Mă inteligențesc.

Nu știu de ce, dar de la o vreme(o veșnicie, dacă mă întrebați) mă trezesc foarte, foarte devreme.Nu, nu e vârsta, mulțumesc foarte mult, ci cred că e dovada faptului că devin mai inteligentă. Da. Am citit eu undeva că un om inteligent nu are nevoie decât de câteva ore de somn pe noapte.
Când eram tânără cred că eram prostuță rău, că dormeam și 11 ore. După primul copil am început să mă deștept, treptat, și să nu pot să dorm până mai târziu de ora 8.  Și era bine așa, mă obișnuisem. Indiferent la ce oră mă culcam(bine, nu mai târziu de 2) eram la 8 în picioare și îmi începeam ziua ca un om normal, pe lumină, pe pozitiv, pe bucurie.
Acum ceva timp am început să mă trezesc la 7. Nu mi-a convenit foarte tare, dar am încercat să mă conving că e bine și așa, pot să profit de mai multe ore din zi. La 7 e(ra) deja lumină, pozitiv, bucurie, așa că nu-mi trebuia decât o cafea și eram good to go. Vorba vine, to go, unde să plec de nebună la ora aia?
Apoi...7 s-a transformat în 6.30. Oh, ce chin, ce dor, ce jale! Afară întuneric, în casă oameni care dorm, deci nu foarte multe lucruri de făcut.Pentru că e una să dormi 6 ore pe noapte, de la 2 la 8, de exemplu, și până adormi să te uiți la un film, sau să citești o carte, sau să termini te-miri-ce proiect, și alta e să dormi tot 6 ore, dar de la 12.30 la 6.30, și când te trezești să nu ai prea multe de făcut, pentru că la tv nu e nimic interesant, de citit nu prea merge că ești relativ adormit, iar de proiecte nici nu poate fi vorba, la ora aia.
Ei bine, ca să n-o lungesc prea mult, azi m-am trezit la 4.30. p a t r u  j u m a t e.Mi-am jucat toate viețile în Homescapes, am jucat Chaos League, am ajuns la zi pe Facebook și Instagram, m-am uitat a nuștiucâta oară la pozele din telefon și...a trecut jumătate de oră.
Nu întrebați ce am făcut până la ora la care scriu, adică 7.15. În mare parte m-am rugat ca ziua de azi să fi fost o excepție. Mi-e dor să mă trezesc la 6.30. 6.30 e bine. O vreau înapoi.
Concluzia e că mă inteligențesc cu o viteză amețitoare. Na, ca dovadă folosesc cuvinte pe care voi, ăștia care vă treziți după ora 7, nici nu le știti!
Bună dimineațaaaaa!

Eduardo strikes again

Titlu: Calități de negociator
Protagonist : Eduard
Vârsta: 5 ani
Subiect: E pedepsit de tabletă toată săptămâna.
Genul programului: Teatru scurt.


Momente vesele prin casă, râsete, chiuituri. Eduard:
- Vai, ce frumos! Suntem fericiți. Ar fi și mai bine să fiu și eu fericit, că sunt singurul cu față tristă de aici. Dacă aș avea voie la tabletă în seara asta aș fi fericit.
Eu, învingându-mi zâmbetul și dorința de a-l lua în brațe întru uitarea tuturor păcatelor:
- Da, mami, dar știi că ai greșit. Ai fost neascultător și încăpățânat.
- Uite! Îți promit că o să încerc să fiu ascultător.
- Mami, faptul că încerci nu e suficient.
- Ce vrei să auzi?
- Nu vreau să aud nimic, vreau să văd.
- Biine, bine. Ce vrei să auzi, să vezi, să zic, să fac?
- Vreau să mă asculți. Dacă îți zic să te oprești când faci ceva greșit, să te oprești.
- Îți promit că o să încerc. (măcar e cinstit)
- Și dacă n-o să-ți iasă?
- Săptămâna asta îmi iese, că vreau la ziua lui Alex.
- Pai și după? Vreau să îți iasă mereu.
- După...vedem.
Oftez resemnată. Nu aveam nicio șansă, oricum.
- Bine, dar promiți că încerci?
- Promit. Deci pot în seara asta la tabletă?
- ...(cu glas stins) poți.
- Bine, atunci hai că te iubesc!(mă îmbrățișează strâns)


The end.

O dimineață obișnuită de miercuri

Azi a trebuit să ajung la Casa de Asigurări de Sănătate deoarece, naivă fiind din fire, credeam că pot rezolva(sau mai degrabă urgenta) o situație. Nu am reușit. Dar am asistat la um moment tipic românesc.
Acum...să vă zic puțin despre ”momentele românești”. Știu, e o modă ca toată lumea să spună, atunci când ceva nu merge sau când merge prost sau pur și simplu doar să se afle în treabă că ”așa sunt românii” sau că ”România e o țară de rahat” sau că așa și pe dincolo. Și uneori afirmațiile sunt justificate, alteori nu. Sinceră să fiu, mi se pare că se face abuz de caracterizarea asta a românilor, deși sunt departe de a fi naționalistă(foarte, foarte departe) și deși, uneori, și eu gândesc așa. Însă astăzi chiar a fost un moment tipic românesc, unul din ăla caracteristic păturii cocalare și nesimțite care ține de cald țării noastre.(ați prins-o pe asta cu pătura care ține de cald? :)) Metaforă is my middle name ;) )
Pentru că ieri, pe la 12.30 când am ajuns acolo, erau vreo 42 de persoane în fața mea și doar două ore de program până se închidea taraba m-am hotărât să mă întorc cu forțe proaspete și 30 de minute înainte să deschidă azi, așa că la 8 trecute fix eram în fața porții, cu doar 5 persoane înaintea mea.(I know. O doamnă era de la 7.)
Și pe la 8.20-8.25, când așteptam noi cuminți să deschidă, numa ce intră un țăran și soția din dotare și zvârrr pe-o dugheană. Nu. Aș fi vrut eu. Doar că ei zvârrr în fruntea tuturor, primii la rând.
Normal că oamenii au început să vocifereze, că, în ciuda fețelor, nu eram nici noi proști. Și numai ce se pune tăranul să urle o dată la toți și toate că nevastă-sa e gravidă și noi nesimțiți că nu se sesizăm din oficiu, și că nu sunt scaune libere să stea duamna jos(3 scaune erau libere și pot să jur că de pe celelalte două, ocupate, s-ar fi ridicat cu drag și bătrâna de aproximativ 70 de ani și cealaltă femeie gravidă care aștepta civilizat). Dar el nu și nu. Că nevastă-sa are risc de nuștiuce și că nu poate sta în picioare și că suntem în toate felurile pentru că nu ni se înnoadă lacrimile în batistă de empatie.
Doamna de aproximativ 70 de ani care stătea pe scaun(insist pe vârstă cu un motiv) a încercat, timid, să îi spună că e un scaun liber chiar lângă ea și că toți avem câte ceva de făcut, nu ne-am întâlnit acolo la șuetă. Atât i-a trebuit ghiolbanului. Când a început odată să urle la femeie să taca ”dracului” din gură, și ea și toți, că ea, la 100 de ani(! voila), ar trebui să moară, nu să vorbească, că ce dracu face acolo, la coadă, că e cea mai nesimțită și că are și el o mamă, cum nu îi e rușine femeii să își exprime părerea, că mama lui nu ar fi făcut așa, mama lui n-ar fi zis nimic. Și iar o lua de la capăt(inspirația nu era punctul lui forte, așa cum nu erau nici bunul simț și nici inteligența) că ar trebui să moară bătrâna, că și-a trăit viața, la 100 de ani ai ei, și toaaate astea pe ton ridicato-urlat, de a ieșit și funcționara de 2 ori să îi șușâie.
După 5 minute de urlete în care efectiv toți, chiar și femeia însărcinată care aștepta cuviincios(și pe care, când a zis că și ea e însărcinată și că stă la coadă, țăranul a întrebat-o cine a băgat-o în seamă) îi spuneau că nu e frumos cum se comportă și că era normal să vorbească pe un ton calm și să ceară voie, că s-ar fi rezolvat cu siguranță, iar ăla îi spunea babei că dacă era mai tânără(nu de 100 de ani) ar fi luat-o de păr și ar fi scos-o afară, evident că nevasta ipochimenului a intrat următoarea și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.
Pentru că, nu-i așa, asta se întâmplă ”la noi”. Și chiar așa e. Nu am stat mult la cozi prin Ungaria sau Bulgaria, de fapt prin nicio țară de prin est, dar în partea cealaltă, spre vest, așa, pot spune că am avut ocazia și să stau la coadă, și să îmi trebuiască diverse de la instituțiile de stat, și jur că nu am văzut niciodată ceva similar. Acolo chiar și Gigii-Durii aștia care se simt importanți când hărțuiesc bătrâne au ciocu mic și stau la coadă. Poate pentru că sunt în minoritate, poate pentru că nu stăpânesc suficient de bine limba, nu știu de ce, dar cert e că acolo, miraculos, sunt toți civilizați. Deci da, despre situația asta pot spune că e ”ca la noi”.
Și la fel de neaoșă a fost discuția de după plecarea elementului disturbator și a husei de scaun ce îl însoțea, discuție al cărei subiect șoptit cu indignare și spaimă îl reprezenta lipsa fricii de Dumnezeu a agresorului. That-s right! Nu nesimțirea crasă. Frica de Dumnezeu. I rest my case.

