Acum câteva zile nu știu ce făceam (sigur ceva important, că mereu fac lucruri importante), când îmi sună telefonul pe numărul de România. Răspund (contrariată, că pe ăla nu mă sună decât curierii,și am terminat cu comenzile de cărți pe anul ăsta. Sper.) și mă abordează o domnişoară, oferindu-mi nuştiuce preț fantastic la nuştiuce serviciu de telefonie, în fine,ceva lipsit de interes. O las să își termine fraza(deși am realizat din secunda 3 că nu mă interesează) și îi mulțumesc politicos, comunicându-i că nu pot continua discuția și că nu sunt interesată de ofertă. Domnişoara îi dă înainte, încercând să îmi explice una,alta,îi mai zic o dată că nu mai pot vorbi, ea continuă, eu îi mai mulțumesc o dată, și închid, cu ea încă vorbind, ce-i drept, dar nu-mi plac necunoscuții insistenți.
Așa. Și azi ascultam colinde și făceam turtă dulce. Și îmi sună iar telefonul, pe numărul de România. Ceea ce a urmat este fie începutul unei prietenii deosebite, fie a unei internări la veseli.
Eu: -Alo,da?
Persoana de la celălalt capăt al firului : un oftat lung. Dar luuuung, de jale, de dor, de doină, de iubire neîmpărtăşită, de inimă rănită, de atunci când îți cade ultima bucată de pizza în noroi.
Eu, din nou:- ...alo?
Persoana: - Bună ziua...sun din partea firmei x(habar n-am cum îi zice,data viitoare când sună, notez). V-am mai sunat și acum câteva zile...pentru o ofertă la telefonie mobilă...
(pauză lungă, tomnatică, tristă). Azi facem un sondaj de opinie...doriți să participați?
Eu,jumătate amuzată, jumătate deprimată de atâta oftat, dar sigură: -Nu.
...............................
(pauză de...1 minut,cred. Am lăsat-o să tacă/înjure în gând/plângă/își scrie demisia liniștită. Nu am mai zis nimic, am așteptat să văd cum decurge relația noastră în continuare)
După 1 minut lung cât 3, ea:- ...nu?
-Nu.
-(alt oftat, de data asta mai scurt, dar la fel de trist). Bine...mulțumesc..o zi bună!
Și zbang!
Aștept cu nerăbdare crescândă să mă sune data viitoare. Poate o şochez și accept discuția, cine știe? Moş Crăciun există.
Continuăm. Ascultam colinde, după cum ziceam. Și, la un moment dat, tot dădea una cu "Domnu-i domn şi leru-i ler", ceea e şi logic şi ilogic în același timp. Ilogic pentru că tot nu știu ce e ăla ler și ce legătură are cu Domnu' și la ce e bună repetiția asta absurdă, iar logic pentru că..ei bine, e normal ca lerul să fie ler și Domnul...Domn,nu? I mean..c'mon!
ÎNSĂ!!!
Și acum urmează vestea ŞOCANTĂ. Vă țineți bine? După cum am aflat din următorul colind, uneori, "Domnu-i ler și leru-i Domn"!!!
Jur! Următoarea melodie, care, apropo, nu era colind(decât în cazul în care, mai nou, melodiile deprimante în care interpreta își întreabă tatăl de ce i-a părăsit la greu și îl roagă să vină acasă, că mama nu se descurcă, sunt colinde)spune exact ce v-am anunțat mai sus. Că treaba stă și invers, câteodată . Pesemne în situațiile mai delicate, vezi abandon familial, cununii legate, Mercur retrograd, etc .
În orice caz, după cum puteți concluziona și singuri, nu am avut o zi ușoară. În plus, pentru că de vreo două săptămâni citesc cam o carte pe zi, până ajung în țară mai am doar 2(două!!) cărți necitite. De beletristică, mă refer. Mai am de psihologie, dar de alea mă apuc după următorul apel de la domnişoara de azi.
Așa că treaba e serioasă. Cred că...cred că Domnu-i ler și leru-i Domn, atâta e de rău... 😞
