Vestul sălbatic.

 Am și eu această problemă ce îmi chinuie sufletul și profit de blogul de succes mediu spre mic pentru a o expune.

Mă disperă o situație observată încă de pe când locuiam în Belgia și readusă pe puntea suspinelor recent, aici, în Franța. 

Copiii ăștia din vest mănâncă numai prostii! La petreceri, cel puțin, dacă au de ales. Preferă Haribo, chipsuri, bomboane și alte tâmpenii, în locul dulciurilor sau aperitivelor mai sănătoase(și mai gustoase, in my humble opinion).

Acum vreo 10 ani (sweet Mother of Jesus, ce repede trece timpul), când locuiam în Bruxelles, Răzvan și-a serbat ziua și a chemat câțiva colegi.
Tematica era Mickey Mouse, așa că m-am dat peste cap să pregătesc biscuiți, cupcakes, cake pops, tort, toate în formă de Mickey, hot dog, hot dog, hot diggity dog, limonadă și ce m-am mai gândit că ar putea să placă invitaților.
Au mâncat hot dogs, poate pentru că erau cei mai apropiați de junk food, au molfăit niște tort, iar restul dulciurilor au rămas aproape neatinse. A! În schimb au fost maaari fani pastă de zahăr (asta am observat la toți copiii,de oriunde ar fi 😀,  că le place această bombă calorică extrem de dulce, menită să ajute doar la decor). 

Bun. Am zis că e o întâmplare, poate au fost prea ocupați cu joaca pentru a mânca.
Anul următor,  tematica a fost marină, pentru că i-am făcut ziua la piscină.  Iar caracatițe, peşti, peştiuci, în toate formele și gusturile de casă, iar limonadă homemade în care atârnasem niște peştişori gumați, pentru impresia artistică.
După cum probabil v-ați gândit,  peştişorii gumați au avut cel mai mare succes. Restul au fost doar așa,  gustate pe ici, pe colo.

....

Derulăm caseta cu amintiri și ajungem la zilele noastre, 2021 AD.

Sfârșit de an școlar. Răzvan și Edu-petreceri  la școală. Mă rog, nu petreceri cu muzică, doar cu mâncare (astea sunt și preferatele mele, de la o vârstă).

Răzvan a vrut să îi fac cozonac, lui Edu i-am făcut cornulețe cu rahat și chec cu cireşe. În plus, i-am cumpărat niște suc natural, că se apucase să le spună colegilor că va fi ziua lui în august și cumva traiau cu impresia că și-o va serba și la școală (și-a serbat-o și acasă.  În iunie, că altfel nu avea cum. Dar nu e problemă,  și-a serbat-o el și în decembrie, când era la grădiniță, suntem numai într-o petrecere cu copilul furtună).

Pe lângă faptul că au fost singurii care au adus ceva făcut în casă, din cozonacul dus de Răzvan a mâncat doar un coleg care a locuit 5 ani în România, și care știa despre ce e vorba și s-a bucurat, iar din dulciurile lui Edu doar un prieten gurmand și doamna învățătoare, restul nici nu s-au gândit să guste.
În rest toți s-au îmbuibat cu Haribo, mai mult Haribo și încă niște Haribo, iar colegii lui Edu au băut...wait for it!....Cola!! (adus de unul din ei). Nici nu s-au uitat la sucul natural.

Acum, eu speranța n-o îngrop încă, va muri odată cu mine, mai ales că în seara asta Răzvan a avut invitați și au mâncat, încântați, tot ce am pregătit. 

Și NU, nici nu o să încep să îmi trimit copiii la școală cu prostii , și nici acasă nu o să-mi aştept invitații cu lucruri cumpărate, atâta timp cât pot și îmi face plăcere să gătesc. O să o țin pe a mea, măcar un copil dacă reușesc să întorc de pe drumul Haribo pe drumul cozonac mă voi considera fericită.

Dar îmi vine să merg din ușă-n ușă, precum colindătorii, și să propovăduiesc cuvântul Dulciurilor de Casă.

Parcă mă văd:
- Cioc-cioc!
- Cine e?
- Bună ziua! Aveți cinci minute să vă vorbesc despre cozonac?

