Jurnal de coronavirus. Ziua 13. Scurt de tot

De parcă mi-ar citi blogul, ghiciți ce făcea vecinul azi dimineață, de m-am și speriat de el când am ieșit în curte?
Punea plasa, of course. Nici nu-l văzusem, și am ieșit ca o floricică să iau aer. Întâi m-a șocat faptul că am văzut plasa, apoi m-a pufnit râsul, apoi l-am văzut pe el  și m-am speriat. Asta ar fi povestea mea. A lui ar fi: "puneam plasa și vecina a ieșit pe terasă, a început să râdă ca nebuna, singură, apoi s-a speriat de mine".

Mfine. Așa cum, într-un fel, preconizam, azi am fost cutezătoare și am părăsit casa. Am fost până la cutia poștală, aflată la vreo 20-30 de metri distanță. Sentimentele au fost contradictorii : la început m-am simțit ca un vițel abia fătat, parcă nici nu mai știam să merg, apoi parcă mirosea a libertate, apoi parcă a început să miroasă a coronavirus care se așeza pe hainele mele, apoi, când mai aveam vreo 2 metri până la cutia poștală, am auzit, undeva în depărtare, o mașină, și primul instinct a fost să mă arunc la pământ, că am crezut că e poliția și vine să mă aresteze că am nesocotit ordinul de carantină.
Nu m-am sălbaticit, vi se pare. Doar m-am dezobișnuit puțin de civilizație. Dar nu vă faceți griji, am anticipat asta și acum două zile am comandat niște chestii online de la singurul magazin de la noi din oraș care, deși închis, face livrări. Acum... nu știu câtă nevoie aveam de farfurii bleu, șervețele cu iepurași, o minge gigantică, un gel antibacterian și un joc Twister, dar sigur aveam nevoie să mai văd un (alt) om în carne și oase, să mă asigur că nu ne-au cotropit extratereștrii între timp și nu cumva sunt la modă fețele lungi și corpurile verzi.

Jurnal de coronavirus. Zilele 10,11,12.

Jesus, iar au zburat zilele și nu am apucat să fac lucrurile pe care mi-am propus să le fac de această pandemie.
Printre ele și ordine în garaj, unde nu mai ai loc să depozitezi nimic la întâmplare, că deja s-a abuzat de acest lux. Acum abia mai avem loc să trecem dintr-o parte în alta. Și strâns legat de această acțiune este și cea de colectare și înșiruire a materialelor aferente celorlalte hobby-uri pe care mândră le posed. Nu încep să le enumăr, suficient să zic doar că îmi ocupă jumătate de garaj.

De când nu am mai vorbit(singură) a trecut ziua de miercuri în care am încercat, într-adevăr, să fac cannoli, așa cum îmi propusesem, doar că rețeta aleasă nu a fost cea mai fericită și mi-au ieșit mai mult goggoșoli decât cannoli, dar le-am mâncat oricum, și nu numai pentru că am o sensibilitate pentru defavorizați, dar chiar erau bune. O să mai încerc și alte rețete, până reușesc, că nu degeaba am căutat prin toată Franța vin Marsala și nu am găsit, de a trebuit să-mi aducă o prietenă o sticlă din Italia. (între timp îmi luasem și eu din România, așa că am acum la vin Marsala cât sa-mi deschid cannolerie. Numa' rețeta să-mi iasă..)

Ca o mică paranteză, apropo de perioada asta de carantină, cred că vecinul de lângă casa noastră se simte singur. A scos săptămâna trecută plasa de pe gardul despărțitor, spunând că urmează să o schimbe, și de atunci.. sufletul. Nu a mai pus nimic în loc, lăsând gardul golaș și pe noi expuși în toată splendoarea bucătăriei, pe care o poate acum vedea cu ușurință de la geamul lui. Il mai las o săptămână, poate se satură de noi, și, dacă văd că nu, mă apuc să croșetez o păturică mare-mare, pe care s-o pun pe gard. Timp ar fi,skills găsim... numai vecinul să nu intre în depresie, că suntem simpatici de privit, îmi imaginez.

Așa... apoi a venit joi, care mi-a părut a avea 2 ore, și alea zburând imediat, între lecții cu elevuțul meu mic, pizza făcută în casă, pe piatra mea de nădejde, cu 4 modele diferite, să mulțumească întreaga clientelă, niște rummy, un 66 și niște seriale.. și numaidecât s-a făcut vineri.