Mare nuntă-n cartier

Stau într-un cartier extrem de select. Roditor, tânăr, înfloritor. De unde știu că e tânăr și înfloritor, mă întrebați? Păi în fiecare săptămână se logodesc/căsătoresc/cumetresc/înmormântează(bine, poate asta nu atestă neapărat faptul că e înfloritor și tânăr) vecinii. Lunea, marțea, miercurea, în orice zi a săptămânii. Da, sunt de etnie. Ei, nu eu. De unde și faptul că nu contează ziua săptămânii.

Și nu știu cât e o formație live la ei, dar presupun că ori e cât o bere ori au toți muzicieni în familie, pentru că toți își permit să aibă concerte lungi, neîntrerupte de pauze de publicitate. Sau de masă, ”să mănâncă lăutarii”.

Unele concerte au un ritm alert, cu muzică veselă, dansabilă. Altele au muzicieni care și-au ratat cariera rock, așa că fac și ei ce pot să-și înece nostalgia și cântă rock...țigănesc. Care mai veseli, care mai triști. O a treia categorie cântă doine de jale, lungi și asurzitoare.

Ăștia de azi, de exemplu, au de două ore niște melodii de mi-am adus aminte că trebuie să îi dau 5 lei unei prietene care a plătit mai mult acum câteva luni la cafea și am luat eu restul, să îi pot returna banii. Uitasem, până azi. (Mari, de tine e vorba).Și că am o datorie de o porție de bombițe la o altă prietenă. Și de toate datoriile pe care le-am avut, le am sau le-aș putea avea vreodată.

...”totuși, este trist în lume”. Solooo!!!

Anunț important

Acum câteva seri, când îi culcam pe copii și am făcut nuștiuce glumă, Răzvan mi-a zis, foarte încântat, că ar trebui să fac stand-up comedy, că sunt amuzantă.
Ieri, în mașină, când ne întorceam de la grădi și eu cântam, ca de obicei(știu versurile muuultor melodii, is”a a gift and a curse) Eduard mi-a zis că ar trebui să merg la Vocea României, dacă tot cânt toată ziua(nu dacă tot am voce, ci dacă tot cânt toată ziua!).
Diverse prietene m-au întrebat, în trecut, de ce nu merg la show-uri culinare.
...ce voiam să zic:
Om-orchestră, deschid televiziune.  Caut sponsori. Rog și ofer seriozitate.Cred.

