Azi și altă dată

Azi a trebuit să cobor să îi dau un tort unui om pe care nu îl cunoșteam. Si cum mă îndreptam eu cu tortul în mână spre locul stabilit, cu vreo 5-10 metri înainte văd că un bărbat cobora din mașina proprietate personală(că doar nu intelectuală). Profitând de faptul că era exact ora stabilită și că omul comisese imprudența să îmi arunce o privire o fracțiune de secundă(lucru cu care nu sunt obișnuită din partea bărbaților), m-am dus glonț spre el.
- Cu mine vă întâlniți?
- Ha?!?
- Cu mine vreți să vă întâlniți ?
-....nuu...(!?!) (privindu-mă din ce în ce mai ciudat)
- A, bine, nicio problemă, răspund eu ca în filmele cu Stan și Bran, îndepărtându-mă nonșalant de el.

Evident că omul m-a privit mult (și ciudat) după, uitându-se, poate, cu coada ochiului, după vreo cameră ascunsă, iar eu, în timp ce mă pironisem mândră pe trotuar, așteptând următorul necunoscut bun de hărțuit, mi-am adus aminte o fază de acum mulți ani.

Trebuia să mă întâlnesc la Casa de Cultură cu viitorul meu soț, pe atunci prietenul meu. Și cum așteptam cumințică și întotdeauna punctuală (!) să ajungă, numa” ce văd pe partea cealaltă o fată că îmi face semne disperate cu mâna, pregătindu-se să traverseze. Eu, care ani mai târziu era să iau de două ori alt copil acasă de la școală, pe bază de miopie, mă fac, normal, că nu o observ și-mi văd de treaba mea. Care nu reprezenta mare lucru la ora aia. Fata traversează, tot o goană, vine glonț la mine și mă întreabă:
- Ești Silvia?
- Da!...
- Hai, să mergem! Vino!
Amu...precum că n-am fost nici tânără cel mai ascuțit creion din penar, am plecat cu ea, ce era să fac?  Mai ales că mă târa grăbită printre masini, prin intersecție. Și am mers, gânditoare, vreo câțiva metri, după care am grăit, adevărat, dar pe un ton blând, să nu supăr fata:
- Auzi? M-am gândit și...e posibil să nu fiu totuși Silvia pe care o cauți. Că eu trebuie să mă întâlnesc cu prietenul meu acum, nu cu tine.(hashtag eudecâtzic, cum ar veni în zilele noastre).
Normal că pusă în fața acestei realități zdrobitoare,  răpitoarea fără voie a trebuit să-mi dea, cu părere de rău, drumul, iar eu am rămas până în ziua de azi cu zâmbetul pe buze la amintirea întâmplării care cine știe unde ar fi dus dacă nu mă lovea sinceritatea?

5 minutes of my life

Mă uitam la un serial. Mi-am adus aminte că voiam să mă pensez puțin. Am scos penseta, și în timp ce căutam oglinda mi-am adus aminte că trebuie să fac lista de cumpărături pentru un tort. Am plecat în sufragerie după rețetă și, în timp de o căutam, mi-am adus aminte că trebuie să estimez cam câte porții ies dintr-un tort, să știu cât fac. Am plecat în bucătărie, pe balcon, după formă, dar am mai multe și mi-am dat seama că nu știu care e aia de 20 cm. Am plecat în sufragerie după centimetru și pe birou am văzut o lumânare pe care am început-o mai devreme dar între timp sunase la ușă. Am mai pregătit 3 scoici mici pentru lumânare și am pornit spre bucătărie, să măsor forma, să calculez porțiile. Am măsurat ajutându-mă de centimetru, apoi am calculat ajutându-mă de cerc, 4 pensule de pe masă și umilele cunoștințe de matematică de care încă dispun. Văzând pensulele mi-am adus aminte că trebuie să termin de pictat un pahar și să iau alte pahare(numite de acum înainte ”pahare cobai”) de la maică-mea. Am terminat de estimat, am pus pensulele la loc, am dus cercul pe balcon, centimetrul în sufragerie și m-am întors în dormitor cu rețeta. Pe drum am văzut ușa la dulap deschisă și, înainte să o închid, am aranjat un raft de tricouri, că vreo două erau deranjate. Am revenit în dormitor. M-am așezat la laptop să scriu și mi-a bip-ăit whatsapp-ul să ies la plimbare. Ăăă...Ce voiam să fac...?