Adică azi. Azi, pe lângă lecțiile obisnuite, Edu a primit ca temă, de la doamna, și să facă o prăjitură marmorată, pe care a executat-o cap coadă chiuind de bucurie(eu l-am ajutat doar la cuptor și să țină bolul când era prea greu). I-a ieșit super, era o rețetă foarte ușoară și gustoasă, special concepută pentru copii, trimisă de doamna pentru a-i ajuta să citească o rețetă corect, pentru a cunoaște măsurile, a împărți corect și... a se distra.

Apropo de asta. Eu am o problemă în a lucra cu cineva în bucătărie, așa că experiențele anterioare în care am încercat să îi țin pe lângă mine și să îi inițiez în arta gătitului au fost scurte și traumatizante. Pentru mine. Și mi-am dat seama de un lucru, chiar și ieri, când Edu avea de făcut un proiect pentru Paște și eu tot decupam iepurași și oușoare și nu-mi venea să - l mai chem să facă el. Mi-am dat seama că trebuie să pregătesc pentru fiecare dintre participanți un proiect. Fiecare cu iepurașii lui, fiecare cu desenele lui, fiecare cu prajiturica lui. Astfel ei au ocazia să învețe (sau să exerseze) și eu îmi pot face damblaua fericită. Nu de alta, dar am încetat să sper că voi depăși vreodată vârsta emoțională de 10 ani, așa că e mai bine să dăm cărțile pe față și să trăim în armonie.

Mbun. Acum, că am lămurit și asta, ne putem întoarce toți liniștiți la treburile noastre, iar eu revin peste câteva zile cu noutăți năucitoare, sunt sigură. Sper să nu vă consume prea mult așteptarea.

Jurnal de carantină. Zilele 8 și 9

Și luni și marți (și vorbesc de marți la trecut, că sigur se face miercuri până termin de scris) au trecut cu o viteză de abia așteptam o zi mai liniștită, sa-mi trag sufletul, și sper ca ziua aia să fie mâine. :)
Trag speranțe la ziua de maine pentru că miercurea Edu nu are lecții și atunci pot să îmi organizez și eu programul mai pe trândăveală(asta însemnând să am timp în sfârșit să fac cannoli, că mă chinui de nu-mai-știu când).

Așa cum mă așteptam, doamnele lui Edu s-au organizat foarte bine pentru începutul de săptămână și ne-au trimis, în detaliu, desfășurătorul primelor două zile. Și nu numai că l-au trimis, dar este atât de bine structurat, redactat, aranjat în pagină și colorat că îți e mai mare dragul să faci lecții cu odrasla din dotare. Bine, am noroc și cu Edu, că e brici și se descurcă mai bine ca mine uneori, că altfel poate nu îmi mai concentram atenția pe detaliile tabelelor, ci pe vocalize.
Pe lângă informațiile referitoare la ce avem de făcut, pe materii, fișele aferente și copii din manuale, doamnele ne trimit și mesaje încurajatoare, printre care și cel de a nu dispera dacă nu apucăm să facem tot într-o zi, de a îi sprijini în a se juca cât mai mult, de a împărtăși proiectele extra curriculare șamd.

Un lucru care mi-a plăcut mult este că, de obicei, fiecare lecție are 2 sau 3 fișe de exerciții similare, însă pe nivele diferite de dificultate. Astăzi, de exemplu, aveam 3 foi:"5","5bis" și "5terț". Explicația lui Edu a fost după cum urmează :
" Mami, știi că avem în clasă doi băieței care sunt ultimii la învățătură, nu se pricep. Pentru ei e 5terț. Apoi, sunt copii care nu se descurcă așa bine cu informațiile noi, cum eram eu când am început anul. Pentru ei e 5bis. Iar 5 e pentru mine."

Ce să zic, deloc încrezut...
:)

În plus, doamnele sunt foarte active pe programul de care vă spuneam, klassroom, unde pun poze, filmulețe, înregistrări audio.. Luni dimineață ne-au urat o săptămână frumoasă, succes, alea alea, iar marți una din doamne, care este și directoarea ciclului primar, ne-a trimis un film cu ea cântând la pian și voce o melodie de pe YouTube (a unui cântăreț francez) pe care copiii trebuie s-o învețe, și care are un mesaj foarte educativ, încerc s-o atașez la sfârșitul postării.
Doamna era în trening, acasă la ea, evident, ciufulită și naturală, și efectiv nu ai cum să nu o iubești de cât de drăguță, prietenoasă și normală e.

Așadar la Edu cam așa funcționează școala in absentia. Practic ei nu pierd nimic din ce ar fi făcut la școală, evaluările și dictarile săptămânale i le trimitem doamnei, care le corectează și le notează, apoi ne transmite notele. Totul mi se pare foarte bine pus la punct și suntem mulțumiți atât eu cât și micul elev, care termină mult mai repede tot ce are de făcut și îi rămâne timp de joacă.