TEDx Constanta

Ieri a fost la Constanta conferinta TEDx, la care îmi doream de mult să particip, așa că am așteptat ziua de 10 septembrie ca pe alocație, când eram elevă, și, la fel ca atunci, am avut o satisfacție deosebită în urma acestei experiențe. Și nu știu dacă interesează pe cineva în mod deosebit impresiile mele (auto)avizate de amatoare profesionistă, dar eu le scriu, orișicum. Că de-asta au murit oameni în Revoluție, pentru libertate. :) Postul cred că o să fie lunguț, că-mi place să detaliez.
Recepția participanților se făcea între 9 și 10, când a început conferința. O să încep prin a spune că am fost extrem de impresionată de organizare. Eu fiind puțintel obsedată de subiectul ăsta(organizarea e plăcerea mea supremă) am pleoscăit satisfăcută după fiecare amănunt care îmi umplea suflețelul de încântare.
Deci. Am ajuns acolo, mi-am spus numele(am primit toți câte un badge) și am fost invitată să admir priveliștea de pe terasă până la începerea conferinței. Erau puse la dispoziție sucuri, cafele(de la Starbucks, le pregătea o fată pe loc), apă plată și minerală. Priveliștea chiar este deosebită(evenimentul a avut loc la Zenith, în Mamaia)
La ora 10 a început cu prezentarea, pe scurt, a organizatorilor și sponsorilor, câteva cuvinte de introducere rostite de MC(care a fost foarte jovial și dezinvolt) și cu primul speaker, Adelina Petre, cel mai tânăr speaker din România, care am înțeles că a luat nu-știu-ce premiu pe public speaking. Eu, de fel, sunt dureros de empatică și mă impresionează și un zid dacă mă gândesc că e lovit prea tare, dar fetița asta nu m-a impresionat deloc. Au fost 18 minute(atât avea fiecare speaker la dispoziție) de spectacol, la fel ca la teatrul pe care l-au pregătit copiii de Crăciun. A învățat niște cuvinte pe care le interpreta cu multe gesturi exagerate, iar mesajul nu m-a impresionat deloc. Sunt absolut sigură că fetița are multe calități, am înțeles că îi place matematica(de aici au pornit, probabil, și incompatibilitățile noastre) dar numărul ei de la Tedx mie, personal, nu mi-a transmis nicio emoție.
Mesajul ei se referea la faptul că trebuie să ne păstrăm bucuria și sufletul de copil, că ea se joacă și e fericită tot timpul. Eh. Mai vorbim după două credite și câțiva ani de șofat în traficul nostru.
Al doilea speaker a fost doamna doctor Rodica Mătușa, care are 74 de ani și se ocupă, de foarte mult timp, cu bolnavii infectați cu HIV. Deci are femeia asta niște povești de spus...mi se face pielea găinii doar când îmi aduc aminte frânturi. Cred că dacă avea la dispoziție 3 ore să ne povestească și nu ne-am fi săturat. A fost o expunere plină de emoție, de durere, de bucurie, de speranță. O femeie extraordinară care a salvat și a schimbat vieți. Să îi dea Dumnezeu sănătate și viață lungă și să o mai aud povestind, că tare mult mi-a plăcut!
Al treilea speaker a fost Ioana Matei, ecolog și antreprenor, fondatoarea Jovis Cosmetics. O tipă extrem de mișto, atât fizic cât și psihic, cu o poveste frumoasă, motivatoare, care a avut un discurs curat, sincer, în care nu s-a temut să vorbească și despre eșecuri, și care a ajuns la inimile participanților încă de la primele cuvinte. Mi-a plăcut mult de ea, am avut ocazia să vorbim puțin și într-o pauză, și a fost genul ăla de discurs care te  face să speri că poți reuși orice, dacă ești motivat suficient. O fată foarte deșteaptă, constănțeancă de-a noastră.
Apoi am avut prima pauză de cafea, în care am fost invitați pe hol, unde ne așteptau (evident) cafele, sucuri de mai multe feluri, apă și niște gustărele. Fără nicio relevanță pentru conferință, legat strict de ”meseria” mea secundară, bucătăria, vă spun și în ce constau. Erau niște crocănțele uscate cu susan și mac, interesante, gen biscuiți dar ff subțiri, apoi erau niște mini chifluțe fără niciun gust special, niște biscuiți foarte foarte buni cu mărar și brânză, cred, și niște biscuiți dulci, cu stafide. Nothing fancy, cât să ronțăi ceva la cafea, dar suficiente cantitativ și proaspete.
După această pauză am început în forță cu domnul Raed Arafat(acum mi-am aduc aminte că a vorbit și Făgădău la început. Nu m-a impresionat, de asta am uitat).
Despre domnul Arafat știți deja cu ce se ocupă, și probabil că știți că este un om cu o poveste de viață extrem de interesantă. La fel ca doamna doctor Mătușa, e genul de om pe care nu te saturi să-l auzi vorbind. A povestit puțin, atât cât i-a permis timpul, despre greutățile pe care le-a întâmpinat la început și pe parcurs, despre toate piedicile puse și despre cum a reușit, de fiecare dată, să atingă ce își propusese. A făcut un test interesant cu noi, ne-a pus să ridicăm mâna cei ce ne considerăm rezonabili. Apoi ne-a spus că nu cei reznabili schimbă lumea,căci ei rămân cuminți în banca lor, dornici să nu deranjeze, ci aceia care nu joacă după reguli, aceia care au curaj să sfideze ”normalul”. Foarte tare. Am un copil care s-ar bucura de vestea asta.Nu îi zic deocamdată, că e pe semnătura mea.
În aplauzele noastre susținute și prelungite, domnul Arafat s-a retras de pe scenă, lăsând în urmă ochi plini de admirație și speranță.
Apoi a urmat Andreea Bratu, pianist concertist și cadru didactic universitar, doctor în muzică. Deși are mai multe titluri decât Khaleesi, doamna nu are deloc calități de orator. A avut emoții extraordinar de mari, care nu s-au risipit deloc până la sfârșit. Nu am putut să mă concentrez deloc la ce a spus, nici discursul nu a fost strălucit, a fost destul de tehnic și plictisitor, iar faptul că doamna Bratu abia se auzea și că își înghițea fiecare cuvânt sub o tonă de emoții nu a ajutat deloc. Sunt absolut sigură de calitățile de muzician ale doamnei și de faptul că este un om deosebit, însă ca speaker...not good.
După ea, Prințesa Urbană, Ioana Chicet-Macoveiciuc. Prințesa nu e la prima apariție, așa că, după cum era firesc, speech ul ei a fost inchegat, relaxat, emoționant. Chiar dacă nu sunt un mare fan al doamnei și nu îi împărtășesc toate viziunile asupra creșterii copiilor, am apreciat că a avut un discurs foarte bun, sincer, dureros pe alocuri, deoarece a avut, de-a lungul vieții, câteva necazuri care au marcat-o, dar totul e bine când se termină cu bine, și, uite, uneori poți ajunge scriitoare de succes și public speaker și mamă perfectă și soție bună și pricepută la multe. Bravo.
După prințesă am avut pauza de masă, când am coborât la restaurantul hotelului, unde era pregătit prânzul în regim bufet suedez. Așa cum era de așteptat, mâncarea a fost foarte bună, variată, cred că toată lumea a fost mulțumită. Cred, că eu nu am vorbit cu nimeni toată ziua, n-aș avea de unde să știu sigur, dar dacă mie mi-a plăcut nu văd de ce nu ar fi plăcut oricui. :))
Prăjiturile erau nașpa rău, însă. Niște grețoșenii cu cremă de unt(hello, it”s 2017!!) și cu gust de cofetărie comunistă.
După masa de prânz am revenit pe baricade și am reînceput în forță cu o tipă pe care am adorat-o. Liana Buzea pe numele ei, coach sexualitate somatică. O tipă super drăguță, deschisă, amuzantă, caldă, dezinvoltă, cu un discurs impecabil, fluid, captivant, amuzant pe alocuri, combinând informații interesante cu experințe de viată. Mișto rău. Un singur lucru nu mi-a plăcut, dar nu are legătură cu ea, ci cu faptul că sunt eu sălbatică. Ne-a pus să facem un exercițiu și să punem mâna pe pieptul celui/celei de lângă noi, la fel trebuia să facă și acesta/aceasta, și o altă mână pe mâna lui/ei, și să ne privim în ochi și să zicem nu știu ce prostie sinceră. Eu aveam de ales între un ciudat super prietenos și un ciudat super neprietenos, așa că m-am îndreptat spre cel neprietenos, în ideea că după exercițiu mă pot descotorosi de el și de un viitor dialog. NU l-am privit în ochi 3 minute sau 4967, cât mi s-a părut mie că a vorbit fata asta, și a fost un moment pe care l-am traversat cu greu, că niciunul din noi nu se simțea confortabil, eu cu atât mai puțin, că nu-mi place să mă ating de persoane pe care nu le cunosc. Adică, bem și noi o ciorbă înainte, și mai vedem, dar așa? :)) În fine, bygone.Ca fapt divers, acest moment delicat l-a făcut pe tânărul domn să caute dialogul cu mine după. Nu l-a găsit.
Următorul speaker a fost Alex Dona de la Times New Roman. Un tip foarte deștept, dezinvolt, cu un discurs improvizat, nu foarte fluid, dar okeiuț. Sunt sigură că dacă își făcea temele mai bine ar fi putut să iasă ceva mult mai mișto, pentru că se vede că are multe de povestit, a făcut (și face) multe lucruri interesante. Un tip amuzant, dar care nu mi-a părut în apele lui pe scena Tedx. Fost introvertit, așa cum a și recunoscut, probabil că se simte mai bine când nu sunt toate luminile ațintite pe el.
După el am avut ultima pauză de cafea, similară cu prima, după vorbă, după port, și apoi ne-am întors în sală pentru cel care pentru mine a fost pe locul 1 general. (am avut locul 1 emoțional, locul 1 narativ, locul 1 inspirațional, etc. V-am spus, I”m a sucker for organisational activities): Andrei Roșu.
Pentru cine nu știe, Andrei Roșu e sportiv de anduranță, cu recorduri naționale și mondiale pentru maratoane și ultramaratoane câștigate(primul om din lume(!!!) care a  finalizat circuitul 7 maratoane și 7 ultramaratoane pe cele 7 continente), câștigător al cupei mondiale de ultra-triatlon, și lista e lungă și impresionantă. Ce este cel mai interesant este că a început toate astea în...2009. Până atunci era un om normal, comod, ca majoritatea, a fumat 16 ani, nici măcar nu știa să înoate. Abia acum 3 ani a luat primele lecții, pentru ca apoi să înoate, în cadrul unui Deca Ironman, 38 de km. Hm? Cam tare,nu?
Discursul lui a fost pe măsură, și m-a fascinat. Structurat pe capitole, frumos, corespunzător, cu umor, sfaturi utile, lecții de viață, ce să mai...perfect! Maxim mi-a plăcut. Nu am cuvinte.(ei,am,dar probabil sunteți obosiți deja,iar mie mi-a amorțit gâtul de cât am stat aplecată la laptop) să descriu cât de mult m-a impresionat.
Ei, dragii moșului...și când îmi învârteam mustățile satisfăcută că mai e un singur speaker și eu nu am plâns deloc toată ziua(v-am zis că sunt ușor impresionabilă)...a apărut Tedy Necula, director de film și producător filme inspiraționale. Omul e paraplegic, din câte am înțeles așa e din naștere, a spus că primele 48 de ore după ce s-a născut a avut doar puls, nu îi bătea inima deloc.
OMUL ăsta mi-a stins lumina. M-a terminat. Cu un speech emoționant la extrem, cu o poveste extraordinară, cu o poftă de viată și un umor deosebit, mi-a oprit respirația. Mi-a amețit și alungat toate gândurile superficiale despre orice lucru mărunt, despre orice nemulțumire și prostie care îmi trecuse vreodată prin cap. Omul ăsta și-a bazat discursul pe bătăile inimii și pe faptul că noi...trăim. Că respirăm, pur si simplu, fără să ne dăm seama, uneori, ce dar prețios e viața. A făcut o analogie minunată între puls și suișurile și coborâșurile vieții, cum inevitabil după ce suntem jos ne vom ridica, și invers, cum aceste extreme ne echilibrează și ne păstrează în viață. Suntem atât de ocupați să alegăm toată ziua, să muncim, să producem bani,să consumăm, să muncim iar, atât de prinși în cercul ăsta vicios, încât uneori uităm să ne bucurăm de simplul fapt că trăim. Că ne avem unii pe alții, sau poate doar pe noi, că putem să admirăm soarele, cerul, iarba, să respirăm.
Așa că s-a încheiat în forță, ziua mea de ieri. A fost o zi minunată, în care am învățat multe despre alți oameni dar și despre mine(cum ar fi că nu sunt așa sociabilă cum credeam dar că nu mă deranjează puțin triaj), o zi pe care sper să o repet de câte ori voi mai avea ocazia!
De la fața locului, respectiv de acasă azi, yours truly!
Peace and love!

