A început școala azi, pentru a treia oară pentru noi, aici, și, deși sunt și mici(maaari) modificări, pentru că Răzvan a început liceul, unele lucruri au rămas la fel.
De exemplu, bucuria de a merge la școală în prima zi ca și cum ar fi o zi oarecare. Fără buchețoaie de flori cumpărate la suprapreț, fără stresul de a te îmbrăca, coafa și machia ca la botezul verișoarei Anica, știind că vei avea zeci de ochi curioși și clevetitori pe tine, fără senzația că te afli, fără voia ta, la un concurs pe care nu ai cum să-l câștigi.
Firește că nu e valabil la toate școlile sau la toate mamele, dar, după cum am mai scris aici, eu am rămas șocată de colectivul de "mămiki" de la Edu de la școală, din primul an, înainte să venim aici.
Atât de șocată încât mă gândesc des ce ar fi suferit mamele respective în Franța (sau Belgia, sau oriunde în vest, presupun) când n-ar mai fi avut cui să sufle în ureche, pe cine să pupe-n fund și unde să se gudure, pentru că relația părinte învățător/profesor e redusă la strictul necesar aici. În afară de o ședință sau două la comun, pe an, in care se comunică informații generale, mai sunt două întâlniri private, părinte -profesor, unde se comunică notele și situația elevului.
Le-ar fi lipsit și fondul clasei, al școlii, al orașului și al galaxiei, schimbatul băncilor, aparatului de aer condiționat, catedrei, dulapurilor, clanțelor sau perdelelor. Nu ar mai fi putut propune sume astronomice pentru cadouri de Crăciun, Paște, ziua mamei, ziua de naștere, de căsătorie sau de baie a doamnei învățătoare.
Trist. Le-ar fi fost tare greu aici.
Eu, până una,alta, mă bucur de această dovadă de normalitate. Și de multe altele.
Și, că tot vorbim de dovezi de normalitate, sunt unele care nu mă bucură la fel de mult.
Cum ar fi că azi nici Edu și nici Răz nu au vrut să stau cu ei la deschidere. Înțeleg la Răzvan, care a acceptat să-l însoțesc doar pentru că-l duceam cu mașina. El e mare, presupun că e destul de grav să vină maica-ta cu tine la liceu, dacă nu predă acolo, (dar și atunci ar sta deoparte), dar micuțul meu?
Mi-a comunicat scurt, încă de când parcasem, să plec, că nu e nevoie să îl conduc. Deși avea emoții și era puțin agitat. Dar a zis că se descurcă. El s-o fi descurcând, nu zic, dar la mine nu se gândește nimeni? Așa că am negociat și am reușit să obțin un condus lung, până în curte, unde, odată reunit cu colegii, a trebuit să mă dezlipesc.
Și iată-mă acasă, singură, cu o groază de treabă și o lipsă de chef, cum încep ziua cu o pauză și mii de gânduri. Până săptămâna viitoare, când reîncep munca, planul meu de a face curățenie generală e serios în pericol, dacă mai meditez mult la ciclul vieții, dar nu e nimic ce nu se poate regla cu o cafea. :)
