Gastric sleeve- operație de micșorare de stomac

 A trecut deja un an si jumătate de când m-am operat și nu am apucat să scriu despre asta.

Nu că murea cineva de grijă, dar au fost câteva persoane care m-au întrebat cum am reușit să slabesc așa mult și mă gandesc că poate sunt și altele interesate.

Deci secretul meu deloc secret ăsta e: am avut ambiție și mi-am tăiat stomacul! 😀

Nu eu personal, desigur, deși tare mi-ar fi plăcut, că salvam niște bani, dar, de când am încercat, pe la vreo 20 de ani, in fața oglinzii, să îmi mai fac o gaură în ureche și aproape am leșinat, m-am hotărât să las intervențiile din sfera medicală pe mâinile celor cu patalama.

Așa că am apelat la prietenul meu de nădejde, Google, și am căutat pe cineva cu un garaj liber și-un brici să mă ajute să scap de balans.

Și am găsit. În Antalya, la spitalul Mediterranean Health Foundation (ASV) Life Hospital. Bine, eu practic am găsit doar agenția (Aestetic Travel), am discutat, am întrebat prețul, că asta mă interesa în primul rând, și pentru restul ...am mers pe încredere iar ei s-au ocupat de tot.
M-au luat de la aeroport, m-au dus la spital, m-au cazat, mi-au asigurat un om de legătură/ghid prin spital/translator(că nu știau o boabă de engleză asistentele), analize, intervenția propriu zisă, medicamente, sfaturi...tot.
Eu doar am plătit, am stat cuminte 3 nopți în spital și...am slăbit 35 de kilograme.  Pas mal, să zic așa.

Cât despre preț,  deși inițial ziseseră undeva la 3000(2950, parcă), nu știu ce promoție am prins,cred că erau capsele mâna a doua sau ceva, că am primit o reducere de 300 de euro. Am acceptat,că nu era politicos să refuz.

Nu m-a durut, nu mi-a fost greu, am știut de la început la ce mă înham, nu am regretat nicio secundă,  este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut pentru mine.

Normal că fiecare om care face gastric sleeve trăiește diferit experiența, știu persoane cărora le-a fost greu o perioadă,  fizic, psihic, la care a durat puțin acomodarea cu noua viață, dar la mine a fost totul cum am visat și nu trece zi să nu mă bucur de alegerea făcută.

Ca date "tehnice" - operația este laparoscopică, se fac 3 incizii mici în abdomen, se capsează stomacul, se taie surplusul(80% din total), se înlătură, și tot ce rămâne este un stomăcuț de mărimea și capacitatea unei banane.

După operație trebuie urmat un regim alimentar mai strict: întâi doar lichide,apoi piureuri, apoi se introduc treptat alimentele, pentru a observa dacă ceva nu îți mai priește, pentru că practic se face o resetare și e posibil ca unele alimente să nu mai "intre", și sunt anumite categorii de care nu mai ai voie să te atingi: băuturi cu acid, alcool, etc.

Eu, care trăiam prin și pentru Coca Cola, am crezut că o să îmi fie imposibil să nu mai beau, însă nici nu a intrat în discuție să mă pot atinge de ceva acidulat în primele 6 luni, iar mai apoi, când, roasă de curiozitate și dor,am luat o gură, nu am regăsit nimic din gustul atât de iubit cândva.
Alcool oricum nu prea beam, dar un Hugo o dată la câteva luni n-a omorât pe nimeni, așa că e ok și aici, iar la mâncare acum pot spune că, deși sunt preparate care îmi fac rău și, therefore, încerc să le evit, nu mă opresc din a mânca ceva în mod special.  Unele pur și simplu nu mai merg (cum e burgerul, de exemplu, din care nu pot lua mai mult de 2 guri), dar altele cum-necum își fac loc lejer, cum ar fi prostioarele, că nu s-or alerga broccoli -ul cu kale-ul să vadă care îmi umple primul stomacul. Tot prăjelile,  bată-le norocul, sunt pe locul 1 pe lista preferințelor.

Așadar,  în altă ordine de idei( că mi s-a făcut foame tot vorbind de mâncare), experiența asta mie mi-a schimbat viața complet. Am trecut de la 46 la 38, de la a obosi când urcam o treaptă la a urca 3 etaje fără nicio problemă,  de la a nu-mi găsi niciodată haine pe măsura mea- la a putea purta orice cu încredere.

