Late night post

Mâine (foarte) dimineață plecăm, și, deși am petrecut ziua de azi împachetând și făcând liste, trăiesc cu impresia că am uitat ceva, pentru că nu am avut ocazia să stau și să analizez, la rece,  cam ce ar mai trebui luat.

Așa că mi-am zis că nu e problemă,  după ce se culcă toți și se liniștesc apele, înainte să adorm și eu, stau în pat și cuget liber la eventualele scăpări. 

Am stins lumina (telefonului), am închis ochii, și firul liber al gândirii mele a fost cam așa:

" Bun, deci am luat haine, cosmetice,  încălțări, electronice, încărcătoare, mi-am luat 2 cărți,  să-mi mai iau una, să fie, dar cred că e în birou,unde am pus și hainele cu care ne îmbrăcăm pe drum, care sper să fie liber, că doar e a doua zi de Crăciun, cine circulă a doua zi de Crăciun, că toți sunt la adăpost, la căldurică, la mâncărică, aoleu, cât am mâncat zilele astea, ai zice că dacă nu am mai fost în vizite ar fi trebuit să mâncăm mai puțin, dar n-a fost cazul, însă a fost un Crăciun frumos, oricum, păcat că n-a nins, să vezi că ninge după ce plecăm noi, m-aș oftica, dar oricum nu avem echipamente adecvate zăpezii, în afară de Edu, căruia i-am luat recent, că nici lui nu îi mai venea, au crescut așa mult, iubiții mei, nu-mi vine să cred că Răzvan e așa înalt, parcă ieri l-am adus în brațe de la spital și administratora a crezut că am o păpușă, și s-a mirat, câteva zile mai tarziu, când a aflat că am născut, îmi amintesc așa clar totul, stăteam la Dacia, în garsonieră, și mergeam dimineața la Mega și luam mini baghete calde pe care le mâncam cu atâta poftă la mic dejun, de zici că nu mai văzusem pâine caldă,  probabil datorită faptului că era imediat după ce ne întorsesem din Grecia și eu eram așa fericită, de zici că descoperisem lumea pentru prima oară. "

Am deschis ochii mari și am venit în birou. Nu mai știu ce căutam, dar știu că nu găsesc în pat, deocamdată.  

Oare am luat tot? Și dacă nu, e ceva ce putem înlocui pe drum?

Rămâne de văzut. Acum îmi e poftă de baghete calde.

BUM!

 Acum mulți ani, când locuiam încă la ai mei și dormeam cu păpușile(asta acoperă o perioadă foarte lungă de timp, respectiv 3-23 de ani, când m-am măritat și am fost obligată să aleg între soț și Cristi, ursulețul cu care dormeam încă) deasupra noastră stătea o familie care, fără nicio exagerare, își demola/construia/monta ceva în casă ZILNIC.

Zilnic, ani de zile, vecinii de deasupra noastră au făcut gălăgie, obligându-ne pe noi, simpli muritori, să  dezvoltăm mai multe teorii. Amintesc câteva dintre  cele notabile: 

1. Că "moldovenii"(așa le ziceam noi,că erau din Moldova și că habar n-aveam cum îi cheamă) sunt, de fapt, Ana, Manole și meșterii, și că nu se prinseseră de faza cu ziditul, așa că aveau ghinionul să li se surpe noaptea ce construiau ziua. Iar ei, ambițioși,  au repetat procedeul ca niște catâri până au murit de bătrânețe.

2. Că și-au construit, în interiorul apartamentului de la etajul 7, o vilă cu piscină,  dar nu orice vilă, cu 8 etaje, și nu orice piscină, ci infinity, și toată lumea știe că astea necesită timp.

3. Că noi, toți ceilalți,  trăiam ca în Ziua Hârciogului, și repetam la nesfârșit aceleași 24 de ore asurzitoare. (Faptul că nici nu păream să îmbătrânim, nici eu, nici sor-mea și nici ai mei ne ajuta mult să susținem această teorie).