Eu și Leonardo Da Vinci

Acum puțin timp am văzut cele trei serii din ”Demonii lui Da Vinci”, un serial pe care îl recomand cu drag(mai ales primele două sezoane, că parcă al treilea a scârțâit, de parcă s-a îmbolnăvit scenaristul).

Ce voiam să spun...cred că sunt re-re-reîncarnarea lui Leonardo Da Vinci. Mai puțin partea de geniu, aia trebuie să se fi pierdut pe parcurs, că deh...din 1519, de când a murit, și până acum foarte puțini ani, când m-am născut eu, s-au mai pierdut din calități. Dar în rest, vă spun, 1:1.

În primul rând, și el începea multe proiecte de care se plictisea pe parcurs și nu le mai termina în vecii vecilor amin. Păi să vă zic despre toate câte am început eu? Pfoa...Leo e pistol cu apă. Îmi vin constant sute de idei, mai ales noaptea, pe toate le găsesc geniale, cel puțin pe moment, de câteva mă și apuc, pe foarte puține le duc la bun final. Dar n-ați vrea să știți cum arată lista mea cu ”lucruri de făcut”.

Apoi, multitudinea domeniilor ce prezintă interes pentru noi. Pentru mine și Leo(cred că mi-am câștigat dreptul să îi zic așa(câștigat...atribuit..potato..patata). El pictor, sculptor, arhitect, inventator,muzician, anatomist, etc etc, eu cu torturile, cu orice are legătură cu un cămin, cu accesorii pentru doamne și domnișoare, cu muzica(vorbesc de domenii ce mă interesează, nu doar de cele la care prezint talent, da?)călătorii, cărți, și încă 238 de chestii. Cred că și aici am un punct în fața lui, datorită numărului (îngrijorător) de domenii în care sunt sau mi-aș dori să fiu implicată. Și nu că ținem scorul, dar e 2-0 pentru mine.

Urmează, apoi, nesupunerea asta în fața regulilor și a societății. Despre el poate știți (iar dacă nu, interesați-vă)câte nebunii a făcut sfidând legea și conducerea, iar despre mine...pfff...păi cine mai învârte invers lingurița în cafea, aud? Cine purta, vara, la 35 de grade, bocanci, blugi rupți și geacă cu Sepultura de stăteau ai mei 2 metri în spate? Cine și-a făcut primul tatuaj acum muuulți ani (trăiască) în ciuda dezacordului exprimat pe toate fronturile? Dacă stau bine să mă gândesc, Leo nu avea niciun tatuaj(nu contează motivul, că nu se inventaseră atunci, că nu e aici să își susțină punctul de vedere) așa că îmi pare rău pentru el, dar e 3-0 pentru curaj și pentru mine.

Și mă rog, aș putea continua cu faptul că amândoi ne facem(unii la trecut, God rest their soul) planuri amănunțite de viitor, că el avea un atelier iar eu caut să închiriez unul, și multe, multe alte puncte comune care nu ar face decât să îmi aducă o celebritate pentru care nu știu dacă sunt încă pregătită.

Deci iată cum nu numai că am multe în comun cu el, dar, cu toată modestia (în afară de partea de geniu) aș putea să spun că sunt ca Manole(”zece, care-i și întrece”). QED.

My never-boring life

Rânduri și gânduri scrise acum câteva zile.

M-am oprit din tot ce făceam pentru a scrie, că simțeam că înnebunesc. Râd singură ca...amuzanta( :D ) de 5 minute.

Deci viața mea se prezintă în felul următor: sunt zile întregi în care nu se întâmplă nimic. Nu am nimic de muncă, nu câștig nimic, evident, și staaau toată ziua și fac planuri în legătură cu ce naiba să mai fac să fie bine. Lista arată așa:

- Săpat un tunel subteran în care să zac până se modifică ceva.