P.S. Nu mai stau să corectez de greșeli textul, îl dau așa, brut, și mă scuzați voi cândva.

Breaking news.

Pentru că am avut, spre fericirea mea supremă, ocazia să călătoresc prin Europa(și foarte puțin și in afara ei) și să vizitez destule orașe care mi-au atras atenția(damn, cred că toate mi-au atras atenția, sunt mai ceva ca o pisică în fața unui ghem când ies din țară) mă gândeam să scriu despre o parte din experiențe, în măsura în care îmi mai amintesc. Și aici s-ar putea să fie o problemă, pentru că memoria, prietena mea cea mai bună de acum câțiva ani, s-a supărat pe mine și cred că vrea să mă părăsească în curând. O simt eu complotând cu toate articulațiile și cu răbdarea, vor să plece departe și să mă lase doar cu cine mai e dispus să rămână în condițiile date.

Acum, pe scurt, dacă mă gândesc la orice excursie făcută vreodată, jur că nu-mi amintesc decât locurile în care am mâncat, dar na, poate sunt de folos și astea cuiva, vreodată. Eu o să încerc să mă ajut și de poze și să scriu măcar câteva cuvinte despre fiecare loc.

Așa că stay tuned. Urmează cel mai puțin pregătit pseudo-blog de călătorii din lume. Eh, mă alint, n-o fi din lume. Din 3/4 din lume. S-or găsi și mai sărace în detalii. Unde nu știu o să improvizez. :) Sau, cum zicea taică-miu, ”când nu știi, fluieri”.

Over and out.

Days of our lives

Am fost până la City azi și, cum de fiecare dată parchez pe malul lacului, am intrat pe strada unde e sens unic de câteva luni deja. Unic. Unic. Semnalizat corespunzător. Însă și cei ce nu conduc corespunzător trec tot pe acolo, din sens invers. Imposibil să treci vreodată pe acolo și să nu te întâlnești cu cel puțin o mașină din sens opus. Ceea ce mi s-a întâmplat și azi. Și pentru că, sens unic fiind, strada e destul de strâmtă, nu e loc pentru două mașini să treacă în același timp. Respectiv a mea și o dubiță ce venea, tacticoasă, condusă de un bou.
Acum. Toată lumea greșeste. Intenționat sau nu. Din punctul meu de vedere, importantă e atitudinea ta când greșesti. Poți să ridici o mână, ca gest de recunoaștere a vinovăției, și să dai prioritate, de exemplu, apoi să treci tu, sau poți să te comporți ca o primată, vezi șoferul peste care am dat eu azi.
Prima dată mi-a făcut semne nervoase și probabil neortodoxe să mă dau la o parte. Nu m-am dat. Apoi mi-a zis că sunt încăpățânată. I-am spus că, în cazul de față, corectă e cuvântul pe care îl caută. Apoi a zis că e de la distribuție marfă, și l-am întrebat dacă au reguli de circulație diferite ăștia de la distribuție marfă, că nu sunt la curent cu noutățile. Apoi mi-a zis:
- Dacă eu sunt prost, trebuie să fii și tu la fel ca mine, o proastă?
Ăsta a fost momentul când m-am și bucurat dar mi-a și părut rău pentru el. M-am bucurat că e totuși conștient, nu e în faza de negare, ăsta e un prim pas, dar mi-a părut rău să-l informez că eu nu sunt proastă, și că, din păcate, e singur în ecuația asta. Apoi el a forțat nervos și a trecut în trombă, iar eu m-am felicitat că, de ceva timp deja, nu mă mai încarc cu problemele și frustrările șoferilor imbecili, că aș fi făcut torturi la Socola de mult ...

One of those days...

Era o postare pe Facebook în care scria ceva de genul ”uneori mă uimesc de câte idei bune am, alteori mă încalț cu fesul”. Mă rog, nu era chiar așa, am adaptat-o la folclor.
Dar una din zilele astea(menționate ca ”alteori”) am avut eu azi, și...se mai întâmplă să am, când și când. Și când.
Am fost dimineață la cimitir, la Bubu. Am luat flori, ca de obicei, am ajuns la mormânt unde, tot ca de obicei, apa se evaporase, așa că a trebuit să las florile puțin, să iau vaza în care stau ele de obicei, și să calc într-o lumânare topită pe care o vazusem și o ocolisem o dată. Pe moment nu mi-am dat seama, am observat în drum spre robinetul de la care iau apă, iar cînd am simțit am crezut că am călcat în noroi. Chiar dacă mi se părea super ciudat că era foarte cald noroiul, dar na, nu am stat să analizez. Am ajuns la robinet, am dat drumul la apă, să curgă în vază, dar apa nu, nu, s-a simțit generoasă, așa că a curs peste tot. A tâșnit ca un copil în pauză, când sună clopoțelul, și s-a împrăștiat în vază, pe lângă vază, pe fusta mea, pe mâini, pe picioare și pe tot ce se afla la un metru în jur.
Nu-i nimic, mi-am zis, și-așa voiam să mă spăl de noroi pe picior. Dau să mă spăl, ditamai ceara pe sandalo-piciorul meu. În fine, misiunea era deja compromisă, mi-am clătit ambele sandale, ambele picioare și ambele mâini și am pornit spre mormânt, să duc apa. De pornit am pornit eu, mai greu îmi era să mă deplasez, pentru că îmi alunecau picioarele în sandalele alea ca naiba, fiind pline de apă, și ele, si eu. Hârț, scârț, ce să mai, mergeam ca o vițică abia fătată. Atentă să nu scap vaza pe care aproape o umplusem cu apă, atentă să nu cad, atentă să nu trec de mormânt. Și aproape am reușit. Aproape, că înainte cu vreo 10 metri să ajung mi-a scăpat o săndăluță vreo 50 de cm mai în stânga, așa că a trebuit să calc pe pământ și să o încalț din nou, pornind la drum cu una bucata picior ud în sandală udă și alunecândă, și una bucată picior prăfuit în sandală murdară de pământ. Măcar cel din urmă nu mai aluneca.
Bun. Am ajuns la mormânt, am aranjat pe acolo ce era de făcut, și m-am așezat, cum fac mereu, pe ...el practic, că e înaltă lespedea și poate servi drept băncuță. Cât timp am stat am observat foarte multe furnici care se tot plimbau grăbite înspre și dinspre mine, și am încercat să le evit, dar la un moment dat am simțit cum urcă, harnicuțele, pe mine, așa că am tăiat-o scuturându-mă ca apucată.
Long story short, mi-am continuat drumul spre mașină și următoarele 2 ore scuturându-mă ca lovită de streche, de se uita lumea și își dădea coate(că nu mă ajută nici fața), și cred că vreo două băbuțe se pregăteau să-mi dea de pomană, dar le-a fost frică să se apropie.
Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!

