Gorges du Verdon și Moustiers-Sainte-Marie

Pentru mine maturitatea a însemnat, printre altele(adică riduri și trezit prea devreme zilnic) să îmi dau seama ce vreau de la viața asta mai exact(de la celelalte vieți știam).
Și, pe lângă lista pe care probabil că fiecare și-a făcut-o, eu mi-am dat seama că ce vreau eu cel mai mult e să călătoresc. Să văd cât mai multe locuri noi, să cunosc cât mai multe lucruri, să explorez ditamai lumea. Asta vreau eu. Nu palate, nu mașini scumpe, nu conturi în bancă. Să mă plimb.
Acum... eu știu, se poate călători din orice și în orice colț al lumii, dar nu ai mereu timp sau bani pentru o excursie cu avionul, și atunci ideal ar fi să locuiești undeva unde să te poți urca în mașină, conduce o oră, două, și vedea ceva frumos.
Fără alte introduceri și comparații, noi am urcat aseară destul de târziu în mașină,pe la 18, cu gândul de a vizita Valensole, un oraș cunoscut pentru platourile sale de lavandă și pe care îmi doream eu să îl văd. Am tot urcat pe munte și la un moment dat, pe dreapta, era priveliștea asta:

așa că am oprit puțin mașina să facem o poză. Nici nu am coborât bine că ne-a înconjurat un miros de lavandă de îmi venea să mă așez pe pietrele alea și să dorm liniștit. În dreapta hău, în față drum, în stânga drum...de unde venea mirosul?
Zic,hai să investighez puțin, că prea frumos miroase(țin să precizez că mirosul de lavandă nu e nicidecum printre preferatele mele, ba, din contră, însă acum mirosea atât de plăcut și cumva discret, încât îți venea să inspiri vreo 30 de minute, să inhalezi tot câmpul).
Și cââând traversez... bum!

Ditamai câmpul de lavandă se ascundea privirii din strada principală, dar își etala splendoarea liniștit în spatele drumului care făcea stânga. Am deviat puțin de la traseu, evident, și am încercat să fac câteva poze, să surprind frumusețea nuanței de mov și a întinderii nesfârșite de lavandă. A fost pentru prima oară când mi-a părut rău că nu se poate ( încă) transmite și mirosul o dată cu poza, să înțelegeți mai bine despre ce vorbesc. (acum mă gândesc ce bine ar fi să se poată, pozele pe care le pun cu ce gătesc sigur ar avea trecere mai mare :)) )

După ce am petrecut ceva timp în câmpul de lavandă, încercând fără succes să îi surprind frumusețea reală, ne-am gândit că poate faptul că făcusem stânga și ne abătusem puțin de la traseu nu fusese întâmplător, așa că am renunțat la Valensole (văzusem deja mai multă lavandă decât puteam mirosi) și ne-am îndreptat spre Gorges du Verdon. Și ca să vedeți ce înseamnă potrivire, eu aveam salvată poza cu FIX locul ăsta de ani de zile, și îmi tot ziceam că într-o zi îl voi vizita. Voilà:

Locul este superb, efectiv. Apa are o culoare ireală, defileul (sau cum s-o numi, știți că termenii tehnici mă amețesc) este, parcă, desprins din filme, e o liniște și o atmosferă atât de relaxată acolo... extraordinar.

Sus de tot, pe cer, erau parapantiști, jos, în apă, oamenii se plimbau cu hidrobicicleta, înotau cu colace, liber...minunat. Rămâi cu gura căscată. Noi nu eram pregătiți pentru bălăcit,si se făcea și târziu, așa că ne-am promis să revenim curând, echipați corespunzător.
Pe drumul de întoarcere am oprit intr-un orășel despre care citisem chiar ieri pe net cum că ar fi renumit pentru faianța sa deosebită. Moustiers-Sainte-Marie se numește el. Erau și câteva poze pe net, drăguțe, într-adevăr, dar nu cât să te leșine, însă, dacă tot eram acolo, ne-am zis că nu pierdem nimic dacă îl vizităm.
Cum să vă spun eu acum, să înțelegeți cât de mult mi-a plăcut locul..?
L-AM ADORAT. Cred că am făcut zeci de poze, la fiecare pas mi se părea ceva demn de fotografiat. Orașul e, cumva, sculptat în munte, are mai multe cascade ce încep de sus și îl împart în două, lăsând loc unor priveliști incredibile. Între două creste ale muntelui e agățată o stea aurită, pe care eu am încercat să o fotografiez, dar, ținând cont că am un biet telefon, nu a ieșit chiar cum aș fi vrut.

