Gata, frate. Opriți pandemia, vreau să cobor!
Nu mai pot. Vreau să călătoresc. Nimic nu-mi lipsește altceva, de ce să fiu ipocrită? În casă nu mă sufoc, avem spațiu suficient. Curte avem. Casa e pe malul unui râușor. Păsărelele ciripesc. Gutuiul din curte a înflorit. Acum văd că și stejarul a început să facă mâțișori. (asta e la minusuri, dar mă rog...) Mâncare avem. Cablu avem. Internet avem. Liniște în casă, doar când dorm indienii ăștia mici. Nu am avut timp să mă plictisesc nici măcar jumătate de oră de când suntem în carantină. Dimpotrivă, vreau să înceapă toată lumea din casă ce are de început, să fiu și eu mai liberă. Totul e minunat în afară de faptul că nu putem călători nicăieri!!!
E ca în "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte". Totul e minunat până ajungi în Valea Plângerii. Iar eu, dragii babei, nu numai că am ajuns, mă tăvălesc în ea. Tumbe fac.
Imi e dor de orice, literalmente. De mare, cel mai mult. De o baie în mare. De Ikea. De Dubai. De Grecia. De cumpărături aiurea, în magazine cu nimicuri. De Nisa. De ieșit la restaurant. De o plimbare pe faleză. De explorat un oraș nou. De făcut planurile unei noi excursii. De mers într-un parc de distracții. De ajuns seara, târziu, în camera de hotel, cu telefonul indicând 27000 de pași și 1000 de fotografii noi. De un check in cu o mâncare nouă. Sau o priveliște frumoasă. De înnebunit Google Maps în căutare de distanțe, timpi, trasee. De tot. De libertate.
Știu că mai avem puțin și o să începem, încetișoooor, să ne reluăm obiceiurile, drumurile, viețile de dinainte. Oh, boy, ce pregătită sunt! Au apărut o mulțime de filmulețe pe tema asta pe internet, cu oameni care dau năvală pe străzi după ce se ridică interdicțiile. În ceea ce mă privește, e adevărat. Voi fi un punct mic din mulțimea care va repopula străzile (nu suficient de) părăsite. O să mă vedeți, eventual cărând un troller după mine, doar așa, de antrenament, să mă asigur că I still got the moves.
Și nu că până acum a existat vreo excursie pe care să nu o fi apreciat, însă cred că de acum înainte o să văd cu alți ochi orice ieșire, oricât de neînsemnată va fi ea. Și nu o să mă mai plâng nici de drumurile lungi cu mașina și nici de faptul că cineva mă trage, an de an, în Grecia, deși o știu mai bine ca Nikos Vertis(hai, că vă place Nikos Vertis, că umple Sala Palatului mai ceva ca Bănică).
Nu. O să mă bucur de fiecare centimetru de loc vizitat și de fiecare minut petrecut în afara casei. Promis.