*Cu ce se alungă furnicile? Întreb pentru o prietenă.

Restaurant cherhana Histria

Sâmbătă am fost la Histria, la cherhana. Citisem pe Facebook despre locație, avea rating bun(4.7) și părea un loc potrivit pentru o evadare de weekend, mai ales dacă îți e poftă de pește.
Sunt vreo 65 de km din Constanța până acolo(plus-minus o oră) dar drumul e bun și am mers bine. Restaurantul e exact lângă cetatea Histria, pe care am și vizitat-o după ce am mâncat, în speranța că vom părea culți în ochii copiilor. Cred că disperarea mea de după 15 minute de stat în soare printre ruine a anulat orice speranță de încadrare în vreo secțiune elitistă, dar csf...
Când am ajuns la restaurant eram lihniți, așa că am murmurat printre dinți orice rugăciune mai știam pentru a convoca divinitatea și a ne primi mâncarea repede. Nu a venit repede, dar nici foarte mult nu am așteptat.(eu consider că ciorbele, care sunt deja făcute, ar trebui să fie pe masă în maxim 5 minute de la comandă, în condițiile în care mai sunt doar 3 mese ocupate pe toată terasa).
Am luat 2 borșuri de pește, un platou cald cu hamsie, chifteluțe de pește, pește pane și niște peștișori mai mari decât hamsia(nu cunosc peștii deloc, cer să fiu scuzată dacă toți sunt ”peștișori”).Platoul era pentru 2 persoane, dar a fost mai mult decât suficient pentru toți, mai ales că anumiți copii au strâmbat din nas, ba că hamsia e prea sărată(era) ba că vor să se joace și nu le e foame) . Am mai luat și o porție de somn prăjit, cu mujdei și mămăliguță(este că diminutivul este mai de efect decât dacă ziceam ”mămăligă”?).
Borșul de pește a fost bestial. Carnea a fost multă și gustoasă, el acru to perfection și parcă un pic afumat, iar prețul bun. 15 lei. Îl recomand sincer, noi am mâncat cu plăcere și am înțeles că zilnic fac borș, deci e și foarte proaspăt.
Platoul mi-a părut, când a ajuns pe masă, mic, că toate de pe el erau mici, invers proporționale cu foamea noastră. Dar, pe măsură ce am început să mâncăm din el, și am mâncat, și am tot mâncat, și încă mai era, am ajuns la concluzia că foamea judecase greșit. Dacă am fi comandat doar borșurile și platoul ar fi fost mai mult decât suficient. El a costat 65 de lei. Într-adevăr, hamsia sărățică, dar eu mănânc sărat, deci mi-a mers la suflet.
Apoi a venit și somnul, singurul la care am poză(blushing) pentru că eram sătulă și am avut timp și chef de finețuri. Prezentarea platoului ok, însă la gust...o mare dezamăgire. Știți cum v-am spus că mănânc sărat? Nici peștele, nici mămăliga și nici mujdeiul nu văzuseră sare în viața lor, prin urmare nu aveau NICIUN gust. Mămăliga era bine fiartă, dar complet fadă, mujdeiul era o zemișoară deloc iute și fără niciun gust iar peștele nu numai că nu avea gust bun, dar era ceva ciudat la el. Avea un gust...nu de stricat, ci mai degrabă de...clor,așa..sau ceva. Dubios. Somnul a fost 30 de lei, mămăliga 6 lei iar mujdeiul 3 lei. Iaca și poza.

Nu consider că am bătut drumul degeaba dar nici nu m-aș mai întoarce acolo. Vorba copilului meu ”mi-a plăcut dar nu mai vreau”. Dacă nu ar mai exista alternative, nici de loc de joacă(pentru că acolo e și un loc de joacă ce include o trambulină și niște legănuțe de copii mici) nici de cherhana și aș muri de poftă de pește poate aș mai face efortul. Altfel,nu. Drumul e lunguț iar acolo , în afară de a mânca și a vizita cetatea și muzeul despre care voi spune imediat câteva cuvinte, nu ai ceva face.
Da. Cu stomacul plin și motivați (mai mult eu, ce-i drept) de dorința de a insufla puțină cultură în mințile îmbuibate de kendama și clash royale ale copiilor, am zis să vizităm și cetatea, ingorând limbajul verbal și nonverbal al doamnei de la casierie, care, întrebată dacă e ceva interesant de văzut, a bâguit un”....mdaa...” neconvingător. Am ignorat muzeul în care am înțeles că era foarte foarte cald(nu au AC) și unde era tot 10 lei intrarea pentru adulți(copiii nu plătesc) și am luat bilete doar pentru cetate.
Mie niciodată nu mi-au plăcut ruinele. De niciun fel ;). De asta nu-mi place nici Atena, nu sunt nici fan Roma, și nu mă încântă niciun alt oraș antic ce are ca atracții turistice ruine, deci imaginați-vă încîntarea mea în fața unor cărămizi, în 40 de grade. Și, sincer, 10 lei de adult mi se pare mult, dat fiind că la Vulcanii Noroioși, unde am fost de curând, adulții plătesc 4 lei intrarea iar atracția e muuult mai interesantă decât pietrele astea. Dar na, trebuie să sprijinim aripa culturală a patriei. Așadar ne-am învârtit pe acolo, Răzvan voia să se cocoațe pe toate pietrele, ignorând atât sfaturile noastre cât și faptul că era în șlapi, Eduard căuta vestigii romane, iar eu îmi auzeam creierii sfârâind, așa că, 15 minute mai târziu, eram în mașină, în drum spre casă. Dar puteți admira imaginile pline de adrenalină chiar mai jos:

Și uite așa a trecut jumătate de zi, și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea mea! Stay tuned, mai am chestii de comentat, că ce bine ne pricepem toți la stâmbat din naaas! :D

Viața fără tehnologie

...nu e viață. Nu pentru mine. De ieri după-amiază(aproape 24 de ore!!!) nu am telefon. Adică, am o chestie de la care pot suna și la care pot răspunde, dar atât. Nu am facebook decât pe laptop, nu am whatsapp, nu am clash royale, nu am instagram, nu am internet decât pe laptop, nu am pinterest, nu am nimic practic. Nimic. Azi îmi iau un alt telefon pe care o să-mi instalez toate astea și sper ca încet încet viața mea să revină la normal. Trauma va dăinui o perioadă, rest assured, dar trag speranță că voi vedea din nou razele soarelui, că voi auzi ciripitul păsărelelor, că voi putea vedea luminița de la capătul tunelului. Pentru că nu, de ieri nu mă mai bucur de nimic. De ieri sunt prinsă într-o capcană invizibilă celorlalți oameni fericiți cu smartphone-uri, în care nu am chef de nimic, pentru că și dacă aș avea, nu aș putea, neavând telefon. #lifeistough
Și știu că eu am adus necazul ăsta asupra mea, știu asta, pentru că acum câteva zile mă gândeam, conștientă fiind că sunt dependentă de telefon și încercând(nu cu toate forțele) să găsesc o soluție să mă detașez puțin de el, mă gândeam la ce aș face dacă aș rămâne fără el. Et voila! Că nu mi s-ar putea adeveri O DATĂ, O DATĂ măcar, ceva pozitiv. Gen...ce aș face dacă aș câștiga la Lotto, sau dacă m-ar cere Chirilă în căsătorie, sau dacă aș inventa teleportarea. Nuuu! Astea nu se întâmplă. Mie mi se întâmplă să rămân fără telefon când m-am gândit la asta, să mi se strice 2(două) torturi perfecte de cât m-am mirat de ele de frumoase ce erau până n-au mai fost, mi se întâmplă să mă împiedic atunci când îmi doresc cel mai tare să n-o fac(nu că în general mi-aș dori să mă împiedic), și tot așa...
Tristă. Sunt tristă...în cel mai patetic mod cu putință. Tristă pentru că am rămas fără tot ce aveam în telefon(poze, mesaje, telefoane, secrete întâlniri) dar și pentru că mă găsesc așa de legată de un aparat mic (când aș fi putut să fiu dependentă de banda de alergare, de exemplu)
Gata. Mă duc să jelesc încă puțin, că la 14.00 mă duc să-mi iau in primire noul telefon. Eu atât vă spun: prețuiți-vă bunurile cât le aveți! :D Și faceți backup!!!

