefăceam că nu îl cunosc, numai ca să țopăi fericită înapoi când am auzit prețul final, și, in the end, am plătit 100 de euro. Un preț foarte bun pentru o geacă pe care o port foarte des și în ziua de azi.
Așa. Acum câteva luni mi s-a pus pata să îmi cumpăr o geacă de piele muştar. Nu vă mai povestesc cum, că vi se nasc/căsătoresc copiii, și voi tot aici, citind, veți fi. Important de reținut doar că petele mele dispar doar când reuşesc ce îmi propun, și nu cu trecerea timpului, cum ar fi ideal.
Așa că săptămâna trecută, aflându-mă din nou în Bruxelles (oh,da,de el vorbeam mai devreme, drăguțul), zic :"ia să îmi încerc eu norocul în același loc ca acum..10 ani?, si să văd dacă găsesc acolo geaca muştar fără de care nu mai pot trăi".
Intru în complexul respectiv, unde, practic, numai asta au la toate magazinele, întreb de dumneaei, aveau modelul, dar nu culoarea. Ies, întreb în al doilea, aveau culoarea dar nu modelul. În fine, bat câteva magazine și, când să mă pregătesc să ies, o văd. Era acolo, într-un magazin mic, mă aștepta.
Mă uit la preț, 250 de euro. Zic "hai, te pup, mi-a părut bine, dar am treabă !".
Vânzatorul "nuuu,madame, păi se poate? Prețul ăsta e pentru turiști"(a.k.a. proşti, că nu-mi ceruse viza de flotant să vadă unde plătesc întreținerea)
- Pentru dumneavoastră am alt preț, zice. 250 de euro minus 30/% reducere =175 de euro (putea la fel de bine să fie altul calculul, că nici nu mă prindeam și îmi era și rușine să îl verific)
- Aha!(eu, mirosind momentul meu de glorie, cel de dinainte de a mă lansa la bursă, dacă avea să se finalizeze cu succes). Sunt sigură că este un preț bun, dar eu nu am atația bani, îi zic, gândindu-mă la cât mai e până la ora mesei, să forţez și o lacrimă, pentru impresia artistică.
- Cât ați dat pe geaca cealaltă? mă întreabă.
(Da, povestisem tuturor vânzătorilor despre geaca pe care mi-o luasem, din același loc, cu ani în urmă. N-oi fi bună la matematică, dar pe emoțional îi rup pe genunchi).
- 100 de euro, ciripesc repede.
- Hai, dați-mi 120 de euro și luați-o și pe asta, zice omul meu, întinzându-mi varianta în piele a celui mai bun prieten al mititeilor. Că şeful mi-a zis să fim și noi mulțumiți, dar și clientul.
Hell, yeah!
Normal că am acceptat, fiind clar o victorie pentru mine(deși, dacă am luat-o cu 120 de euro fără a negocia propriu-zis, sigur aș fi luat-o și mai ieftin, dacă aveam câtuşi de puțină experiență în domeniu). Vânzatorul, la rândul lui, a fost încântat, probabil că rar vinde așa bine o geacă din aia. Win-win, carevasăzică .
Și, ca să ating și domeniul cinematografiei în acest articol complex și educativ, dacă m-aș fi împrietenit cu vânzătorul și am fi purtat o discuție referitoare la această achiziție, ea ar fi decurs așa:
- Ți-aș fi vândut- o și pentru mai puțin!
- Ți-aș fi cumpărat-o și cu mai mult!
Dar nu e cazul, că nici eu nu sunt vreo Katherine Heigl, și nici el nu era Chris Hemsworth, așa că totul s-a redus doar la a mustăci bucuroşi, fiecare cu mica lui victorie.
The end.