Sună bine, dar nu-mi place nici să sap, nici să zac, și nici nu cred că ar rezolva problema. Tăiat.

- Meditat la absolut și la cum, atunci când îți dorești ceva foarte mult, tot universul va complota la îndeplinirea acelui lucru. Nea Paolo Coelho mi-a băgat gărgăunii ăștia în cap.

Foarte zen, dar experiența mi-a demonstrat că viața bate filmul(sau cartea, for that matter) și că degeaba aștept să mă lovesc de necunoscuți perfecți în supermarket care sunt foarte bogați dar nu aflu decât la sfârșit, după ce ne îndrăgostim fără scăpare, și ne căsătorim și trăim fericiți până la adânci bătrâneți, că nu e chiar așa. Și nici universul ăsta, oricât de amabil ar fi el, nu stă numai după fundul meu, așa că mai degrabă trebuie să îmi solicit neuronii obosiți pentru a rezolva probleme decât să aștept pică-pară-mălăiață. Tăiat.

- Angajat ca orice om responsabil și serios, la salariu lunar, sigur, corespunzător.

Varianta asta, trebuie să recunosc, sună cel mai bine uneori. Sunt zile în care îmi doresc cu ardoare garanția zilei de mâine, venitul ăla stabil și viața aia monotonă și lipsită de griji de genul dinceplătescchirialunaasta, aoleuiarauvenitfacturile, firarsăfiedincemai platescsiexcursiaasta :D. Un salariu lunar mi-ar oferi ceea ce îmi dă liniște de multe ori: garanție.

Dar ce să mă fac cu puseurile de creativitate? Ce să mă fac cu dorința de a inventa, de a inova, de a adapta, de a mă desfășura sălbatic? Ce fac atunci când, 2 noaptea fiind, îmi vin cele mai minunate idei, cele mai geniale gânduri, când creez lumea mea perfectă, artistică? Când planurile mele stau să-mi spargă pieptul de nerăbdare, când visez în culori și cânt în speranțe? Ce să fac cu milioanele de lucruri pe care nu am apucat să le fac încă și care mă mistuie ? Cum să le dau viață de la un birou anost?

E atâta fericire în libertatea mea...atâta câmp înverzit, neexplorat, iar eu am atâta energie pentru toate astea...nu am cum să fac altfel, nu am cum...

Și după zilele astea vine o zi ca cea de azi. M-am trezit dimineață cu gândul că, până weekendul viitor, când am două comenzi mari de torturi, nu am mare lucru de făcut. Apoi am primit un mail de confirmare pentru un proiect la care răspunsesem din vanitate, poate. E vorba despre o firmă importantă care ar vrea să colaborăm pe niște traduceri. M-a flatat cererea lor și am cerut un preț mărișor, în ideea în care, dacă nu acceptă nu-mi pare rău(e foarte solicitant pentru mine să fac traduceri de genul acesta) iar dacă îmi acceptă propunerea să se merite. Și...au acceptat. Cu ușurință chiar. Și acum sunt încântată și înspăimântată deopotrivă. Dar e o provocare și se întâmplă să ador provocările. Așa că o voi accepta.

10 minute mai târziu, primesc un telefon în legătură cu un tort pentru mâine seară. Din scurt, vă zic eu, în caz că nu faceți torturi. Dar na..provocare..o accept. Și acum, cu 5 minute înainte să mă apuc să scriu, primesc un alt telefon, pentru o traducere pentru mâine. Guess what?...dap.

Deci vă las, tocmai mi s-a umplut ziua asta minunată din viața asta minunată de om norocos ce sunt, deci exist.

Despre mine, despre ei...dar mai mult despre ei.

Cred că îmbătrânesc. Cred...cam 100%. Lucruri care până acum mă lăsau rece acum mă scot din minți. Și oricât de răspicat aș fi declarat eu tot timpul până acum că voi fi o bătrânică simpatică, există posibilitatea să mă fi înșelat.