4. Că erau constructori de meserie și țineau cursuri practice on-line.

Mfine. Într-o zi cred că s-au oprit, că nu i-am mai auzit.  Sau o fi fost că m-am mutat? Nici nu mai contează.  Mi-am adus aminte de ei azi, acum 2 ore, mai exact, când vecinul de la casa lipită de a noastră a început să se dea cu capul de pereți. 

Sau cel puțin de la asta sper eu să vină zgomotul ăsta puternic ce nu încetează odată! 

Măcar așa aș ști că se va termina curând, că nu are capul așa mare. Sau ocupat.

Nu de alta, dar nu mai am răbdarea să trăiesc iar câțiva ani în mister, și nici nu suntem apropiați, să-l întreb. Și deja, de 2 ore, am cam epuizat toate  variantele logice și de bun simț.

Atâta bucurie mai am și eu: să sper că de la dat cu capul de perete vine zgomotul, și că se va termina curând. 

În rest,  sărbători cu bine le doresc! :)

Când știi, știi.

 Sau "decât să fie rău,  mai bine să fie bine". Aceeași valoare intelectuală. 

Mă gândeam mai devreme, trecând în revistă multiplele mele talente(îmi ia zile întregi să le înșirui pe toate, e epuizant) cum am eu acest sentiment de siguranță de sine când vine vorba să recunosc  ceva  potrivit pentru mine/noi. Simt că "gata, ăsta e!"  și nici că mai reușești să mă faci să-mi schimb părerea. 

Desigur că asta poate fi dezavantajos când mă înșel,  pentru că o mai dau și în bară, dar în general sunt mulțumită cu alegerile făcute. 

Și mi-am adus aminte când ne-am mutat în Franța și a trebuit să ne căutăm casă de închiriat.  Noi cam știam ce vrem,  însă pe net și la agenții oferta era mai slabă ca Adele.  Așa că am sunat la singura (SINGURA!) casă ce corespundea criteriilor noastre și ne-am rugat să se apropie, măcar,  de ce ne doream,  pentru că alte opțiuni nu aveam oricum.

Din prima secundă în care am pășit în casă am știut că EA E. Am simțit,  pur și simplu. Fără să fi urcat în camere,  fără să fi văzut, măcar, curtea.

 Însă nu puteam, din motive de viitoare negocieri, să mă trântesc pe jos și să îmbrățișez gresia din bucătărie,  așa cum mi-aș fi dorit, așa că..am jucat dur și am părut indiferentă.  Sau am încercat.

Să mă fi văzut, cu fața de : "Îmi pare atât de rău,  v-a murit cățelușul", cum îi spuneam lui D, în română, "Doamne Dumnezeule și Maiculița Domnului, cât de frumoasă e și cât de mult îmi doresc să ne mutăm în ea fix în secunda asta!".  Epic. Ca momentele Mastercard.

Pokerul n-a fost niciodată punctul meu forte, așa că sunt sigură că păream cel puțin bipolară.  Cu un ochi râdeam,  cu altul mă strâmbam la yale. 

Copiii fuseseră și ei educați să nu își exprime părerile gălăgios, ca de obicei,  așa că arătam ca o familie de mormoni în vizită la o casă de toleranță. Oripilați, cel puțin. 

În fine, după o negociere ratată, ce era să se soldeze cu pierderea casei, am reușit să o obținem și, 3 zile mai târziu, să ne mutăm în ea, unde încă sălășluim, așa să ne ajute Dumnezeu!

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!

Casa arată exact ca asta, dar fără piscină, spațiul imens și aspectul modern. În rest nu le deosebești. 

Cum să ucizi o pasăre cântătoare

 Azi dimineață eram în mașină cu Edu, îl duceam la școală.  Încântată peste măsură,  îi zic:

- Mâine e sâmbătă.  Ce-ai zice dacă v-aș pregăti un mic dejun mai deosebit? English breakfast cum sună?

- Nu, nu vreau.

- Dar ce vrei? Gaufre? Pancakes?

- Cereale cu lapte.

- Pai cereale cu lapte mănânci în fiecare zi. Hai să schimbăm puțin, să fie ceva mai deosebit.

- Bine. Figgy pudding.

- Figgy...ce?

- Figgy pudding.  E un desert tradițional englezesc servit de Crăciun.  Am citit un articol.

- Bine, dar nici nu e Crăciunul și nici nu suntem englezi. Dacă nu ai fi citit articolul ce mi-ai fi răspuns?

- Nimic. Nu vreau. Nu sunt dispus.

- Nu ești dispus să ce?

- Nu sunt binedispus. 

Și uite așa mai zboară în vânt o filă din bunăvoința mea culinară . Mai încerc și cu Răzvan,  poate el e dispus. Binedispus.

Lasă-mă-mi place!

Această postare este un strigăt după ajutor. Cel puțin așa credeam, când m-am gândit să scriu despre asta. Dar apoi, gândindu-mă și iar gândindu-mă, și analizând, și punând în balanță, și trăgând o concluzie(adică 30 de secunde mai târziu) mi-am dat seama că situația ce urmează a fi expusă, deși pe alocuri poate părea deranjantă, îmi place.  Așadar,  este un strigăt mut. Pentru că aș vrea să scap de problemă...dar nu prea. 

Treaba stă în felul următor(cred că am mai și scris despre asta):

 Intru într-un magazin.  Uneori cu scopul bine determinat de a lua ceva anume, alteori aiurea, să casc ochii. Și încep să străbat, nevinovată ca un mielușel, magazinul respectiv. Menționez că poate fi supermarket, farmacie, librărie,  tâmplărie,  pet shop(chiar dacă nu am animale de companie) sau orice are o ușă și un program de funcționare. 

Apoi, deodată, ceva îmi atrage(distrage?) atenția.  Nu contează ce, întotdeauna e ceva. Și mă opresc,  firește.  Uneori din curiozitate.  Alteori din altruism,  pentru că îi aud vocea interioară care mă strigă disperată.  În alte cazuri pentru că îmi pare ceva fără de care nu pot să trăiesc.  Bine, în TOATE CAZURILE. Așa că îl pun în coş/cărucior/poşetă( doar când n-am bani pun în poșetă 😁). Și ăsta e începutul sfârșitului.  Pentru că, din momentul ăla,  zarurile au fost aruncate. Controlul a fost pierdut. Și...începe nebunia.

Exemplu: Acum câteva zile am intrat în Action. Dacă stați în Belgia/Franța  și/sau îmi citiți blogul, știți de Action ❤ .  Intrasem să iau ... nici nu mai știu ce naiba. Ceva mic și ieftin,  sigur. 

Și cum mergeam eu printre rafturi, așa,  poooc! mă izbește un verde. În ochi, unde doare mai tare. Și văd asta:

 

Asta fiind, în câteva cuvinte, un bol mic și exxxtrem de frumos, verde, cum am mai spus, cu un superb motiv alb-negru pe interior,  în care poți pune o dudă, o măslină, o cireașă, când îți calcă cineva casa, că doar nu ești crescut în sălbăticie să îl ții pe stomacul gol. 

Mbun. Acum...nu poți să iei UN bol. E de porc. Iei două,  dacă e, că sunt și frumoase, și practice, și merg și la mai multe chestii. 

Da, dar daca tot merg la mai multe chestii,  iar noi suntem 4, nu poți să iei două, nu? Iei patru.  Patru boluri mici, verzi, frumoase, în care să pui ceee vrei tu. Bun.

