Joker. The movie.

Aseară am fost la film, la Joker. Țin să menționez că eram oricum încântată că mergem la film, că nu mai fusesem de mult, așa că am pornit din start pe plus. Citisem despre faptul că Joaquin Phoenix interpretează magistral (și așa și e) și aveam experiența variantelor trecute de Joker, așa, mai Batman style, cu piu-piu, poc-poc și vrum-vrum, deci mă pregătisem pentru ceva lejeruț, la un popcorn, cu domnul din dotare.

Nu a fost nimic din ce preconizam. A fost un film psihologic, intens, dramatic, interpretat, după cum spuneam, extraordinar de Joaquin( si completat de Robert de Niro), cu o coloană sonoră spot on, cu o regie impresionantă.
Un film trist, profund, poveste a greșelilor umane, voite sau nu, care te face să te gândești la cazurile reale, asemănătoare, prezente zilnic undeva, acolo.

Ne-a plăcut mult, una peste alta, chiar dacă ni s-au mărit pupilele de câteva ori pe parcursul celor două ore și am scrâșnit din dinți înspăimântați (eu, mai ales).

Acum stau și mă gândesc. Acum câteva zile scriam, tot încântată la maxim, despre o carte. Azi vin să laud filmul ăsta. Ori am eu noroc de lucruri de calitate în ultimul timp, ori, din cauza vârstei, am început să mă entuziasmez excesiv. Oricum ar fi, tot eu câștig. :)

Pentru toate cărțile care mă așteaptă: sosesc!

Uneori aleg să scriu chiar și atunci când rămân fără cuvinte, sperând că, printr-o minune, ceva se va întâmpla și îmi voi putea așterne cum se cuvine gândurile și sentimentele. Nu se întâmplă mereu.
De două zile mă "zbat" între a scrie sau nu despre cea mai recentă carte citită, "Cel care mă așteaptă". Nu vreau să o povestesc, departe de mine gândul ăsta, simpla încercare i-ar diminua aura în care am înfășurat-o de când am dat ultima filă. Vreau să vorbesc, de fapt, despre impactul ei asupra mea și despre cum a devenit cartea mea preferată, surclasând campioana ultimilor...20 de ani(? )(nici nu mai știu), "Crimă și pedeapsă".
Este, în primul rând, foarte bine scrisă. Persoana 1 este prezentă de la început până la sfârșit, și, deși nu abundă in dialog, cartea nu obosește și mai ales nu plictisește nicio secundă. Eu am fost nevoită să mă opresc de câteva ori și să trag aer în piept, așa cum fac mereu când privesc sau citesc ceva de intensitate ridicată, pentru că, na, am și eu o vârstă, și, știți cum e..."săracă inima me' ".
Personajul principal trăiește, pe tot parcursul cărții, o mulțime de drame, una mai impresionantă decât cealaltă, însă motivul pentru care eu încă sunt sub influența subiectului și nu mă pot apropia de altă carte este finalul. Finalul este un fel de "cu Manole zece, care-i și întrece", și te face să bolborosești singur prin casă în timp ce îți privești, gânditor, copiii. Atât zic, n-o să mă apuc să dau spoilere tocmai la cartea asta, după ce am trecut  cu brio încercarea cu GoT.
Sper să o citiți, sper să vă placă, iar eu sper să mai prind cărți de calibrul ăsta, care să mă facă să-mi pierd nopțile. Și mințile.