Admiterea la liceu în Franța

 Am scăpat de o grijă cu Răzvan, a intrat la liceu. 4 ani stau liniștită. Pe frontul ăsta, măcar. 

Emoții am avut doar eu, să se înțeleagă bine. Răzvan nu a avut NICIUN stres, nici măcar din bun simț, așa, că mă vedea pe mine agitată. A fost amabil, însă, și m-a încurajat tot anul şcolar, mai ales pe ultima sută de metri, când albeam zilnic, văzându-l că nu se pregăteşte cât aș fi vrut eu. Mare om, mare caracter, n-am ce să-i reproșez. 

Însă, într-adevăr, treaba stă muuult mai bine decât în România.  

În primul rând, aici nu e moda cu meditațiile, și nu trece zi de la Dumnezeu să nu fiu recunoscătoare pentru asta. Am economisit timp, bani și alte resurse prețioase prin evitarea acestor drumuri saptamânale. Amen to that!

Apoi, deși tratat cu seriozitate, examenul nu este privit ca ceva stresant. Organizarea mi s-a părut foarte bună,  încă de la începutul anului am fost informați despre toate etapele, atât la sedința ținută de directoarea şcolii, în care ni s-a prezentat, cu ajutorul unor slide-uri, structura brevetului, cât și pe parcursul anului, în şedințele individuale cu profesorii.

Pe parcursul întregului an, elevii au avut trei simulări de examen (brevet blanc) și două simulări pentru expunerea orală, și, în funcție de rezultatele obținute la aceste simulări, au primit sfaturi, sugestii, propuneri...tot ajutorul de care au avut nevoie pentru a-şi îmbunătăți rezultatele. 

Examenul scris a fost susținut la cele mai importante materii(matematică, franceză, istorie-geografie, fizică-chimie, ştiințele naturii, cultură civică) și s-a derulat pe parcursul a două zile. În prima zi 5 ore și în a doua 4, parcă. (Nu mai știu exact, că mie mi s-au părut câte 10 ore în fiecare zi).

Proba orală a fost susținută cu vreo 2 săptămâni înainte de probele scrise. Au avut de făcut o prezentare în Power Point despre un subiect la alegere. Răzvan a ales să își prezinte planurile în ceea ce priveşte viitorul lui profesional, însă discursul trebuia să fie foarte bine argumentat si conspectat și nu, l-am sfătuit(a se citi obligat) să nu scrie despre faptul că ar vrea să devină youtuber. 😀

La nivel de notare, pentru a fi admis la liceu contează atât notele de la examen, cât și cele din timpului ultimului an de colegiu, calificativele date de profesorii din școală dar si proximitatea față de liceu.

Ce pot să vă spun, deși eu nu am îndrăznit să mă relaxez prematur, este că am fost anunțați că a fost acceptat la liceu înainte de a afla notele la examen, bazat doar pe notele din timpul anului și de distanța față de casă. Știam că a terminat cu bine anul şcolar, că primisem diploma prin poştă, și Răzvan îmi zisese că i s-a spus la şcoală că e ca și intrat, cu notele lui, dar până ieri, când am primit și rezultatele la brevet, tot am stat cu inima mică. 

În total sunt 800 de puncte. 400 pentru examen(brevet) și 400 pentru evaluarea competențelor de către şcoală, pe parcursul întregului an școlar(8 materii x 50 puncte). Pentru brevet, prezentarea orală are un maxim de 100 de puncte, matematica 100, franceza 100, iar 100 sunt împărțite între materiile rămase. 

Pentru a promova trebuie să obții minimum 400 de puncte.

În funcție de punctajul total obținut primeşti și calificativ. Nu ajută la nimic,  un fel de mențiune scrisă, pentru hrănirea orgoliului sau folosirea de către copil față de părinți în scopuri materiale. :))

În rest, după cum spuneam,  atmosferă optimistă, relaxată,  profesorii au insistat, pe tot parcursul anului, să ajute, să dea sfaturi, să se implice, directoarea la fel, mi s-a părut implicată,  a fost totul pe pozitiv și încurajare. Poate de asta a fost și Razvan așa zen, iar eu, crescută și formată într-un mediu mai...competitiv, to say the least, am fost în alertă non stop.

