Viața fără tehnologie

...nu e viață. Nu pentru mine. De ieri după-amiază(aproape 24 de ore!!!) nu am telefon. Adică, am o chestie de la care pot suna și la care pot răspunde, dar atât. Nu am facebook decât pe laptop, nu am whatsapp, nu am clash royale, nu am instagram, nu am internet decât pe laptop, nu am pinterest, nu am nimic practic. Nimic. Azi îmi iau un alt telefon pe care o să-mi instalez toate astea și sper ca încet încet viața mea să revină la normal. Trauma va dăinui o perioadă, rest assured, dar trag speranță că voi vedea din nou razele soarelui, că voi auzi ciripitul păsărelelor, că voi putea vedea luminița de la capătul tunelului. Pentru că nu, de ieri nu mă mai bucur de nimic. De ieri sunt prinsă într-o capcană invizibilă celorlalți oameni fericiți cu smartphone-uri, în care nu am chef de nimic, pentru că și dacă aș avea, nu aș putea, neavând telefon. #lifeistough
Și știu că eu am adus necazul ăsta asupra mea, știu asta, pentru că acum câteva zile mă gândeam, conștientă fiind că sunt dependentă de telefon și încercând(nu cu toate forțele) să găsesc o soluție să mă detașez puțin de el, mă gândeam la ce aș face dacă aș rămâne fără el. Et voila! Că nu mi s-ar putea adeveri O DATĂ, O DATĂ măcar, ceva pozitiv. Gen...ce aș face dacă aș câștiga la Lotto, sau dacă m-ar cere Chirilă în căsătorie, sau dacă aș inventa teleportarea. Nuuu! Astea nu se întâmplă. Mie mi se întâmplă să rămân fără telefon când m-am gândit la asta, să mi se strice 2(două) torturi perfecte de cât m-am mirat de ele de frumoase ce erau până n-au mai fost, mi se întâmplă să mă împiedic atunci când îmi doresc cel mai tare să n-o fac(nu că în general mi-aș dori să mă împiedic), și tot așa...
Tristă. Sunt tristă...în cel mai patetic mod cu putință. Tristă pentru că am rămas fără tot ce aveam în telefon(poze, mesaje, telefoane, secrete întâlniri) dar și pentru că mă găsesc așa de legată de un aparat mic (când aș fi putut să fiu dependentă de banda de alergare, de exemplu)
Gata. Mă duc să jelesc încă puțin, că la 14.00 mă duc să-mi iau in primire noul telefon. Eu atât vă spun: prețuiți-vă bunurile cât le aveți! :D Și faceți backup!!!

Festivalul gastronomic mexican

Am zis că scriu despre asta și așa o să și fac. Și, pentru că tot m-am pornit, o să scriu zilele viitoare și despre experiența la un alt local, ”La Oala” îi zice, tot din Constanța.
Acum. Nu sunt vreun critic culinar, departe de mine ideea asta, dar de mâncat pot spune că mănânc(mai des decât ar trebui :)) ) și destul de mult în oraș. Și am mâncat și în locuri mai selecte, și în restaurante sau taverne mai sărăcăcioase(îmi amintesc o tavernă în Grecia unde îmi era scârbă și să merg la toaletă, dar unde a trebuit să mâncăm, fiind singura disponibilă la acel moment, și unde am găsit o mâncare excelentă), și la noi, și afară, și nici străină de gătit nu sunt. Așa că pot declara cu mâna pe inimă că am gust și pot estima corect dacă mâncarea pe care o încerc e bună sau nu.
Acum câteva zile s-a anunțat cu mare tam-tam un Festival Gastronomic Mexican în Mamaia, la restaurantul hotelului Riviera, sub aripa protectoare a lui chef Scărlătescu. Pentru că am mai participat la festivaluri gastronomice organizate de el și am avut numai experiențe plăcute, și pentru că mâncarea mexicană este pe locul doi în topul preferințelor mele(Asian food rules) am fost mai mult decât incântată să merg și să văd despre ce e vorba.
Ajunși acolo(era 18.45) ni s-a spus că la 19 se deschide restaurantul, ceea ce știam, așa că ne-am așezat la masă și am așteptat cuminți până la 19.15 când s-a deschis bucătăria(aparent la 19 se deschide doar barul). În fine, neimportant. Festivalul însemna următoarele: prima pagină a meniului cu vreo 4-5 feluri de mâncare variate în vreo 10-15 moduri(2 supe, vreo 4-5 feluri de tacos, fasole cu porc, pui jalapeno,dorada nuștiucum și încă vreo două alte chestii), la prețuri de Mamaia, urmate de restul meniului, ceea ce m-a dus cu gândul că nu e un festival propriu-zis ci doar o promovare inteligentă.
Noi am ales o porție de fasole neagră cu porc și una de pui jalapeno și vreo 30 de minute mai târziu, timp în care tooooți ceilalți își primeau hamburgerii, salatele, pastele, scoicile și orice altceva comandaseră în cele 10 minute de când veniseră...am primit și noi ce comandasem.
Ce să zic... mâncarea mea se afla într-un bol în care pluteau niște felii de ardei iute, niște ceapă roșie crudă, câteva bucăți de porc, o jumătate de conservă de fasole roșie și o zeamă absolut dezgustătoare(probabil zeama din conservă amestecată cu niște apă de la canal), plus coriandru pe care personal îl detest, dar asta nu e vina nimănui. Fără sare, fără gust, fără niciun Dumnezeu.
Credeți-mă când vă spun că nu sunt pretențioasă la mâncare și că, în afară de câteva cazuri în care sunt fascinată de vreun gust inedit, mâncarea nu mă deranjează. Doar de două ori în viață mi-a fost scârbă să mănânc la restaurant. Aici, la Riviera, și la împinge-tava de care vă spuneam mai sus, ”La Oala”.
O să atașez și poze, să vă faceți propria impresie și să observați și bulbuceii din zeama care apropo era rece.

