Citeam acum ceva și mi-am dat seama că Răzvan împlinește în curând 13 ani. Are încă 12 ani jumate, sau cel puțin așa zic eu, ignorând lunile în plus/minus și trecerea atât de rapidă a timpului. Are 1.70 m, însă, și asta nu prea pot sa ignor când se întinde lângă mine sau îmi cere să ne măsurăm în oglindă, iar eu nu mai văd nimic de el. E mare si frumos, Răzvan al meu, și același copil bun dintotdeauna, chiar dacă acum sunt momente în care mă scoate din sărite. Îmi amintesc mereu de un interviu de demult al Andreei Esca, în care zicea că își adoră fiica, deși e extrem de enervantă, iar eu, tânără și fără copii(sau cu Răzvan mic, nu mai știu) pufneam mirată.."cum să spui de copilul tău că e enervant? Copiii sunt adorabili."
Ei bine, da, devin enervanți o perioadă, pentru că nu mai ascultă ca înainte, pentru că știu ei mai bine, pentru că mereu se simt nedreptățiți, pentru că .. pentru că aproape orice. Iar Răzvan al meu nu face excepție. Își aruncă ochii peste cap, pufăie ca trenulețul Thomas, îmi întoarce vorba, îl asuprește pe frati-su...tot pachetul. Si mă scoate din sărite, îi spun că am pretenții de la el, mă supăr, îmi trece, ne pupăm, ne împăcăm, o luam de la capăt.
Dar are 13 ani. Înca cel puțin 5 ani vom fi împreună zi de zi, ne vom certa, ne vom enerva, vom plânge si vom râde, ne vom îmbrățișa si alinta. Apoi va veni ziua în care va pleca la facultate. Sau în viață. Și, cel mai probabil, din casă. Și ce voi face eu atunci? Cum mă voi obișnui eu fără el, fără certuri, nebunii si zgomot? Și, hai, să zicem că încă vreo 5-6 ani îl voi mai avea pe Edu prin preajmă (cu toate că, la cât de zăpăcit e ăsta, ar fi în stare sa își ia lumea în cap când se vede cu buletinul în mână), dar... când va pleca și el? Ce mă fac atunci?
Hotărârea să îi urmez până la capătul lumii dacă vor alege să locuiască în alt oraș e luată de mult (chiar și planul de rezervă, în caz că vor sta în orașe diferite), dar chiar și așa..nu vom mai locui în aceeași casă, evident, nu îi voi mai vedea noaptea, la culcare, si la prima oră, dimineața. Nu îi voi mai certa că e târziu și trebuie să se culce, așa cum nu voi mai trage de ei diminețile, să se trezească mai repede. Nu îi voi mai admonesta că fac prea mare gălăgie și deranjează vecinii. Nu voi mai ști când le e rău sau sunt fericiți, când le e teamă sau sunt frustrați, când s-au certat cu te-miri-cine sau și-au făcut un nou prieten. Sau, mă rog, poate voi mai afla câte ceva, dar în alt ritm și cu altă frecvență.
Vor crește, se vor maturiza și vor pleca. Ăsta e cursul firesc al vieții. Sunt conștientă, însă nu sunt și împăcată. Cum să accept eu cu ușurință maturizarea lor, când eu nici pe a mea nu o percep ca fiind completă și nu o accept în totalitate? Să nu mai spun că nu o doresc. Și de ce aș dori-o, când aduce atâtea gânduri și probleme?
Cum să mă obișnuiesc eu fără ei, când îmi lipsesc și când sunt plecați la școală?
Cum să mă pot lipsi eu de tot tumultul ăsta obositor și frumos?
5 ani, și apoi...
Și apoi?
Ei bine, da, devin enervanți o perioadă, pentru că nu mai ascultă ca înainte, pentru că știu ei mai bine, pentru că mereu se simt nedreptățiți, pentru că .. pentru că aproape orice. Iar Răzvan al meu nu face excepție. Își aruncă ochii peste cap, pufăie ca trenulețul Thomas, îmi întoarce vorba, îl asuprește pe frati-su...tot pachetul. Si mă scoate din sărite, îi spun că am pretenții de la el, mă supăr, îmi trece, ne pupăm, ne împăcăm, o luam de la capăt.
Dar are 13 ani. Înca cel puțin 5 ani vom fi împreună zi de zi, ne vom certa, ne vom enerva, vom plânge si vom râde, ne vom îmbrățișa si alinta. Apoi va veni ziua în care va pleca la facultate. Sau în viață. Și, cel mai probabil, din casă. Și ce voi face eu atunci? Cum mă voi obișnui eu fără el, fără certuri, nebunii si zgomot? Și, hai, să zicem că încă vreo 5-6 ani îl voi mai avea pe Edu prin preajmă (cu toate că, la cât de zăpăcit e ăsta, ar fi în stare sa își ia lumea în cap când se vede cu buletinul în mână), dar... când va pleca și el? Ce mă fac atunci?
Hotărârea să îi urmez până la capătul lumii dacă vor alege să locuiască în alt oraș e luată de mult (chiar și planul de rezervă, în caz că vor sta în orașe diferite), dar chiar și așa..nu vom mai locui în aceeași casă, evident, nu îi voi mai vedea noaptea, la culcare, si la prima oră, dimineața. Nu îi voi mai certa că e târziu și trebuie să se culce, așa cum nu voi mai trage de ei diminețile, să se trezească mai repede. Nu îi voi mai admonesta că fac prea mare gălăgie și deranjează vecinii. Nu voi mai ști când le e rău sau sunt fericiți, când le e teamă sau sunt frustrați, când s-au certat cu te-miri-cine sau și-au făcut un nou prieten. Sau, mă rog, poate voi mai afla câte ceva, dar în alt ritm și cu altă frecvență.
Vor crește, se vor maturiza și vor pleca. Ăsta e cursul firesc al vieții. Sunt conștientă, însă nu sunt și împăcată. Cum să accept eu cu ușurință maturizarea lor, când eu nici pe a mea nu o percep ca fiind completă și nu o accept în totalitate? Să nu mai spun că nu o doresc. Și de ce aș dori-o, când aduce atâtea gânduri și probleme?
Cum să mă obișnuiesc eu fără ei, când îmi lipsesc și când sunt plecați la școală?
Cum să mă pot lipsi eu de tot tumultul ăsta obositor și frumos?
5 ani, și apoi...
Și apoi?