Din centrul orașului pornește un traseu pe munte, spre o capelă ce se înalță semeț la 262 de trepte înălțime, Notre Dame de Beauvoir.

Străzile sunt pavate cu piatră, podurile sunt accesorizate cu flori, terasele sunt mici și cochete și abundă în farmec provensal.

Parcă e un orășel uitat de timp, neafectat de tehnologie, pe care cineva l-a păstrat intact cu singurul scop de a te face fericit.

Las pozele să fie grăitoare, eu nu am suficient talent să descriu unicitatea acestui colț de rai.

Am urcat în mașină târziu, când soarele apunea, întorcându-ne pe același drum străjuit de câmpuri de lavandă, doar că acum ele arătau așa

Am ajuns acasă obosiți, dar încântați, nu înainte, însă, de a surprinde momentul în care soarele își închidea ochii peste Franța, și ea îi răspundea cum se vede mai jos.

Și ca să nu închei în tonul ăsta siropos, să nu vi se aplece, și pentru a liniști cititorii îngrijorați că am scris ditamai postul fără a menționa nimic de mâncare, ei bine aflați că am și mâncat ieri, thank you very much, doar că eram prea flămânzi să mai fotografiez, așa că vă las să vă imaginați un burger cu bacon, roșii, brânză cheddar, salată și cartofi prăjiți cu ketchup. Doamne-ajută! :)

Aventuri de început.

Imi plac excursiile lungi. Bine, nu îmi plac intervalele alea obositoare petrecute în mașină, pot fi destul de plictisitoare, dar, dacă îți organizezi drumul bine, 2500 km pot trece foarte plăcut. Este și povestea noastră. :) Am împărțit cei 2500 km în trei bucăți, să nu forțăm inutil, fiind și cu copiii care întrebau încă de la Medgidia dacă am ajuns, și astfel în prima seară am dormit la Oradea. Am oprit înainte în Cluuj(da, cu accent ardelenesc) unde am mâncat foaaarte bine la Zama. În afară de așa-zisul sifon cu sirop, unde siropul era sublim, dar lipsea cu desăvârșire, totul a fost minunat. Coastele se topeau în gură, sosul barbecue era delicios, fiecare porție avea o tonă de cartofi prăjiți

supa cremă era foarte gustoasă, avea un gust de vinete proaspăt coapte pe jar, condimentată exact cât trebuie,

mămăliguța în straturi era fierbinte și ademenitoare,

iar bucățica asta de porc crocant a fost, pentru mine, Dumnezeu în farfurie. Nu am mâncat niciodată ceva atât de bun, jur! Îmi plouă în gură și acum, când mă gândesc, și sper să mai am vreodată ocazia să repet această experiență culinară deosebită. Mi-nu-nat!

In Oradea, casa în care ne-am cazat, deși cu un rating foarte bun pe Booking, a fost, literalmente, un coșmar. Retro Duplex House. Nici nu vreau să îmi aduc aminte și să intru în detalii, doar să rețineți numele și să evitați. 😳 Brr!

A doua zi, dis-de-dimineață, cum îi șade bine călătorului, am purces la drum, de data asta mai plini de elan, că aveam să mergem numai pe autostradă. (pentru autoritățile române:  autostrádă sf [At: LTR2 / P: a-u~ / Pl: ~răzi / E: it autostrada] Șosea modernă de mare capacitate, rezervată circulației autovehiculelor și având cele două sensuri de circulație separate între ele Si: (îvr) autodrum.)
Nici nu a ieșit bine cucul de prânz, că noi eram la Paprika, la granița dintre Ungaria și Austria, unde am oprit să mâncăm... și ce bine am făcut.(Da, știu, până acum am scris doar de mâncare, dar aveți răbdare, vin și momentele kodak imediat).
Și aici totul exemplar, la prețuri accesibile. Noi am avut o ciorbă gulaș de fasole, demențială,

o supă cremă de usturoi, cu crutoane,

o supă cu măduva și tăiței de casă

carne de porc cu accesorii :)

o porție de șomoi(sunt aproape sigură că nu așa se scrie, dar nici nu au excelat la gust, deci nu merită efortul de a căuta pe Google cum se scrie corect)

și cel mai neobișnuit și gustos papanaș, care se numea papanaș dar era o imensă gălușcă de prună fără prună, doar cu gem, și inundată în sos delicios de vanilie. Sper că v-am lămurit. 😄

Mbun. Here comes the first funny story. Planul nostru era ca a doua noapte să dormim la Salzburg, doar că, în frenezia rezervărilor și în dorința de a găsi cazare ieftină și bună, că doar români suntem, ce naiba?! nu am mai verificat locația exactă atunci când am găsit o pensiune care să corespundă cerințelor noastre. Și uite așa pașii ne-au purtat în cel mai frumos loc de pe pământ, undeva la jumătatea distanței între Salzburg și Klagenfurt( in Austria), într-un sătuc numit Ramingstein. 