Dar,  uite,  tot aici, lângă bolurile mici, verzi, frumoase,  sunt și căni.  Tot verzi,  frumoase. Ca un fel de set descompus. Ce trist...să descompui un set. Nici vara nu e vesel, darămite acum, în preajma sărbătorilor,  când,  se știe,  orice set visează să petreacă într-o familie iubitoare.  Dar am luat deja 4 boluri și...off, bine..iau și căni, dar doar două,  că sunt de cafea iar copiii nu beau cafea și oricum lor le-am luat cănile alea cu super eroi și alea roșii, cu Lego, și le aveau și pe alea cu capac și pai, si varianta de iarnă, și de vară, care avea și carafă și...ei oricum beau în canile albe, simple, că pe alea le văd primele când deschid dulapul.

Deci doar două căni,  da.

Dar ce, Doamne iartă-mă,  văd pe raft, alături de bolurile mici, verzi, frumoase,  și cănile mai mari, verzi, frumoase? Un borcan mare, verde, frumos, cu capac de lemn, pe deasupra.  Păi...pare că face parte tot din set, nu? Că doar e verde...frumos...Dar ce să fac cu el? Că mai am acasă vreo 3, tot în genul lui. 

Bine..în genul lui, dar nu pe el. ..Nu verzi...frumoase...parte din set..

Ok. Il iau,și văd eu. O să pun biscuiți în el. Sau turtă dulce. Sau orice altceva, că uite ce frumos e!

Gata. Raftul următor.  Unde or avea ce caut, oare? Ce caut, de fapt?? 

Uite ce bucățele mici, de lemn, frumoase! Tiii! Ce ar merge pe masa de Crăciun,  să pun pe ele brăduții ăia mici, de plastic, pe care i-am cumpărat săptămâna trecută...Nu aia luați de la Ikea acum 2 luni, că ăia nu au luminițe în ei. Al doilea set,  pe care doar ce l-am luat.  Nu le mai trebuie decât setul de felinare mici pe care l-am văzut tot aici și gata, aranjamentul e complet. 

Mă rog, aproape complet, pentru că mi-am amintit după ce am venit! După 4 covorașe de masă,  sau cum s-or traduce placemats-urile. Dar ceva elegant, care să meargă cu fața de masă cumpărată săptămâna trecută.  Uite, cum sunt astea negre cu inserții aurii. Per-fec-te!

...............................

10 minute mai târziu mai luasem o mască de păr, săruri pentru baie, niște produse pentru baie, două șopârle de cauciuc(nu întrebați de ce, mi s-au părut drăguțe) și sigur încă ceva ce nu-mi amintesc acum.

Nu am mai ieșit din casă până azi. Să merg în magazine, mă refer. Azi a trebuit să merg la Decathlon cu Edu, că trebuia să îi cumpăr pantaloni de trening. 

Cu ce am plecat de acolo?

- o pereche de pantaloni de trening pentru la școală 

- o pereche de pantaloni de trening pentru casă 

- o minge de baschet 

- un costum de ski pentru Edu

- o pereche de pantaloni de fitness pentru mine. Nu. Răspunsul e nu. Nu fac.

....help??

3 lucruri pe care nu le înțeleg

 Azi o să fiu succintă, că știți că nu îmi place să vorbesc mult. (Hai,că am început cu o glumă, de încălzire, vă văd un public dur. Eu și DOD* ce mai avem din astea în program)

După cum scriam și în titlu, am 3 lucruri pe care nu reușesc să le înțeleg, deși mă gândesc la ele de ani buni. Fără alte introduceri, ele sunt:

1. De ce când eram eu clasa 1 și a venit domnu' fotograf să ne pozeze, așa cum se cuvine,  la final de an școlar, m-a pus să țin creta ÎNAINTE de finalul cuvântului, făcând și mai evident faptul că nu eu scrisesem pe tablă, oricum,ci doamna? Și de ce a scris doamna, mă rog frumos, și nu eu, noi? Nu asta era ideea pozei,să arate că am învățat să scriem? Și  de ce, revenind la durerea care-mi mistuie sufletul de 33 de ani, când i-am zis că duuh! dacă țin creta acolo oamenii își vor da seama că e fake, fotograful a insistat să fac cum zice el, deși,  pentru mine, a fost umilitor să pretind că sunt mai proastă decât eram oricum? De ce, domnu' fotograf? Așa vă zisese partidul, să susțineți programul "noi facem, nu gândim " sau asta era viziunea dumneavoastră de artist? 

