Astăzi e despre țânțari.

So...here I am again, chasing mosquitos in the middle of the night...
Nu-mi amintesc de vreo perioadă în care să nu fi urât țânțarii. De fapt, cred că ei constituie și subiectul primelor mele amintiri. Cum îi alergam noaptea, înnebunită de zgomotul pe care îl fac, cum rânjeam obosită, dar fericită, când murdăream pereții cu sângele lor, ore mai târziu, cum îmi făceam cruci cu unghia pe ciupituri, poate-poate nu m-or mai mânca așa tare...
Eu față de oameni nu simt niciodată ură. Nu îi suport pe majoritatea, dar nu îi urăsc. :D. De unele animale îmi e frică. De pisici, de exemplu, sau de păsări, indiferent că sunt de curte sau zburătoare. De insecte în general îmi e urât. Nu le plac. Singurele viețuitoare pe care le urăsc cu adevărat sunt scârbele astea mici și gălăgioase.
Eu am un țânțar al meu personal, dintotdeauna, așa cum alții au înger păzitor. Cum moare, e înlocuit cu un altul, tânăr, în putere. Țânțarul meu are normă la ciupit și zumzăit, și, cum am parte mereu de șeful de promoție, face o treabă excelentă.
Mă gândesc intens la rolul țânțarilor pe pământ, și am ajuns la concluzia că slujba lor e să îmi testeze mie răbdarea, să trec vreun test al canonizării, ceva, să mă ajute să fiu mai bună. Ei bine, nu le iese, pentru că le doresc tot răul din lume și îmi lucesc ochii ca unui inventator diabolic atunci când mă mai gândesc la vreo metodă nouă de tortură pentru ei.
Am un adevărat arsenal de tabieturi.Când îl/îi aud, dacă e întuneric în cameră, stau nemișcată și aștept să se apropie. Când mi se pare că sunt în dreptul urechii ...zbang!, îmi trag una peste față.Nu râdeți, fac asta de 30 de ani, și de vreo 4 ori chiar a mers!
Apoi, dacă nu reușesc să îl omor așa(și de obicei nu reușesc) aprind lumina și îmi pun ochelarii(eh..nu mai sunt nici eu la prima tinerețe, ce să faci?) și mă îndrept către pastilele de Raid. Bag una în priză, apoi mă dau din cap până în picioare cu Autan. Autanul a devenit, de fapt, noul meu parfum.Mă dau dimineața, mă dau seara, dau prin cameră cu el, îmi spăl rufele, e parte din mine.
Apoi mă întorc în pat și aștept cuminte să il văd sau aud. Uneori, normal, nu se aude nimic, pentru că scârba se ascunde. Și nu se mai ascunde, nenică, la vedere, pe un perete, ca pe vremea mea,ci pe sub pat, pe după calorifer, după mobilă...Așa că trec la arma mea secretă: iau un tricou, ceva, și încep să îl învârt prin cameră așa cum învârtea Winnetou toporul. Asta ca să îl sperii și să îl scot din zona lui de confort. Să fiu sinceră, nu știu ce efecte are treaba asta la țânțari, dar vecinii de vizavi sigur se întreabă ce incantații fac seară de seară, că am geamul deschis și ei,inocenții, nu știu drama din spatele acestor mișcări dubioase.
După ce îl scot din culcuș, îl urmăresc de mama zmeilor îl ia, până la victoria finală(a mea, că facem cu rândul). Atunci pot, în sfârșit, să mă culc liniștită, asta dacă nu mai apare vreunul sau nu mă mănâncă atât de tare ciupiturile încât îmi trece somnul.
Târziu în noapte adorm, visând frumos la plase electrice și sprayuri ucigașe, sau măcar la ziua în care mă voi muta în Islanda, singura țară din lume fără țânțari...

România neîmblânzită

Și, când crezi că poate, poaaate există o speranță cât de mică pentru țara asta...




...mergi în Auchan și vezi o mamă (dacă tot așa s-o numi) care își bate bebelușul de câteva luni pentru că nu se oprește din plâns, apoi îl zdruncină cu putere și urlă la el să tacă. Nervoasă că bebelușul nu înțelege, îl trântește în căruț și îl pleznește, zbierând la el să doarmă...