N-am cuvinte să descriu cât de impresionați am fost. În primul rând, pensiunea a fost spotless clean, camere mari, mic dejun pe măsură. Ea era situată lângă un râu și din cameră se vedea castelul Finstergrün, pe care am și încercat să îl vizităm, dar o potențială vrăjitoare ne-a spus că e închis. 

Da, îmi pare rău că nu am putut să îi fac poză, dar era o fată foarte ciudată, îmbrăcată ca o vrăjitoare, machiată gothic, care dădea singură ture castelului, ca și cum îl păzea, și făcea un fel de incantații la o troiță. Interesant și scary în același timp.

După ce am fost la castel am vizitat o mină de argint. Bine, vizitat e mult spus, am mers până la intrare, că nu eram nici echipați corespunzător și nici nu era deschis. Dar era undeva în pădure și erau tot felul de lucruri de făcut pe acolo, inclusiv un traseu de 4 ore.

În urmatoarea dimineață ne-am pornit din nou la drum, spre destinația finală, Franța, însă pe drum am oprit în Italia să mâncăm, ocazie cu care a avut loc funny moment no. 2.
Nu am gasit loc de parcare din prima, așa că a trebuit să ocolim puțin, și a doua oară GPS ul ne a băgat pe o străduță care era cu fix 2 cm mai lată decât mașina noastră. Și acum imaginati-va asta: dom' șofer (să-i dea Dumnezeu sănătate pentru sânge rece și talent) încercând să nu atingă pereții caselor ce erau, practic, lipiți de oglinzi, copiii țipând în mașină pe sistemul :"O s-o loveeeești! Aaaa! Mi-e fricăăă!Ce faceeem?", câțiva oameni așteptând să trecem noi, pentru a-și putea continua drumul(pentru că între mașină și ziduri, v-am spus, nu putea trece nici un pui de pisică) și subsemnata, pe stradă, ca o nebună, în picioarele goale (coborâsem repede când văzusem că se apropie pereții) ghidând, în 33 de grade, ditamai mașinoiul și simțindu-se mai ceva ca un copilot de curse.
Da. Cam astia eram noi luni la prânz. Apoi s-a întâmplat asta:

și ne-am calmat, de am putut pleca la drum liniștiți. Prin benzinării am mai dat și de asta:

Franța ne-a întâmpinat așa:

iar noi, pentru a nu trece neobservati, că nu e stilul nostru, am început în felul următor: în ziua 1 mi s-a părut o idee bună să fac grătar în casă, așa că am întreprins toate acțiunile necesare, inclusiv făcutul unui fum care a declanșat alarma de incendiu. Pentru mine nu a fost o problemă, sunt obișnuită, că am declanșat-o și la Ikea, când am ieșit pe o altă ușă decât cea corectă, dar ăștia de pe aici au părut surprinși. In fine. Așchia nu sare departe de trunchi, așa că moștenitorul averii încă în formare, fiul meu cel mare, a confundat casa noastră cu a vecinei, și i-a zgâlțâit de geam, cântându-i "mami,mami" vreo cinci minute, până să-si dea seama că femeia care se uita mirată la el, fără sa-i răspundă, nu eram eu.
Ultimul, dar nu cel din urmă, micuțul familiei, Edu, a ținut morțiș să urle din apă, către uscat, unde ședeam în liniște și armonie, despre domnul de lângă mine, care se schimba, următoarele:
" Maaaamiii, uite, dacă vrei să vezi un nudist, domnul de lângă tine e dezbrăcaaaat!" Și aia a fost. Nudist, vă reamintesc, sună cam la fel în orice limbă.
Non-nudistul meu mic, după ce aproape se întunecase și nu mai erau nici pești în apă, de rece ce era, și-a continuat neperturbat scăldatul, mândru de simțul observației din dotare.

Cam atât, deocamdată. A! Și o veste foarte proastă: țânțarii de aici sunt extrem de agresivi, nu bâzâie, nu dorm, atacă zi-noapte, și, judecând după transfuzia de sânge pe care am făcut-o în ultimile zile, mă consideră mai gustoasă decât o înghețată Häagen-Dazs.