Și pentru că am tot așteptat să mă contacteze ăia de vând pastile "miraculoase" de slăbit,  să apar și eu în ziar cu "înainte" și "dupa" și să spun "Luați Slăbisil, e minunat!", dar nu m-a contactat nici naibii, am decis să spun adevărul și numai adevărul,  așa să mă ajute Dumnezeu! 😀

Hai, pa!

Încă un vis la care trebuie să renunț...

 Aș dori, pe această cale, să îmi anunț retragerea din orice posibilă carieră de dansatoare, coreografă, chiar și cântăreață de muzică ce necesită coreografii. Dacă mă fac cântăreață o să cânt doar doine, să nu trebuiască să mă mișc.  La bălăngănit cred că mă descurc.

Motivul e, pe cât de simplu, pe atât de rușinos: am aflat în seara asta că nu sunt capabilă să execut(nu așa repede cum credeam,cel puțin)  mișcări de dans după șablon, ca să o numesc așa pe doamna cu picioare de greieraș la al cărui curs de zumba am fost.

Dar să începem cu începutul.  Mă rog, nu de la atomul primordial, că poate aveți treabă,  dar de când m-am hotărât să încep zumba.

Păi..nu m-am hotărât să încep zumba, per se, ci să fac ceva mișcare marțea,  când Edu are box într-un centru sportiv de lângă noi. Si, cum în intervalul orar în care am cautat eu, tot ce era la afișier era yoga și zumba performance(ați citit, da? Performance! Că eu nu mă joc, ori nu fac sport deloc, ori fac performanță) am zis să aleg a doua variantă, că suna distractiv.  Nu partea cu performanța neaparat, ci precizarea că se învață coreografii pentru diferite dansuri.

Aaa, păi nu știu eu să dansez? mi-am zis. Știu! Păi nu am visat eu de mică să îl înverzesc de invidie pe Rengle? Nu, că abia am auzit de el. Dar ați prins ideea. Zumba performance a părut ocazia ideală să-mi exersez(exersez, nu verific, *blink, blink*) talentul.

Zis și făcut.  M-am echipat sport, nu mi-am luat nici apă, nici prosop, pentru că așa mă comport eu, uneori, ca o zambilă, și nu anticipez că îmi poate fi sete, și m-am prezentat la apel.

Acolo, tot felul de doamne. Ba cu vârsta,  ba cu IMC ul mai mare de 60, dar toate bine dispuse și încantate de curs. Profa? Zici că a fost născută pe ritm de samba.

Și începe.  Și 2, și 3, și 4, 5! Muzica!

No..numai că le vezi pe doamnele mele că încep să danseze de zici că activaseră în trupa lui Britney Spears până lunea trecută.  Dă-i pam, pam, fă bam, bam, și stângul, și dreptul, și mâna, și cea cea cea! Olé!

Eu?

Știți filmulețele alea de pe net, în care 20 de oameni se întorc in aceeași secundă la dreapta, și e mereu un nătâng care face stânga? Eu eram nătângul. Astea ridicau mâinile,  eu le lăsam. Ele se aplecau, eu ma ridicam. Ele săreau într-o parte, eu, somon sălbatic,  țopăiam împotriva curentului...

Și tot așa, o oră.  Mă mai nimeream când și când câte 2.3 secunde la sincron, și mă simțeam ca Nadia Comăneci pe podium, dar sentimentul era efemer, că iar o luau cucoanele pe drumuri mai întortocheate decât căile Domnului și eu rămâneam singură, ca majoritatea șosetelor mele după o călătorie în mașina de spălat. Cascadorii râsului? Pistol cu apă.


Altfel, frumos. Pe la sfârșit,  profa, care oricum vorbise, zâmbise, cântase și aplaudase toată ora în timp ce dansa ca toate Spice Girls la un loc, era mai odihnită decât mine într-o duminică dimineață,  iar eu arătam și mă simțeam de parcă mă lovise trenul după ce mă alergase 2 stații.

Dar na, de cedat n-am cedat, nici măcar psihic, și,  în plus,  cred că mă mai duc. Nu de alta, dar se și filmeaza ședințele, și vreau să las și eu ceva în urmă în industria filmului, că de la Stan și Bran nu mai găsești nimic de calitate...