Festivalul gastronomic mexican

Am zis că scriu despre asta și așa o să și fac. Și, pentru că tot m-am pornit, o să scriu zilele viitoare și despre experiența la un alt local, ”La Oala” îi zice, tot din Constanța.
Acum. Nu sunt vreun critic culinar, departe de mine ideea asta, dar de mâncat pot spune că mănânc(mai des decât ar trebui :)) ) și destul de mult în oraș. Și am mâncat și în locuri mai selecte, și în restaurante sau taverne mai sărăcăcioase(îmi amintesc o tavernă în Grecia unde îmi era scârbă și să merg la toaletă, dar unde a trebuit să mâncăm, fiind singura disponibilă la acel moment, și unde am găsit o mâncare excelentă), și la noi, și afară, și nici străină de gătit nu sunt. Așa că pot declara cu mâna pe inimă că am gust și pot estima corect dacă mâncarea pe care o încerc e bună sau nu.
Acum câteva zile s-a anunțat cu mare tam-tam un Festival Gastronomic Mexican în Mamaia, la restaurantul hotelului Riviera, sub aripa protectoare a lui chef Scărlătescu. Pentru că am mai participat la festivaluri gastronomice organizate de el și am avut numai experiențe plăcute, și pentru că mâncarea mexicană este pe locul doi în topul preferințelor mele(Asian food rules) am fost mai mult decât incântată să merg și să văd despre ce e vorba.
Ajunși acolo(era 18.45) ni s-a spus că la 19 se deschide restaurantul, ceea ce știam, așa că ne-am așezat la masă și am așteptat cuminți până la 19.15 când s-a deschis bucătăria(aparent la 19 se deschide doar barul). În fine, neimportant. Festivalul însemna următoarele: prima pagină a meniului cu vreo 4-5 feluri de mâncare variate în vreo 10-15 moduri(2 supe, vreo 4-5 feluri de tacos, fasole cu porc, pui jalapeno,dorada nuștiucum și încă vreo două alte chestii), la prețuri de Mamaia, urmate de restul meniului, ceea ce m-a dus cu gândul că nu e un festival propriu-zis ci doar o promovare inteligentă.
Noi am ales o porție de fasole neagră cu porc și una de pui jalapeno și vreo 30 de minute mai târziu, timp în care tooooți ceilalți își primeau hamburgerii, salatele, pastele, scoicile și orice altceva comandaseră în cele 10 minute de când veniseră...am primit și noi ce comandasem.
Ce să zic... mâncarea mea se afla într-un bol în care pluteau niște felii de ardei iute, niște ceapă roșie crudă, câteva bucăți de porc, o jumătate de conservă de fasole roșie și o zeamă absolut dezgustătoare(probabil zeama din conservă amestecată cu niște apă de la canal), plus coriandru pe care personal îl detest, dar asta nu e vina nimănui. Fără sare, fără gust, fără niciun Dumnezeu.
Credeți-mă când vă spun că nu sunt pretențioasă la mâncare și că, în afară de câteva cazuri în care sunt fascinată de vreun gust inedit, mâncarea nu mă deranjează. Doar de două ori în viață mi-a fost scârbă să mănânc la restaurant. Aici, la Riviera, și la împinge-tava de care vă spuneam mai sus, ”La Oala”.
O să atașez și poze, să vă faceți propria impresie și să observați și bulbuceii din zeama care apropo era rece.

Asta a fost porția mea de fasole neagră cu porc de 28 de lei.O-ri-bil!
Celalalt fel de mâncare a fost, așa cum spuneam, pui jalapeno. Cu toții știm ce înseamnă jalapeno, da? Înseamnă iute spre foarte iute, cu iuțeala dată de ardeiul cu același nume. :) Ei bine, puiul din poveste era o bucată(mare, ce-i drept) de carne, frecată cu sos de ardei(foooarte puțin iute) care nu avea nicio treabă cu ardeiul jalapeno ci mai degrabă cu un gust de boia picantă. Puiul era bine făcut, era mult cantitativ însă relativ fad și fără nicio legătură cu mîncarea mexicană. Garnitură avea(cum puteți vedea în poză) vreo 4 fâșii de ardei . Gras. Și aia era tot. 38 de lei.

 Ce să mai spun? Că am plecat atât de dezamăgită de toată experiența...atât de supărată pentru bătaia de joc ce a reprezentat-o festivalul vieții...e inutil să mai spun ceva. Dar de scris tot am scris, că prea mi s-a părut treabă de mântuială și parcă n-om fi toți proști,așa,zic...

Căldură mare, moncher...

Îmi fierb creierii. Îi și simt, parcă. Gâlgâlgâl...Niciodată nu mi-au plăcut extremele astea. Prea cald..prea frig. Las-o la un 20 de grade și aia e...ne înțelegem.
Normal că dau și rateuri. Eu așa spun, că din cauza căldurii. Până la proba contrarie...
Azi aveam de făcut un tort. Adică am, că nu e gata încă. Normal că ieri, când am făcut piața, nu am fost în stare să mă organizez, așa că azi dimineață mi-am tot făcut liste, listuțe și curaj până pe la prânz, când am ieșit din casă în cele 35 de grade afară și 364 din mașină și am pornit spre piață. Am luat tot ce era pe listă și în plus(mereu iau și în plus, Doamne-ferește să nu mă lipesc de vreo chestie absolut vitală de care nu știam până atunci) și am plecat spre casă.
Am mâncat, toate bune și frumoase, până să  trebuiască să mă apuc de treabă și să văd că nu am smântână pentru caramel. Și nici alune. Și nici alte câteva nimicuri destul de importante pentru decor. Practic...jumătate de rețetă nu aveam. Afară, între timp, încă vreo 20 de grade în plus.
Ok. Nu-i nimic. Mă îmbrac(nu mai iau copiii că mai pierdeam 30 de minute și minim 100 de lei) și pornesc spre Mega, repetându-mi în gând tot drumul: alune, smântână, chestii pentru decor. Alune, smântână, chestii pentru decor. Alune...
Ajung la Mega, mega-fericită că nu am uitat ce trebuie să iau(mi s-a întâmplat și la liste mai scurte), cumpăr și plec spre casă. Intru în casă, îmi revizuiesc(pentru a 4775-a oară) ingredientele și constat că nu am smântână...pentru frișcă. Extrem de importantă pentru ganache. Și nici laptele nu-mi ajunge. Are you freaking kidding me???
Gâlgâlgâl...îmi fierb creierii. De căldură și de nervi.

Azi și altă dată

Azi a trebuit să cobor să îi dau un tort unui om pe care nu îl cunoșteam. Si cum mă îndreptam eu cu tortul în mână spre locul stabilit, cu vreo 5-10 metri înainte văd că un bărbat cobora din mașina proprietate personală(că doar nu intelectuală). Profitând de faptul că era exact ora stabilită și că omul comisese imprudența să îmi arunce o privire o fracțiune de secundă(lucru cu care nu sunt obișnuită din partea bărbaților), m-am dus glonț spre el.
- Cu mine vă întâlniți?
- Ha?!?
- Cu mine vreți să vă întâlniți ?
-....nuu...(!?!) (privindu-mă din ce în ce mai ciudat)
- A, bine, nicio problemă, răspund eu ca în filmele cu Stan și Bran, îndepărtându-mă nonșalant de el.

