E dimineață. Te trezești. Cu greu. Îi trezești. Si mai greu. Te asiguri că s-au ridicat din pat și te duci să le pregătești micul dejun.
Unul vrea lapte de soia cu aromă de ciocolată, încălzit 1 minut, și cereale cu scorțișoară. Celălalt vrea numai lapte bio, încălzit 30 de secunde, cu pernuțe cu ciocolată. 5 linguri fiecare, adăugate în lapte nici prea devreme, nici prea târziu, să nu fie nici prea moi, nici prea crocante.
Apoi te asiguri că au tot ce le trebuie pentru școală în ziua respectivă. Ghiozdan făcut, foi semnate, proiecte terminate, echipament sportiv spălat și pregătit.
Urmează prânzul, cina, week-endul, lecții, plimbări, momente tandre, certuri, împăcări, supărări, bucurii.
Apoi, 10 ani mai târziu, pleacă fiecare la casa lui și a ta rămâne goală. Fără râsete, gălăgie, pași grăbiți pe parchet, chicote și îmbrățișări.
Și atunci începi să îmbătrânești. Pentru că nu știi ce altceva să faci. Pentru că timpul trece al naibii de greu și intervalul dintre două telefoane date în grabă dă răgaz amintirilor să te năpădească, exact ca niște ierburi ce cresc prea repede și se strâng in jurul unei clădiri.
Și ești bătrân, prea bătrân să mai cureți ierburile, iar clădirea se transformă, încet încet, în ruină.
Sfârșit.