Știu că sunt multe întrebări, dar e o singură durere, credeți-mă!  Nici Triunghiul Bermudelor nu mi se pare un mister așa greu de rezolvat, față de această problemă extrem de serioasă .

Exhibit no. 1: poza cu pricina. 

2. De ce mama lui Ștefan cel Mare se aruncă ăștia asupra wc-ului, în filme, când vomită, de parcă s-ar apleca asupra unei felii de pizza proaspăt scoase din cuptor?

Că e wc-ul curat, în casa cuiva (care,până la urmă, cât de curat să fie, că în afara situației în care a fost curățat de un maniac al curățeniei cu 1 minut în urmă, tot nu se explică) sau că e pliiin de mizerie, fiind wc public,  orice personaj de film își proptește ambele mâini pe capac și își înfige jumătate din cap în el, de zici că l-a pocnit vomitatul în interiorul Bricostore, nu la un wc folosit. Stați, fraților, în picioare,  țineți-vă mâinile pe genunchi(ambele,dacă aveți părul scurt,  una,minim,în păr,dacă e lung) și vomitați liniștiți și de la 30 cm distanță de wc, că tot acolo ajunge! Nu trebuie să vă comportați de parcă vreți să vă și înecați, după. Jeez!

Exhibit no  2:

3. Matematica.

Mulțumesc.  În rest îmi e totul clar.

*DOD-Doru Octavian Dumitru.  Care încă are spectacole, da 

Visuri fără cheie

Prima amintire în legătură cu vreun plan de viitor o am de la 3 ani, când îmi doream să devin doctoriță, să o fac bine pe Bubu. Privind în retrospectivă, nu cred să existe o meserie care mi s-ar potrivi mai puțin. Lăsând la o parte că nu dispun de resursele intelectuale pentru a face Facultatea de Medicină, nu suport acele, sângele,  suferința, cavitățile altora(naturale sau induse) și lista e lungă și exhaustivă. Dar atunci așa îmi doream, sau poate doar foloseam un șablon înduioșător,  să cuceresc adulții. 

Între 5 si 10 ani cred că visul meu a fost să devin profesoară, pentru că îmi amintesc cum mă jucam cu caietele transformate în cataloage și pretindeam că îmi ascult elevii cei cuminți și dornici să răspundă.  Little did I know...

Apoi, crescând,  visul meu a fost să devin polițistă.  Coeficientul de inteligență era corespunzător (glumă de autobază), toate cărțile cu crime pe care le prindeam erau devorate (încă sunt, plus filme, documentare, etc.  Nu știi când ai nevoie de crima perfectă) și mi se părea cea mai fascinantă meserie din lume. La Criminalistică, acolo voiam să dau.  Nu știu dacă aș fi reușit,  mi-au fost îndreptați pașii spre alte zări, însă visul ăsta m-a bântuit ani buni. Până în clasa a 12-a,cred. 

La fel, gândind la rece, poate că sângele,  durerea, nedreptatea și atrocitățile ce vin la pachet nu ar fi fost chiar my cup of tea.

Apoi,  după facultate, nu cred că mi-am mai dorit ceva anume. Am curs cu viata, cum ar veni. Am devenit profesoară, am pus note în catalog, încă mi se pare a cool thing to do 😎, m-am lovit de sistem, nu mi-a plăcut, am preferat să renunț la cataloage și să predau la altă categorie de elevi.