Câțiva metri mai încolo, un român de culoare, însoțit de pirandă și de un fârtat de aceeași etnie, urlă la cei doi angajați ai firmei de pază, un bătrân și o femeie, care avuseseră tupeul să îi atragă atenția despre ceva ce făcuseră greșit. Le strigă să dispară de acolo și își împinge ostentativ burta în bietul bătrân, evident copleșit de situație.

Nu, nu ne mai facem bine...

Ale vieții valuri

Am fost la prima ședință cu părinții azi. La Edu, da, copilașul meu cel nu-atât-de-mic-cât-mi-aș-dori-eu. Cine mă citește constant și-a făcut, probabil, o părere despre cât de sălbatică pot fi într-o colectivitate, cu necunoscuții . Nu m-am schimbat mult.. În cele câteva minute până la începerea ședinței, în care doamna era pe afara, culegând părinți-mămicile din clasă începuseră să discute, să schimbe păreri, numere de telefon, să lege prietenii...  Eu jucam Homescapes, cu nicio dorință, cât de mică, de a relaționa.
E ca si cum aș avea un al 7 lea simț în ceea ce privește compatibilitățile. Știu dinainte când are rost să mă agit și când e mai important să mai trec un nivel la joc.
Ca dovadă, la 3 min după ce a început doamna să vorbească și a zis că, pentru început, copiii ar avea nevoie de creioane colorate, o voce îngrijorată din clasă a întrebat-o, cu glas  mieros, cam ce creioane ar recomanda, știe ceva mai de calitate? are vreun sfat?
Serios, plajă? Ponturi pt creioane colorate? Suflă-i-le cu aur, să îi faci și dinții în banii ăștia, când le-o roade...
Apoi, când s-a discutat ca în penar să pună doar creioane sau carioci (sunt clasa 0, creioanele au fost laitmotivul ședinței) altcineva a propus să luam pt toți la fel, sa nu plângă plozii daca văd alt model, altă firmă, la vreun coleg. Vorbim în continuare de CREIOANE COLORATE, da? Nu am pomenit niciodată să plângă un copil că are roșul mai puțin aprins decât tițianul lui Gigel, din banca a doua de la geam. Gizăs, ce fel de copii creșteți?
Apoi a fost o mămică (și cred că peste tot e câte una) care, la vreo 5-10 minute dupa ce doamna a vorbit despre uniformă si echipamentul de sport, a întrebat,  n-o sa ghiciți niciodată, despre uniformă și echipamentul de sport. Nu știu niciodată dacă oamenii ăștia nu sunt atenți sau vor doar să se bage în seamă. Oricum ar fi, nu-mi plac.
Ce am mai avut...A,da. Mămici  care vor să își facă din prima cunoscut statutul financiar și aruncă sume din alea astronomice când vine vorba de fondul clasei( sau de cadouri,sau în general când trebuie să dăm bani)
Una peste alta, n-oi fi eu prietenoasă, dar ușor iritabilă sunt. Și pe bună dreptate, aș zice. De câteva ore, de când am terminat ședința, nu-mi revin de la faptul că, deși fiecare generație cumpără scaune, băncuțe, jaluzele, AC, proiectoare și orice mai e nevoie pentru o bună desfășurare a cursurilor, de fiecare dată o luăm de la capăt, cu aceleași cheltuieli. Ca și cum ar fi din turtă dulce și la sfârșitul clasei a 4-a copiii le-ar mânca. Dispar, pur și simplu. Clasa în care va învăța Edu nu are AC, jaluzele, dulăpioare, catedră (?!?), scaun... Asta pe lângă cheltuielile aferente începutului de an: rechizite, haine, ghiozdănel... În rest, învățământul e gratuit.
Am terminat cu grădinița, unde nu începeam anul școlar fără să donăm cu japca 350 de lei, am început școala, unde, ce să vezi, o luăm de la capăt.
Așa, de 37 sunt 37 în clasă, n-am ce să zic! Să se dea aerul condiționat din mână în mână, să ajungă la toată lumea!

Yeeey, #backtoschool !