Și la Răzvan se mișcă lucrurile, poate nu la fel de alert ca la Edu, în sensul că parcă nu are așa mult de lucru, dar, pe de altă parte, nici înainte nu avea. I se dau teme, lucrări, ii sunt notate, se fac recomandări de lectură (sau de ascultat operă, cum a primit la muzică), au grupuri pe WhatsApp și sesiuni video pe YouTube.

Niciunul nu a dat, încă, niciun semn că s-ar plictisi sau că i-ar lipsi ceva, și nici nu cred că vor da prea curând, așa că măcar pe frontul ăsta stăm bine.

In rest.. ce să zic? Mă mai sperii, mă mai liniștesc, mai sper, mai sper...

Vorba marelui poet-interpret contemporan :"așa trec zileee meele/ una bună, zeece reele..."

Over and out.

Jurnal de coronavirus. Ziua 7.

Am promis că ziua 7 din jurnalul de coronavirus va fi într-un ton mai optimist, așa că mă țin de promisiune și revin cu detalii despre programul meu zilnic.
Ei bine, poate o să vă surprindă, dar viața mea a continuat în ritmul alert și palpitant cu care v-am obișnuit. Mâncare, citit, curățenie, filme, joacă. James Bond ar fi invidios.

Ieri m-am trezit de dimineață, m-am spălat pe mâini, pe față, mi-am făcut rutina zilnică, m-am dat cu parfumul ăla bun, mi-am ciupit obrajii și mi-am mușcat buzele, că așa am văzut eu în filmele cu demoazele cochete și... m-am apucat de a nșpea curățenie generală. Am făcut-o cu stil, asta pot să vă garantez! A ieșit demnă nu de curățenia de Paște, ci de aia de Paște și aia de Crăciun laolaltă. Dacă nu eram consemnați la domiciliu trimiteam restul familiei în vacanță, undeva, să nu-mi întineze casa cea fără de prihană. Dar n-am avut unde să-i trimit, așa că după masa de prânz deja totul arăta de parcă nu văzuse picior de mop electric în viața lui.

Aseară ne-am uitat la Vocea Franței, sau cel puțin am încercat să ne uităm, printre Vocea lui Răzvan și Vocea lui Eduard care sunt emisiunile noastre preferate dintotdeauna (ei, aș, preferate! Nu avem de ales și încă n-am aflat cum să le punem pauză, așa că ne consolăm păcălindu-ne că ne plac).

Și s-a mai dus o zi. Azi și ieri, fiind weekend, nu au avut teme și au zburdat mai liberi ca de obicei, însă chiar și așa, cu toate astea, încă e liniște și pace în casa noastră, ceea ce, recunosc, mă îngrijorează. Mă așteptam ca până acum, după mai bine de o săptămână de 24/24 de conviețuire quasi siamezică, să fi explodat deja ceva: un bec, capul meu, o tigaie în capul cuiva, o epidemie de urlete... Însă pesemne că suntem mai rezistenți decât estimasem. Ne mai acord o săptămână. Am încredere.

Acum, când scriu, îi aud cum se aleargă prin casă și țipă. Cred că joacă "atinsa". Sunt foarte încântați și mândri de invenția lor. La fel cum sunt, în fiecare zi, de aceleași scheme pe care le fac în trambulină și pe care mă obligă să le vizionez zilnic, cu aceeași surprindere și încântare, de parcă nu le-aș ști pe dinafară. Că știți cum e... sunt copii care la 8-10 ani au inventat deja te-miri-ce aparate de împachetat haine (da, mă refer la băiețelul de 9 ani care a construit din lego mașinăria aia de împachetat) sau care au câștigat premii inventând soluții eficiente pentru salvarea balenelor albastre, și sunt copiii mei, care aruncă o sticlă pe jumătate goală în aer și sunt în delir dacă reușesc să o facă să aterizeze în picioare...
Csf.. Ncsf. Monkey sees, monkey does.

La final las o poză cu activitatea noastră preferată* a zilei de azi, pentru că am văzut că grătarul e laitmotivul spiritului românesc de ieri și dintotdeauna, și, în speranța că această poză va atrage și cititori dintre aceia care preferă plimbările în locul izolării, le transmit un călduros #staținaibiiîncasă!

*Menționez că niciunui bătrân sau tânăr nu i-a fost pusă viața în pericol în timpul acestei activități în aer liber. Stăm la casă.