In viață, însă, mi-am dorit, pe rând sau în același timp, diverse lucruri.  Să mă mărit,  să fac copii, să mai fac copii, să fac mulți copii, să am mereu un bebeluș în brațe,  să mă mut, să călătoresc,  să reușesc te miri ce proiect, să gătesc,  să câștig la lotto, să se îndrăgostească Tudor Chirilă de mine, să zbor, să slăbesc,  să iert,  să uit,  să opresc timpul...

Unele mi-au ieșit,  pentru altele trebuie să mai merg la concerte Vama. 

Nu am mai stat să analizez exact ce îmi doresc cu adevărat și ce e val, ca valul trece...până aseară, când mă chinuiam să adorm și mi-am dat seama ce vreau acum, la 40+. 

Îmi doresc să existe și să am acces la un aparat gen RMN în care să mă pun și care să îmi facă toate analizele,  razele, ecografiile și ce o mai fi nevoie pentru un examen complet (Habar n-am dacă există așa ceva, cred că am văzut odată într-un film SF).

Da, timpul trece, dorințele se schimbă,  nimeni nu întinerește.  Probabil peste 10 ani o să-mi doresc să-mi cumpăr ultimul model de la vreun scaun cu rotile, cine știe?

Atâta timp cât nu fac Alzheimer și o iau de la capăt cu dorințele...că nu suport acele,  am mai zis? :))

Carantină. 2.0.

 Ei bine, da, de mâine suntem din nou în carantină, pentru cel puțin o lună.  Ooo, ce veste minunată! NOT.

Pesemne rugăciunile copiilor au fost ascultate, astfel încât o perioadă de acum încolo nu mai plecăm nicăieri la plimbare. ☹️ Eu v-am zis că nu iese bine, că sunt doi, și-au unit forțele...

La muncă însă mergem, la școală la fel,  la supermarket fără discuție. Se închid restaurantele, barurile, cinematografele și toate magazinele neesențiale.

Ei, aici avem o problemă, eu și Macron, că el consideră neesențiale și magazinele pe care eu le consider vitale, așa că azi am făcut un tur de forță,  să îmi iau rămas bun temporar și (alte) ornamente de Crăciun.  Toate ca toate, dar până la ornamentele de Crăciun!!

Nu mică mi-a fost mirarea să văd că nu eram singura romantică și că atât Action cât și Gi-Fi erau pline ochi de oameni (că doar nu de reni). 

Action și Gi-Fi sunt, după cum v-ați dat seama, magazinele mele preferate din oraș.  Și, cum eu sunt o persoană foarte ambițioasă (unii folosesc greșit cuvântul când mă descriu, și zic încăpățânată 👀), de unde intenționam mai mult să îmi iau rămas bun și mai puțin să cumpăr ceva, când am văzut puhoiul de cumpărători printre rafturile mele preferate...vizita s-a transformat mai puțin în rămas bun și mai mult în shopping . Sunt, deci, mândra posesoare a unor lucruri complet nenecesare, însă suflate cu talent din fața altora, mai lenți. Țin să menționez că această situație nu este singulară,  goana mea după ornamente începând în septembrie, când au apărut primele semne craciunești pe rafturi și am observat o doamnă care și-a umplut coșul cu globulețe. Atunci am considerat pentru prima oară(anul ăsta) că este nu numai necesar dar și urgent să cumpăr și eu ceva, și am golit, alături de doamna cu pricina, raftul în discuție. Ambițioasă, am zis deja 

În altă ordine de idei, partea proastă e că francezii nu sunt mai breji ca alte nații, și au început, de vreo două-trei zile, de când s-a auzit de carantină,  să golească supermarketurile,  deși credeam că e evident că nici de data asta nu se închid!! Am fost și noi marți la piață, ca tot omul când se întoarce din concediu și are frigiderul gol, și în Carrefour bătea vântul... Sper să le vină mintea la cap și să lase hârtia igienică la locul ei, că nu vine sfârșitul lumii și murim neșterși la fund.

