Mă inteligențesc.

Nu știu de ce, dar de la o vreme(o veșnicie, dacă mă întrebați) mă trezesc foarte, foarte devreme.Nu, nu e vârsta, mulțumesc foarte mult, ci cred că e dovada faptului că devin mai inteligentă. Da. Am citit eu undeva că un om inteligent nu are nevoie decât de câteva ore de somn pe noapte.
Când eram tânără cred că eram prostuță rău, că dormeam și 11 ore. După primul copil am început să mă deștept, treptat, și să nu pot să dorm până mai târziu de ora 8.  Și era bine așa, mă obișnuisem. Indiferent la ce oră mă culcam(bine, nu mai târziu de 2) eram la 8 în picioare și îmi începeam ziua ca un om normal, pe lumină, pe pozitiv, pe bucurie.
Acum ceva timp am început să mă trezesc la 7. Nu mi-a convenit foarte tare, dar am încercat să mă conving că e bine și așa, pot să profit de mai multe ore din zi. La 7 e(ra) deja lumină, pozitiv, bucurie, așa că nu-mi trebuia decât o cafea și eram good to go. Vorba vine, to go, unde să plec de nebună la ora aia?
Apoi...7 s-a transformat în 6.30. Oh, ce chin, ce dor, ce jale! Afară întuneric, în casă oameni care dorm, deci nu foarte multe lucruri de făcut.Pentru că e una să dormi 6 ore pe noapte, de la 2 la 8, de exemplu, și până adormi să te uiți la un film, sau să citești o carte, sau să termini te-miri-ce proiect, și alta e să dormi tot 6 ore, dar de la 12.30 la 6.30, și când te trezești să nu ai prea multe de făcut, pentru că la tv nu e nimic interesant, de citit nu prea merge că ești relativ adormit, iar de proiecte nici nu poate fi vorba, la ora aia.
Ei bine, ca să n-o lungesc prea mult, azi m-am trezit la 4.30. p a t r u  j u m a t e.Mi-am jucat toate viețile în Homescapes, am jucat Chaos League, am ajuns la zi pe Facebook și Instagram, m-am uitat a nuștiucâta oară la pozele din telefon și...a trecut jumătate de oră.
Nu întrebați ce am făcut până la ora la care scriu, adică 7.15. În mare parte m-am rugat ca ziua de azi să fi fost o excepție. Mi-e dor să mă trezesc la 6.30. 6.30 e bine. O vreau înapoi.
Concluzia e că mă inteligențesc cu o viteză amețitoare. Na, ca dovadă folosesc cuvinte pe care voi, ăștia care vă treziți după ora 7, nici nu le știti!
Bună dimineațaaaaa!

Eduardo strikes again

Titlu: Calități de negociator
Protagonist : Eduard
Vârsta: 5 ani
Subiect: E pedepsit de tabletă toată săptămâna.
Genul programului: Teatru scurt.


Momente vesele prin casă, râsete, chiuituri. Eduard:
- Vai, ce frumos! Suntem fericiți. Ar fi și mai bine să fiu și eu fericit, că sunt singurul cu față tristă de aici. Dacă aș avea voie la tabletă în seara asta aș fi fericit.
Eu, învingându-mi zâmbetul și dorința de a-l lua în brațe întru uitarea tuturor păcatelor:
- Da, mami, dar știi că ai greșit. Ai fost neascultător și încăpățânat.
- Uite! Îți promit că o să încerc să fiu ascultător.
- Mami, faptul că încerci nu e suficient.
- Ce vrei să auzi?
- Nu vreau să aud nimic, vreau să văd.
- Biine, bine. Ce vrei să auzi, să vezi, să zic, să fac?
- Vreau să mă asculți. Dacă îți zic să te oprești când faci ceva greșit, să te oprești.
- Îți promit că o să încerc. (măcar e cinstit)
- Și dacă n-o să-ți iasă?
- Săptămâna asta îmi iese, că vreau la ziua lui Alex.
- Pai și după? Vreau să îți iasă mereu.
- După...vedem.
Oftez resemnată. Nu aveam nicio șansă, oricum.
- Bine, dar promiți că încerci?
- Promit. Deci pot în seara asta la tabletă?
- ...(cu glas stins) poți.
- Bine, atunci hai că te iubesc!(mă îmbrățișează strâns)


The end.