Vecinii, de exemplu. Mă înnebunesc. Eu stau într-un cartier relativ liniștit, și poate tocmai asta e problema. Nu am ieșire la bulevard, iar geamurile mele toate dau spre spatele blocului. Ceea ce, în afara faptului că stau stresată când iese copilul afară,că nu îl văd, ar trebui să-mi aducă numai bucurii. Dar nu. Atunci când e liniște se aude orice. ORICE.

Vecina asta de vizavi, de exemplu. Dacă aș avea loc de ură în sufletul meu ea ar sta pe un tron cu o coroană mare pe cap. În fiecare zi..fi-e-ca-re zi..vorbește la telefon de pe balcon. Aplecată ușor în afară. Și stă tot la 2, ca și mine. Ne despart fizic vreo ...30 de metri(cred, niciodată n-am fost bună la estimat distanța. Excelentă la estimat timpul, totuși). Și niște copaci. Toate astea fizic. Fonic suntem siameze. O aud zilnic când își sună sora, copiii, prietenele...și sunt la curent, fără voia mea, cu tot ce le spune. Ar fi și greu să nu, că practic urlă. Doamne, că nu puteam să stau deasupra balconului ei, să intervin și cu fapta, nu numai cu gândul? Acum e într-un apel, evident. Nu știu cu cine, că atunci când a început să vorbească mi-am mușcat limba să nu urlu la ea și m-am pus pe scris. Dar o aud cum îi zice interlocutorului că a trecut viața pe lângă ea(oohh..asta înțeleg perfect, eu simt cum mi se scurge viața din ochi și urechi în fiecare zi când vorbește ea) și cum că, în afara faptului că a mâncat și a băut bine, nu a făcut cine-știe-ce cu viața ei. Ceea ce mă duce cu gândul la multe propuneri, printre care și să încerce un salt cu parașuta. Sau o scufundare cu telefonul ăla blestemat în buzunar.

Trebuie să fac ceva în privința asta, că nu-mi place să las treburile nerezolvate, zici că-s din familie de mafioți.

Apoi, vecinii de jos. Gălăgie nu fac, au copii mari și, cu excepția câtorva certuri între ei, nu îi aud. Dar fumează în dormitor, iar eu îmi intoxic zilnic plămânii ca și cum aș sta la masă cu ei și am împărți același pachet. Și fumează mult, dacă îmi este permis să remarc. Și gătesc. Zilnic. De cele mai multe ori asta miroase bine, dar s-a întâmplat să miroasă și de parcă ar fi pregătit organe de om. În putrefacție. Când se întâmplă să gătească mâncăruri urât mirositoare? Când spăl eu. Atunci fie prăjesc pește, fie fac tocăniță, fie șobolani morți. Și nu am dreptul să mă revolt, e casa lor și e absolut normal să gătească ce vor. Ce mă intrigă e că simt la fel de puternic mirosul în toate camerele. Unde e situată bucătăria lor și cum reușește mirosul să pătrundă peste tot la mine e un mister pe care mi-am propus să-l rezolv într-o zi printr-o vizită scurtă și poate un tur al casei. Cu voia lor. J Să nu vi se pară ciudat, vecinul de jos așa face la mine în casă. Îmi ciocăne la ușă și, sub diferite pretexte, când deschid își înfige capul ăla lunguieț și curios până în fundul casei. Îmi vine să forțez închiderea ușii uneori. Dar trebuie să fiu politicoasă, că dacă îmi ard podurile nu mai pup vizită la ei.

De cojocul acestor vecini am ac, însă. Mărișor. Copiii. I rest my case here. Să nu mă supere tare, că dau drumul la minge.(blink blink)

În ordinea numerelor de pe tricou, mai am probleme cu: aerul condiționat al vecinilor care stau cu două etaje mai sus și care curge fix pe rufele mele, vecinul de la parter și cel de la 3 sau 4 care nu îmi răspund la salut niciodată, vecinii care fumează în scară și mănâncă semințe ale căror coji le scuipă exact în fața scării, sau care beau diverse și lasă cutiile tot acolo, în fața scării, vecinii care intră sau ies din casă la 2 noaptea și aleargă pe scări și urlă de parcă ar fi singuri în codru și lista ar putea continua.

Îmbătrânesc, v-am zis...