Gândurile zilei

Am început să uit. Nu azi, acum ceva timp. Am uitat când am început. Dar prind viteză.
Dar nu cu asta voiam să încep, ci cu faptul că azi am fost să plătesc niște facturi, și una dintre ele era în valoare de 103 lei. I-am dat doamnei o bancnotă de 100 de lei și 3 de 1 leu. Pe cea de 100 de lei a pus-o în mașina de numărat bani. Și a numărat-o. Cu mașina. O bancnotă. Am stat cu emoții, dacă nu ieșea socoteala?
Probabil că sunt obligați să treacă pe acolo bancnotele mari(că nu părea nebună) dar tot mi s-a părut amuzant. Cred că dacă repeta operațiunea mă spărgeam de râs.
În fine. Ziceam că încep să uit. Și musai-musai trebuie să mă forțez să rețin numere de mașini, nume și fețe. Atât. Nu de alta, dar pot apărea probleme din cauza faptului că nu recunosc oameni pe baza acestor informații ce îmi lipsesc cu desăvârșire.
Azi, după ce am așteptat pe o stradă cu sens unic vreo 4 minute jumate să parcheze o mașină super șmecheră într-un spațiu ce permitea chiar și unui microbuz să parcheze(și puteam jura pe viața mea că e femeie, pentru că efectiv dădea față-spate fără să miște volanul, știți voi, ca în filmulețele de pe youtube), când s-a eliberat strada, într-un final, și am putut să trec, am strigat un ”...după cinci oreee...cred și eu!”, apoi, când m-am uitat la șoferiță(niciodată nu mă înșel) am văzut că era vecina ușă-în-ușă cu mine. Da.

Unele lucruri ar trebui să le uit, totuși. Cum ar fi să mai salut aceleași persoane pe care le salut de fiecare dată fără succes, pentru că se uită la mine și aleg să nu răspundă. De exemplu această făptură enervantă nou apărută în viața mea. Știți cum e când cunoști pe cineva și nu poți opri antipatia care vine, vine,  vine, calcă totul în picioare? Așa e cu ea.  E personificarea a tot ce urăsc eu mai mult la cineva, dar, cu toate astea, nu fac combustie spontană dacă o salut. Și asta pentru ca ea, drăguța, să se uite la mine și apoi să-și mute privirea mai departe. La fel ca vecinul de la parter, la care, din nou, gura mi-o ia înainte de fiecare dată și inițiez salutul, și care, tot de fiecare dată, se uită prin mine de parcă aș avea, vorba cântecului, trup de ceață. Noi să fim sănătoși.
Că,de altfel, săptămâna trecută, când mă durea piciorul de nu știam ce-i cu el și cu mine, uitasem că înainte cu o zi să apară durerea spălam o oală și am împins cuțitul de pe blat iar acesta, simpaticul, mi s-a înfipt în picior de parcă îl aruncase Houdini.
În concluzie, unele lucruri aș vrea să le uit, iar altele nu. Așadar, să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica...

Reclama e sufletul comerțului

Sunt foarte multe reclame tâmpite. La radio, la tv...exagerat de multe, aș zice. Știu că unii chiar pe asta mizează. Să reții produsul tocmai pentru că reclama e enervantă. La mine nu funcționează. Nu aș cumpăra niciodată ceva cu o reclamă idioată. Nu sunt destul de matură.  :D
În ultima vreme, însă, undele radio sunt inundate de o reclamă care mă obsedează, în cel mai rău sens cu putință. O reclamă la Aspaco, un medicament pentru dureri de cap, care sună cam așa:
- Of, durerea de cap nu-mi dă pace, nu pot să fac nimic. Aspaco, unde ești?
- Aici sunt! Durere, pleacă!
Și cred că se mai zice câte ceva, dar simt cum mă ia și pe mine durerea de cap și nu mă mai pot concentra.
Eu am un singur lucru să îi spun cucoanei din reclamă. Dacă are cefalee și simte nevoia să i se adreseze unui medicament, și, mai mult, medicamentul îi răspunde, atunci durerea de cap e ultimul lucru pentru care ar trebui să își facă griji...