Evident că omul m-a privit mult (și ciudat) după, uitându-se, poate, cu coada ochiului, după vreo cameră ascunsă, iar eu, în timp ce mă pironisem mândră pe trotuar, așteptând următorul necunoscut bun de hărțuit, mi-am adus aminte o fază de acum mulți ani.

Trebuia să mă întâlnesc la Casa de Cultură cu viitorul meu soț, pe atunci prietenul meu. Și cum așteptam cumințică și întotdeauna punctuală (!) să ajungă, numa” ce văd pe partea cealaltă o fată că îmi face semne disperate cu mâna, pregătindu-se să traverseze. Eu, care ani mai târziu era să iau de două ori alt copil acasă de la școală, pe bază de miopie, mă fac, normal, că nu o observ și-mi văd de treaba mea. Care nu reprezenta mare lucru la ora aia. Fata traversează, tot o goană, vine glonț la mine și mă întreabă:
- Ești Silvia?
- Da!...
- Hai, să mergem! Vino!
Amu...precum că n-am fost nici tânără cel mai ascuțit creion din penar, am plecat cu ea, ce era să fac?  Mai ales că mă târa grăbită printre masini, prin intersecție. Și am mers, gânditoare, vreo câțiva metri, după care am grăit, adevărat, dar pe un ton blând, să nu supăr fata:
- Auzi? M-am gândit și...e posibil să nu fiu totuși Silvia pe care o cauți. Că eu trebuie să mă întâlnesc cu prietenul meu acum, nu cu tine.(hashtag eudecâtzic, cum ar veni în zilele noastre).
Normal că pusă în fața acestei realități zdrobitoare,  răpitoarea fără voie a trebuit să-mi dea, cu părere de rău, drumul, iar eu am rămas până în ziua de azi cu zâmbetul pe buze la amintirea întâmplării care cine știe unde ar fi dus dacă nu mă lovea sinceritatea?

5 minutes of my life

Mă uitam la un serial. Mi-am adus aminte că voiam să mă pensez puțin. Am scos penseta, și în timp ce căutam oglinda mi-am adus aminte că trebuie să fac lista de cumpărături pentru un tort. Am plecat în sufragerie după rețetă și, în timp de o căutam, mi-am adus aminte că trebuie să estimez cam câte porții ies dintr-un tort, să știu cât fac. Am plecat în bucătărie, pe balcon, după formă, dar am mai multe și mi-am dat seama că nu știu care e aia de 20 cm. Am plecat în sufragerie după centimetru și pe birou am văzut o lumânare pe care am început-o mai devreme dar între timp sunase la ușă. Am mai pregătit 3 scoici mici pentru lumânare și am pornit spre bucătărie, să măsor forma, să calculez porțiile. Am măsurat ajutându-mă de centimetru, apoi am calculat ajutându-mă de cerc, 4 pensule de pe masă și umilele cunoștințe de matematică de care încă dispun. Văzând pensulele mi-am adus aminte că trebuie să termin de pictat un pahar și să iau alte pahare(numite de acum înainte ”pahare cobai”) de la maică-mea. Am terminat de estimat, am pus pensulele la loc, am dus cercul pe balcon, centimetrul în sufragerie și m-am întors în dormitor cu rețeta. Pe drum am văzut ușa la dulap deschisă și, înainte să o închid, am aranjat un raft de tricouri, că vreo două erau deranjate. Am revenit în dormitor. M-am așezat la laptop să scriu și mi-a bip-ăit whatsapp-ul să ies la plimbare. Ăăă...Ce voiam să fac...?

Eu și Leonardo Da Vinci

Acum puțin timp am văzut cele trei serii din ”Demonii lui Da Vinci”, un serial pe care îl recomand cu drag(mai ales primele două sezoane, că parcă al treilea a scârțâit, de parcă s-a îmbolnăvit scenaristul).

Ce voiam să spun...cred că sunt re-re-reîncarnarea lui Leonardo Da Vinci. Mai puțin partea de geniu, aia trebuie să se fi pierdut pe parcurs, că deh...din 1519, de când a murit, și până acum foarte puțini ani, când m-am născut eu, s-au mai pierdut din calități. Dar în rest, vă spun, 1:1.

În primul rând, și el începea multe proiecte de care se plictisea pe parcurs și nu le mai termina în vecii vecilor amin. Păi să vă zic despre toate câte am început eu? Pfoa...Leo e pistol cu apă. Îmi vin constant sute de idei, mai ales noaptea, pe toate le găsesc geniale, cel puțin pe moment, de câteva mă și apuc, pe foarte puține le duc la bun final. Dar n-ați vrea să știți cum arată lista mea cu ”lucruri de făcut”.

Apoi, multitudinea domeniilor ce prezintă interes pentru noi. Pentru mine și Leo(cred că mi-am câștigat dreptul să îi zic așa(câștigat...atribuit..potato..patata). El pictor, sculptor, arhitect, inventator,muzician, anatomist, etc etc, eu cu torturile, cu orice are legătură cu un cămin, cu accesorii pentru doamne și domnișoare, cu muzica(vorbesc de domenii ce mă interesează, nu doar de cele la care prezint talent, da?)călătorii, cărți, și încă 238 de chestii. Cred că și aici am un punct în fața lui, datorită numărului (îngrijorător) de domenii în care sunt sau mi-aș dori să fiu implicată. Și nu că ținem scorul, dar e 2-0 pentru mine.

Urmează, apoi, nesupunerea asta în fața regulilor și a societății. Despre el poate știți (iar dacă nu, interesați-vă)câte nebunii a făcut sfidând legea și conducerea, iar despre mine...pfff...păi cine mai învârte invers lingurița în cafea, aud? Cine purta, vara, la 35 de grade, bocanci, blugi rupți și geacă cu Sepultura de stăteau ai mei 2 metri în spate? Cine și-a făcut primul tatuaj acum muuulți ani (trăiască) în ciuda dezacordului exprimat pe toate fronturile? Dacă stau bine să mă gândesc, Leo nu avea niciun tatuaj(nu contează motivul, că nu se inventaseră atunci, că nu e aici să își susțină punctul de vedere) așa că îmi pare rău pentru el, dar e 3-0 pentru curaj și pentru mine.

Și mă rog, aș putea continua cu faptul că amândoi ne facem(unii la trecut, God rest their soul) planuri amănunțite de viitor, că el avea un atelier iar eu caut să închiriez unul, și multe, multe alte puncte comune care nu ar face decât să îmi aducă o celebritate pentru care nu știu dacă sunt încă pregătită.

Deci iată cum nu numai că am multe în comun cu el, dar, cu toată modestia (în afară de partea de geniu) aș putea să spun că sunt ca Manole(”zece, care-i și întrece”). QED.

My never-boring life

Rânduri și gânduri scrise acum câteva zile.

M-am oprit din tot ce făceam pentru a scrie, că simțeam că înnebunesc. Râd singură ca...amuzanta( :D ) de 5 minute.

Deci viața mea se prezintă în felul următor: sunt zile întregi în care nu se întâmplă nimic. Nu am nimic de muncă, nu câștig nimic, evident, și staaau toată ziua și fac planuri în legătură cu ce naiba să mai fac să fie bine. Lista arată așa:

- Săpat un tunel subteran în care să zac până se modifică ceva.

Sună bine, dar nu-mi place nici să sap, nici să zac, și nici nu cred că ar rezolva problema. Tăiat.

- Meditat la absolut și la cum, atunci când îți dorești ceva foarte mult, tot universul va complota la îndeplinirea acelui lucru. Nea Paolo Coelho mi-a băgat gărgăunii ăștia în cap.