Totul e bine când se termină cu bine, nu spun nu, dar tot am tras o concluzie dramatică din toată experiența asta: e foarte greu să te lupți cu un om ce nu cunoaște stresul! Tu să îi explici, în acte, ca la teatru, beneficiile învațatului la timp, constant, conştiincios, iar el să te privească liniștit, cu ochi de căprioară sedată, și să îți spună calm :"Linişteşte-te,mami, o să fie bine, o să vezi! Ai încredere în mine!"

...am avut,csf...n-am avut de ales.

Munchen

 Pentru că am memorie de foarte scurtă durată și, pe deasupra, și selectivă, dar și ambiția de a scrie puțin despre fiecare loc pe care-l vizitez, azi e momentul în care mă așez la masa de scris (vorba vine, că stau cocoțată-n pat) și aştern impresiile despre Munchen, că altfel ratez ocazia. 

Mie îmi place Germania mult. Their past aside, sunt un popor serios, organizat, punctual, cam tot ce e pe lista mea cu inimioare. Imi place mâncarea lor, berăriile imense(ce pot adăposti și 8000 de persoane deodată), costumele tradiționale și clădirile ordonate.

Munchen nu face excepție de la regulă. E un oraș ofertant, civilizat, în care pare că și expații s-au aliniat corespunzător în sistem și s-au integrat.

Noi nu am stat mult, doar 2 zile jumate, dar, pentru că aveam temele făcute, zic eu că am acoperit suficient cât sa-mi fac o părere. 

Mi-a plăcut centrul orașului , multitudinea de terase și magazine, piața Viktualien, în care găseşti flori, răsaduri, legume , wursti, suveniruri și cam orice altceva îți trece prin cap, mi-au plăcut câteva biserici pe care le-am vizitat, și nu pe motiv de exces de credință, ci datorită faptului că îmi place arhitectura lor extrem de interesantă,  mi-a plăcut la nebunie că jumătate din oamenii pe care i-am văzut acolo erau pe bicicletă . Și când zic jumătate, asta înseamnă mulți.  Orașul era înțesat cu oameni de toate naționalitățile, din motiv de vară, concediu, dar și de campionat mondial de fotbal.

Mi-au mai plăcut și parcurile (eu am o fixație (și) pentru parcuri, le caut pe oriunde merg), cel mai mare, English Garden, având 370 de hectare(unul dintre cele mai mari parcuri urbane din lume).

Pe lista noastră s-a aflat și Deutsches Museum, citisem că este unul dintre cele mai mari muzee de stiinte și tehnică. O fi printre cele mai mari, nu zic, dar sigur nu este printre cele mai interesante. 

Mi-ar fi plăcut să fie mai interactiv, pentru ca,în afară de câteva butoane pe care puteam apăsa(mă rog, copiii,cică, dar nu scria că eu nu am voie) și o bicicletă la care pedalai să vezi câtă energie produci...nu era foarte distractiv. Ca o concluzie, deci: mi-a plăcut, dar nu mai vreau.

Am vizitat și Bavaria Film Studios, despre care eu îmi imaginam că va fi ceva extraordinar, ca la studiourile de film hollywoodiene, însă cărora le-aş da maaaxim un 5 din 10, și asta așa,  cu gândul că, dacă am fi înțeles germană(tururile nu se țin în altă limbă) aș fi apreciat implicarea ghidului și mai mult. În rest, dacă n-a zis "Volkswagensaizbitînzid", "Ja, bitte" și "Eins, zwei, polizei"...nu am înțeles nimic. Ne mai traducea ghidul din când în când câte o propoziție din 80, așa, cât să nu plecăm înainte să termine el turul.

Însă cea mai mare dezamăgire a constituit-o Sea Life, acvariul din Munchen. E mic, ponosit, cu peşti nesemnificativi, scump şi dezamăgitor. Și când merg la piață văd o varietate mai mare de pești. Poate dacă n-ai fost niciodată la acvariu, ești mic și nu discerni bine culorile, o să ți se pară amuzant. Altfel... uită-te 30 de minute la screensaver ul de la Windows.

În rest...mâncare bună,  mulți tineri, multă lume, în general, bună dispoziție și bretzeli delicioşi.

Mai pun câteva poze,  să nu plec brusc, și mă duc să citesc, să văd ce mai face Van Gogh, că tare necăjită viață a avut. 😀