Eu, una, fără să ies la restaurant pot. Chiar îmi place să gătesc.  Fără baruri m-am descurcat în ultimii 20 de ani binișor. Netflixul acoperă cu succes partea cu lipsa cinematografelor. La ornamente de Crăciun mi-am făcut stocul. Ce mă fac, însă,  cu plimbările? Aici m-au lovit la pipoțică.  

Eh, s-a descurcat Monte Cristo...mă descurc și eu.

Mărturisire.

Unii părinți își bat copiii. Alții țipă la ei și îi jignesc. Alții îi chinuie în alte moduri, de maniere și intensități diferite. Noi?

Dacă îi întrebați pe copiii noștri cum îi chinuim, vă vor răspunde, pe nerăsuflate, într-un glas : îi ducem în excursii.

Da, ăsta este subiectul nostru etern de dispută: de ce trebuie să ne plimbăm mereu?

Cu toată seriozitatea și emfaza aferente, absolut de fiecare dată când pășim în afara ariei lor de confort, adică maaaxim orașul în care locuim, întrebările (care mai nou sunt monologuri, că eram ca în Ziua Cârtiței și am renunțat să le mai explicăm) sunt, în ordinea apariției, următoarele:

- De ce trebuie să plecăm în fiecare vacanță/weekend/zi liberă? (asta fiind ușurică, de încălzire, de pe vremea când noi, ușor amuzați, le explicam plini de afecțiune, beneficiile călătoriilor).

- De ce trebuie să mergem până în Italia să bem cafea? Nu avem cafea acasa? (mă rog, asta vor înțelege după ce vor începe să bea cafea, nu are rost să dezvolt. Cine știe, cunoaște)

- De ce ne arătați încontinuu munți și lacuri?Sunt toate la fel. Ce e așa extraordinar? (aici poate suntem noi bătrâni și ne entuziasmăm repede, dar chiar NU sunt toate la fel, nu?)

(noi) : - Uitați-vă ce frumoasă e marea!
(Răzvan): - E a 1000 a oară când văd marea!!! Am trăit în Constanța, știu marea foarte bine! (aaa...hello! Aia e Marea Neagră!! Noi îți arătăm Mediterana! Chiar nu vezi nicio diferență?!)

- Avem 800 de magneți pe frigider și încă mai călătorim! De ce?? (în apărarea mea, nu sunt 800. Încă. Trebuie să mai cumpărăm un frigider)

- Dacă tot voiați să călătorim atât, de ce ne-am mutat în Franța? Puteam să fim homeless și să trăim peste tot. (Ăsta e Edu. Ideea nu e rea, dar prefer termenul "nomazi", nu "homeless". Deși niciunul nu induce ideea de duș zilnic, deci trebuie să mai conspectez.)

- Ceilalți copii se descurcă bine și fără să se plimbe. (Da, știu, asta nu e întrebare, dar mi s-a părut interesant să scriu doar concluzia lor și voi să vă imaginați dialogul)

Și, la final, cireașa de pe tort:

- Sunt copii care nu călătoresc niciodată. De ce nu suntem și noi așa?

Cam prin asta trecem noi de fiecare dată. Toate acompaniate de dat ochii peste cap, țâțâit din buze, oftat dramatic și ton plângăcios. Cred că au început deja să strângă bani pentru a se muta de acasă la 18 ani, pentru a avea un loc din care să nu fie obligați să iasă la plimbare.

Eu altceva voiam să spun: dacă se instituie iar carantină și nu o să mai putem ieși din casă, știți rugăciunile cui vor fi fost ascultate...

Bilbao, Spania.

Inițial această vacanță trebuia să aibă loc în Madrid. Nu am mai fost acolo de 12 ani,așa că ne luasem bilete și așteptam nerăbdători să explorăm din nou capitala. 

Apoi...Madridul s-a închis, zborul nostru s-a anulat, iar planurile noastre au rămas în aer. A trebuit să ne regrupăm și, pentru că tot eram setați pe vecinii spanioli, am ales Bilbao. Biine am făcut!