O dimineață obișnuită de miercuri

Azi a trebuit să ajung la Casa de Asigurări de Sănătate deoarece, naivă fiind din fire, credeam că pot rezolva(sau mai degrabă urgenta) o situație. Nu am reușit. Dar am asistat la um moment tipic românesc.
Acum...să vă zic puțin despre ”momentele românești”. Știu, e o modă ca toată lumea să spună, atunci când ceva nu merge sau când merge prost sau pur și simplu doar să se afle în treabă că ”așa sunt românii” sau că ”România e o țară de rahat” sau că așa și pe dincolo. Și uneori afirmațiile sunt justificate, alteori nu. Sinceră să fiu, mi se pare că se face abuz de caracterizarea asta a românilor, deși sunt departe de a fi naționalistă(foarte, foarte departe) și deși, uneori, și eu gândesc așa. Însă astăzi chiar a fost un moment tipic românesc, unul din ăla caracteristic păturii cocalare și nesimțite care ține de cald țării noastre.(ați prins-o pe asta cu pătura care ține de cald? :)) Metaforă is my middle name ;) )
Pentru că ieri, pe la 12.30 când am ajuns acolo, erau vreo 42 de persoane în fața mea și doar două ore de program până se închidea taraba m-am hotărât să mă întorc cu forțe proaspete și 30 de minute înainte să deschidă azi, așa că la 8 trecute fix eram în fața porții, cu doar 5 persoane înaintea mea.(I know. O doamnă era de la 7.)
Și pe la 8.20-8.25, când așteptam noi cuminți să deschidă, numa ce intră un țăran și soția din dotare și zvârrr pe-o dugheană. Nu. Aș fi vrut eu. Doar că ei zvârrr în fruntea tuturor, primii la rând.
Normal că oamenii au început să vocifereze, că, în ciuda fețelor, nu eram nici noi proști. Și numai ce se pune tăranul să urle o dată la toți și toate că nevastă-sa e gravidă și noi nesimțiți că nu se sesizăm din oficiu, și că nu sunt scaune libere să stea duamna jos(3 scaune erau libere și pot să jur că de pe celelalte două, ocupate, s-ar fi ridicat cu drag și bătrâna de aproximativ 70 de ani și cealaltă femeie gravidă care aștepta civilizat). Dar el nu și nu. Că nevastă-sa are risc de nuștiuce și că nu poate sta în picioare și că suntem în toate felurile pentru că nu ni se înnoadă lacrimile în batistă de empatie.
Doamna de aproximativ 70 de ani care stătea pe scaun(insist pe vârstă cu un motiv) a încercat, timid, să îi spună că e un scaun liber chiar lângă ea și că toți avem câte ceva de făcut, nu ne-am întâlnit acolo la șuetă. Atât i-a trebuit ghiolbanului. Când a început odată să urle la femeie să taca ”dracului” din gură, și ea și toți, că ea, la 100 de ani(! voila), ar trebui să moară, nu să vorbească, că ce dracu face acolo, la coadă, că e cea mai nesimțită și că are și el o mamă, cum nu îi e rușine femeii să își exprime părerea, că mama lui nu ar fi făcut așa, mama lui n-ar fi zis nimic. Și iar o lua de la capăt(inspirația nu era punctul lui forte, așa cum nu erau nici bunul simț și nici inteligența) că ar trebui să moară bătrâna, că și-a trăit viața, la 100 de ani ai ei, și toaaate astea pe ton ridicato-urlat, de a ieșit și funcționara de 2 ori să îi șușâie.
După 5 minute de urlete în care efectiv toți, chiar și femeia însărcinată care aștepta cuviincios(și pe care, când a zis că și ea e însărcinată și că stă la coadă, țăranul a întrebat-o cine a băgat-o în seamă) îi spuneau că nu e frumos cum se comportă și că era normal să vorbească pe un ton calm și să ceară voie, că s-ar fi rezolvat cu siguranță, iar ăla îi spunea babei că dacă era mai tânără(nu de 100 de ani) ar fi luat-o de păr și ar fi scos-o afară, evident că nevasta ipochimenului a intrat următoarea și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.
Pentru că, nu-i așa, asta se întâmplă ”la noi”. Și chiar așa e. Nu am stat mult la cozi prin Ungaria sau Bulgaria, de fapt prin nicio țară de prin est, dar în partea cealaltă, spre vest, așa, pot spune că am avut ocazia și să stau la coadă, și să îmi trebuiască diverse de la instituțiile de stat, și jur că nu am văzut niciodată ceva similar. Acolo chiar și Gigii-Durii aștia care se simt importanți când hărțuiesc bătrâne au ciocu mic și stau la coadă. Poate pentru că sunt în minoritate, poate pentru că nu stăpânesc suficient de bine limba, nu știu de ce, dar cert e că acolo, miraculos, sunt toți civilizați. Deci da, despre situația asta pot spune că e ”ca la noi”.
Și la fel de neaoșă a fost discuția de după plecarea elementului disturbator și a husei de scaun ce îl însoțea, discuție al cărei subiect șoptit cu indignare și spaimă îl reprezenta lipsa fricii de Dumnezeu a agresorului. That-s right! Nu nesimțirea crasă. Frica de Dumnezeu. I rest my case.