Asta a fost porția mea de fasole neagră cu porc de 28 de lei.O-ri-bil!
Celalalt fel de mâncare a fost, așa cum spuneam, pui jalapeno. Cu toții știm ce înseamnă jalapeno, da? Înseamnă iute spre foarte iute, cu iuțeala dată de ardeiul cu același nume. :) Ei bine, puiul din poveste era o bucată(mare, ce-i drept) de carne, frecată cu sos de ardei(foooarte puțin iute) care nu avea nicio treabă cu ardeiul jalapeno ci mai degrabă cu un gust de boia picantă. Puiul era bine făcut, era mult cantitativ însă relativ fad și fără nicio legătură cu mîncarea mexicană. Garnitură avea(cum puteți vedea în poză) vreo 4 fâșii de ardei . Gras. Și aia era tot. 38 de lei.

 Ce să mai spun? Că am plecat atât de dezamăgită de toată experiența...atât de supărată pentru bătaia de joc ce a reprezentat-o festivalul vieții...e inutil să mai spun ceva. Dar de scris tot am scris, că prea mi s-a părut treabă de mântuială și parcă n-om fi toți proști,așa,zic...

Căldură mare, moncher...

Îmi fierb creierii. Îi și simt, parcă. Gâlgâlgâl...Niciodată nu mi-au plăcut extremele astea. Prea cald..prea frig. Las-o la un 20 de grade și aia e...ne înțelegem.
Normal că dau și rateuri. Eu așa spun, că din cauza căldurii. Până la proba contrarie...
Azi aveam de făcut un tort. Adică am, că nu e gata încă. Normal că ieri, când am făcut piața, nu am fost în stare să mă organizez, așa că azi dimineață mi-am tot făcut liste, listuțe și curaj până pe la prânz, când am ieșit din casă în cele 35 de grade afară și 364 din mașină și am pornit spre piață. Am luat tot ce era pe listă și în plus(mereu iau și în plus, Doamne-ferește să nu mă lipesc de vreo chestie absolut vitală de care nu știam până atunci) și am plecat spre casă.
Am mâncat, toate bune și frumoase, până să  trebuiască să mă apuc de treabă și să văd că nu am smântână pentru caramel. Și nici alune. Și nici alte câteva nimicuri destul de importante pentru decor. Practic...jumătate de rețetă nu aveam. Afară, între timp, încă vreo 20 de grade în plus.
Ok. Nu-i nimic. Mă îmbrac(nu mai iau copiii că mai pierdeam 30 de minute și minim 100 de lei) și pornesc spre Mega, repetându-mi în gând tot drumul: alune, smântână, chestii pentru decor. Alune, smântână, chestii pentru decor. Alune...
Ajung la Mega, mega-fericită că nu am uitat ce trebuie să iau(mi s-a întâmplat și la liste mai scurte), cumpăr și plec spre casă. Intru în casă, îmi revizuiesc(pentru a 4775-a oară) ingredientele și constat că nu am smântână...pentru frișcă. Extrem de importantă pentru ganache. Și nici laptele nu-mi ajunge. Are you freaking kidding me???
Gâlgâlgâl...îmi fierb creierii. De căldură și de nervi.