Bilbao e minunat. Deși nu este un oraș cu o populație foarte mare(350.000 de locuitori) este un oraș cosmopolit, a șasea cea mai mare zonă metropolitană din Spania și, datorită eforturilor constante de reînnoire și modernizare, este unul dintre cele mai moderne orașe din Europa de Sud. 

Orașului nu îi lipsește,  din punctul meu de vedere, nimic. Are metrou, o linie modernă de tramvaie, parcuri, magazine, râu, ieșire la ocean, funicular,  munte, muzee(cel mai important fiind Guggenheim, care a și pus, de altfel, Bilbao pe hartă), e centru universitar, e extrem de curat și organizat, spațios și foarte, foaarte ofertant din punct de vedere gastronomic. 

Și când spun foarte ofertant mă refer, în primul rând, la zecile, sutele de feluri de pintxo existente. Pintxo(vestitele tapas din restul Spaniei) reprezintă, deja, un mod de viață.  Tinerii merg, între prânz și 15 si între 18-20, din bar în bar, beau o bere și mănâncă un pintxo(asta se numește  txikitear). E un mod de socializare la care m-aș putea adapta ușor, ce pot să spun? Mai ales ca pintxos sunt DE-LI-CIOA-SE și sunt proaspete și accesibile ca preț oriunde(în Bilbao nu există tourist traps,cu mâncare proastă și scumpă).

Eu pun si câteva poze cu mâncare, pentru transparență(cu copiii n-am prea făcut,  că îi și știu și nici nu sunt atââât de interesanți,  dar cu pintxos am vreo 3 albume. Cred că imprim pozele și le pun în rame, prin casă)

În pauzele de masă mai și vizitam una,alta, să  părem civilizați,  iar printre locurile care ne-au plăcut mult a fost și Azkuna Zentroa, o clădire câștigătoare a premiului Global Awards for Excellence, fost depozit de vinuri, cu o suprafață de 43.000 mp, care, grație designerului francez Philippe Stark a fost transformat într-un spațiu pentru expoziții, concerte, evenimente, spațiu ce dispune de biblioteca, piscină,  cinematograf, sala fitness, restaurant, etc.  Clădirea e impresionantă si deosebită din punct de vedere arhitectural.

Tot aici am urcat cu funicularul pe muntele Artxanda și, de acolo, am mai mers puțin pe jos până la  San Roque, o bisericuță situată pe creasta muntelui. 

Noi am avut parte de vreme bună,  deși capricioasă,  așa că am reușit să bifăm tot de pe listă (în afară de vizita la San Juan de Gaztelugatxe, unde s-a filmat și Game of Thrones, dar unde nu poți urca fără rezervare, iar noi nu am reușit să găsim liber în perioada în care am fost acolo).

Am găsit liber și ieftin la traversarea podului Viskaya pe dedesubt,  însă.  :)

Bilbao este, după cum spuneam, un loc plin de surprize, unde trebuie să ai mereu camera pornită,  dacă vrei să imortalizezi locuri frumoase. Ca de exemplu gara Abando, cu aceste vitralii spectaculoase,

sau castelul Butròn, aflat la câțiva kilometri de Bilbao

sau oceanul

sau, pur și simplu, momente.

Și bineînțeles că nu pot încheia relatarea despre Bilbao fără să amintesc de Guggenheim, muzeul care, dupa cum spuneam, s-a dorit a face orașul  cunoscut, în 1997, când a fost inaugurat. A reușit, cele 19 galerii cu opere contemporane ale artiștilor basci și internaționali umplu anual orașul de turiști.

Pozele și filmatul nu sunt permise în interiorul muzeului, dar eu am aflat târziu,  când voiam să fotografiez singurul tablou care m-a fascinat. Nu am reușit, că m-a doborât o vajnică paznică aflată la datorie. Am fotografiat alte lucruri interesante, însă,  așa că le expun mai jos, în micul meu îndrumar online. ☺

De pe drumul spre casă,  over and out!