Foarte zen, dar experiența mi-a demonstrat că viața bate filmul(sau cartea, for that matter) și că degeaba aștept să mă lovesc de necunoscuți perfecți în supermarket care sunt foarte bogați dar nu aflu decât la sfârșit, după ce ne îndrăgostim fără scăpare, și ne căsătorim și trăim fericiți până la adânci bătrâneți, că nu e chiar așa. Și nici universul ăsta, oricât de amabil ar fi el, nu stă numai după fundul meu, așa că mai degrabă trebuie să îmi solicit neuronii obosiți pentru a rezolva probleme decât să aștept pică-pară-mălăiață. Tăiat.

- Angajat ca orice om responsabil și serios, la salariu lunar, sigur, corespunzător.

Varianta asta, trebuie să recunosc, sună cel mai bine uneori. Sunt zile în care îmi doresc cu ardoare garanția zilei de mâine, venitul ăla stabil și viața aia monotonă și lipsită de griji de genul dinceplătescchirialunaasta, aoleuiarauvenitfacturile, firarsăfiedincemai platescsiexcursiaasta :D. Un salariu lunar mi-ar oferi ceea ce îmi dă liniște de multe ori: garanție.

Dar ce să mă fac cu puseurile de creativitate? Ce să mă fac cu dorința de a inventa, de a inova, de a adapta, de a mă desfășura sălbatic? Ce fac atunci când, 2 noaptea fiind, îmi vin cele mai minunate idei, cele mai geniale gânduri, când creez lumea mea perfectă, artistică? Când planurile mele stau să-mi spargă pieptul de nerăbdare, când visez în culori și cânt în speranțe? Ce să fac cu milioanele de lucruri pe care nu am apucat să le fac încă și care mă mistuie ? Cum să le dau viață de la un birou anost?

E atâta fericire în libertatea mea...atâta câmp înverzit, neexplorat, iar eu am atâta energie pentru toate astea...nu am cum să fac altfel, nu am cum...

Și după zilele astea vine o zi ca cea de azi. M-am trezit dimineață cu gândul că, până weekendul viitor, când am două comenzi mari de torturi, nu am mare lucru de făcut. Apoi am primit un mail de confirmare pentru un proiect la care răspunsesem din vanitate, poate. E vorba despre o firmă importantă care ar vrea să colaborăm pe niște traduceri. M-a flatat cererea lor și am cerut un preț mărișor, în ideea în care, dacă nu acceptă nu-mi pare rău(e foarte solicitant pentru mine să fac traduceri de genul acesta) iar dacă îmi acceptă propunerea să se merite. Și...au acceptat. Cu ușurință chiar. Și acum sunt încântată și înspăimântată deopotrivă. Dar e o provocare și se întâmplă să ador provocările. Așa că o voi accepta.

10 minute mai târziu, primesc un telefon în legătură cu un tort pentru mâine seară. Din scurt, vă zic eu, în caz că nu faceți torturi. Dar na..provocare..o accept. Și acum, cu 5 minute înainte să mă apuc să scriu, primesc un alt telefon, pentru o traducere pentru mâine. Guess what?...dap.

Deci vă las, tocmai mi s-a umplut ziua asta minunată din viața asta minunată de om norocos ce sunt, deci exist.

Despre mine, despre ei...dar mai mult despre ei.

Cred că îmbătrânesc. Cred...cam 100%. Lucruri care până acum mă lăsau rece acum mă scot din minți. Și oricât de răspicat aș fi declarat eu tot timpul până acum că voi fi o bătrânică simpatică, există posibilitatea să mă fi înșelat.

Vecinii, de exemplu. Mă înnebunesc. Eu stau într-un cartier relativ liniștit, și poate tocmai asta e problema. Nu am ieșire la bulevard, iar geamurile mele toate dau spre spatele blocului. Ceea ce, în afara faptului că stau stresată când iese copilul afară,că nu îl văd, ar trebui să-mi aducă numai bucurii. Dar nu. Atunci când e liniște se aude orice. ORICE.

Vecina asta de vizavi, de exemplu. Dacă aș avea loc de ură în sufletul meu ea ar sta pe un tron cu o coroană mare pe cap. În fiecare zi..fi-e-ca-re zi..vorbește la telefon de pe balcon. Aplecată ușor în afară. Și stă tot la 2, ca și mine. Ne despart fizic vreo ...30 de metri(cred, niciodată n-am fost bună la estimat distanța. Excelentă la estimat timpul, totuși). Și niște copaci. Toate astea fizic. Fonic suntem siameze. O aud zilnic când își sună sora, copiii, prietenele...și sunt la curent, fără voia mea, cu tot ce le spune. Ar fi și greu să nu, că practic urlă. Doamne, că nu puteam să stau deasupra balconului ei, să intervin și cu fapta, nu numai cu gândul? Acum e într-un apel, evident. Nu știu cu cine, că atunci când a început să vorbească mi-am mușcat limba să nu urlu la ea și m-am pus pe scris. Dar o aud cum îi zice interlocutorului că a trecut viața pe lângă ea(oohh..asta înțeleg perfect, eu simt cum mi se scurge viața din ochi și urechi în fiecare zi când vorbește ea) și cum că, în afara faptului că a mâncat și a băut bine, nu a făcut cine-știe-ce cu viața ei. Ceea ce mă duce cu gândul la multe propuneri, printre care și să încerce un salt cu parașuta. Sau o scufundare cu telefonul ăla blestemat în buzunar.

Trebuie să fac ceva în privința asta, că nu-mi place să las treburile nerezolvate, zici că-s din familie de mafioți.

Apoi, vecinii de jos. Gălăgie nu fac, au copii mari și, cu excepția câtorva certuri între ei, nu îi aud. Dar fumează în dormitor, iar eu îmi intoxic zilnic plămânii ca și cum aș sta la masă cu ei și am împărți același pachet. Și fumează mult, dacă îmi este permis să remarc. Și gătesc. Zilnic. De cele mai multe ori asta miroase bine, dar s-a întâmplat să miroasă și de parcă ar fi pregătit organe de om. În putrefacție. Când se întâmplă să gătească mâncăruri urât mirositoare? Când spăl eu. Atunci fie prăjesc pește, fie fac tocăniță, fie șobolani morți. Și nu am dreptul să mă revolt, e casa lor și e absolut normal să gătească ce vor. Ce mă intrigă e că simt la fel de puternic mirosul în toate camerele. Unde e situată bucătăria lor și cum reușește mirosul să pătrundă peste tot la mine e un mister pe care mi-am propus să-l rezolv într-o zi printr-o vizită scurtă și poate un tur al casei. Cu voia lor. J Să nu vi se pară ciudat, vecinul de jos așa face la mine în casă. Îmi ciocăne la ușă și, sub diferite pretexte, când deschid își înfige capul ăla lunguieț și curios până în fundul casei. Îmi vine să forțez închiderea ușii uneori. Dar trebuie să fiu politicoasă, că dacă îmi ard podurile nu mai pup vizită la ei.

De cojocul acestor vecini am ac, însă. Mărișor. Copiii. I rest my case here. Să nu mă supere tare, că dau drumul la minge.(blink blink)

În ordinea numerelor de pe tricou, mai am probleme cu: aerul condiționat al vecinilor care stau cu două etaje mai sus și care curge fix pe rufele mele, vecinul de la parter și cel de la 3 sau 4 care nu îmi răspund la salut niciodată, vecinii care fumează în scară și mănâncă semințe ale căror coji le scuipă exact în fața scării, sau care beau diverse și lasă cutiile tot acolo, în fața scării, vecinii care intră sau ies din casă la 2 noaptea și aleargă pe scări și urlă de parcă ar fi singuri în codru și lista ar putea continua.

Îmbătrânesc, v-am zis...