2022

Imi plac începuturile, am mai zis asta de câte ori am avut ocazia.  Foi albe pe care poti scrie ce vrei. Zile de luni. Inceputuri de lună.  De an. O nouă șansă de a o lua de la capăt, de a rezolva ce a rămas nerezolvat.

Și asta am de gând și eu să fac de mâine.  Ca de fiecare început de an. Doar că de data asta am destul de puține rezoluții pentru noul an, pentru că 2022 mi-a adus tot ce mi-am dorit, și poate și în plus.

A fost, de departe, cel mai bun an pentru mine, și, pe lângă recunoștință, încă trăiesc în uimire și încerc să mă obișnuiesc.
E de parcă mi-a găsit moș Crăciun toate listele cu dorințe din toți anii, și, ca să compenseze dățile în care a uitat, s-a hotărât să-mi dea tot, retroactiv. Plus dobândă.

M-am mutat în țara de care sunt obsedată și la care am visat tot timpul în care am fost departe de ea. Am închiriat o casă frumoasă lângă Bruxelles, la câțiva metri de niște prieteni buni și săritori. Deci la pachet cu super vecini. Am cunoscut alți oameni frumoși, cu care suntem compatibili(da,Corino,de tine zic 😀). Mi-am găsit de muncă undeva unde nici nu visam că voi ajunge la început de drum,ci,poate,în timp,cu noroc. Am înscris copiii la școlile la care mi-am dorit.  Și-au făcut și ei prieteni noi, în timp ce și-au păstrat și prietenii mai vechi. Am avut o vară extrem de ocupată și frumoasă, în care am călătorit mult și am avut în sfârșit ocazia să facem și croaziera printre fiordurile norvegiene, pe care o așteptam de mult. Și, nu în ultimul rând, m-am operat și am slăbit 35 de kilograme,deci am ajuns la o greutate de care nu-mi mai amintesc de când eram la mama fată.

Tot. Ce. Mi. am. Dorit. S.a. Îndeplinit.

Deci...mulțumesc, 2022! