Sunt vreo 65 de km din Constanța până acolo(plus-minus o oră) dar drumul e bun și am mers bine. Restaurantul e exact lângă cetatea Histria, pe care am și vizitat-o după ce am mâncat, în speranța că vom părea culți în ochii copiilor. Cred că disperarea mea de după 15 minute de stat în soare printre ruine a anulat orice speranță de încadrare în vreo secțiune elitistă, dar csf...
Când am ajuns la restaurant eram lihniți, așa că am murmurat printre dinți orice rugăciune mai știam pentru a convoca divinitatea și a ne primi mâncarea repede. Nu a venit repede, dar nici foarte mult nu am așteptat.(eu consider că ciorbele, care sunt deja făcute, ar trebui să fie pe masă în maxim 5 minute de la comandă, în condițiile în care mai sunt doar 3 mese ocupate pe toată terasa).
Am luat 2 borșuri de pește, un platou cald cu hamsie, chifteluțe de pește, pește pane și niște peștișori mai mari decât hamsia(nu cunosc peștii deloc, cer să fiu scuzată dacă toți sunt ”peștișori”).Platoul era pentru 2 persoane, dar a fost mai mult decât suficient pentru toți, mai ales că anumiți copii au strâmbat din nas, ba că hamsia e prea sărată(era) ba că vor să se joace și nu le e foame) . Am mai luat și o porție de somn prăjit, cu mujdei și mămăliguță(este că diminutivul este mai de efect decât dacă ziceam ”mămăligă”?).
Borșul de pește a fost bestial. Carnea a fost multă și gustoasă, el acru to perfection și parcă un pic afumat, iar prețul bun. 15 lei. Îl recomand sincer, noi am mâncat cu plăcere și am înțeles că zilnic fac borș, deci e și foarte proaspăt.
Platoul mi-a părut, când a ajuns pe masă, mic, că toate de pe el erau mici, invers proporționale cu foamea noastră. Dar, pe măsură ce am început să mâncăm din el, și am mâncat, și am tot mâncat, și încă mai era, am ajuns la concluzia că foamea judecase greșit. Dacă am fi comandat doar borșurile și platoul ar fi fost mai mult decât suficient. El a costat 65 de lei. Într-adevăr, hamsia sărățică, dar eu mănânc sărat, deci mi-a mers la suflet.
Apoi a venit și somnul, singurul la care am poză(blushing) pentru că eram sătulă și am avut timp și chef de finețuri. Prezentarea platoului ok, însă la gust...o mare dezamăgire. Știți cum v-am spus că mănânc sărat? Nici peștele, nici mămăliga și nici mujdeiul nu văzuseră sare în viața lor, prin urmare nu aveau NICIUN gust. Mămăliga era bine fiartă, dar complet fadă, mujdeiul era o zemișoară deloc iute și fără niciun gust iar peștele nu numai că nu avea gust bun, dar era ceva ciudat la el. Avea un gust...nu de stricat, ci mai degrabă de...clor,așa..sau ceva. Dubios. Somnul a fost 30 de lei, mămăliga 6 lei iar mujdeiul 3 lei. Iaca și poza.
Nu consider că am bătut drumul degeaba dar nici nu m-aș mai întoarce acolo. Vorba copilului meu ”mi-a plăcut dar nu mai vreau”. Dacă nu ar mai exista alternative, nici de loc de joacă(pentru că acolo e și un loc de joacă ce include o trambulină și niște legănuțe de copii mici) nici de cherhana și aș muri de poftă de pește poate aș mai face efortul. Altfel,nu. Drumul e lunguț iar acolo , în afară de a mânca și a vizita cetatea și muzeul despre care voi spune imediat câteva cuvinte, nu ai ceva face.
Da. Cu stomacul plin și motivați (mai mult eu, ce-i drept) de dorința de a insufla puțină cultură în mințile îmbuibate de kendama și clash royale ale copiilor, am zis să vizităm și cetatea, ingorând limbajul verbal și nonverbal al doamnei de la casierie, care, întrebată dacă e ceva interesant de văzut, a bâguit un”....mdaa...” neconvingător. Am ignorat muzeul în care am înțeles că era foarte foarte cald(nu au AC) și unde era tot 10 lei intrarea pentru adulți(copiii nu plătesc) și am luat bilete doar pentru cetate.
Mie niciodată nu mi-au plăcut ruinele. De niciun fel ;). De asta nu-mi place nici Atena, nu sunt nici fan Roma, și nu mă încântă niciun alt oraș antic ce are ca atracții turistice ruine, deci imaginați-vă încîntarea mea în fața unor cărămizi, în 40 de grade. Și, sincer, 10 lei de adult mi se pare mult, dat fiind că la Vulcanii Noroioși, unde am fost de curând, adulții plătesc 4 lei intrarea iar atracția e muuult mai interesantă decât pietrele astea. Dar na, trebuie să sprijinim aripa culturală a patriei. Așadar ne-am învârtit pe acolo, Răzvan voia să se cocoațe pe toate pietrele, ignorând atât sfaturile noastre cât și faptul că era în șlapi, Eduard căuta vestigii romane, iar eu îmi auzeam creierii sfârâind, așa că, 15 minute mai târziu, eram în mașină, în drum spre casă. Dar puteți admira imaginile pline de adrenalină chiar mai jos:
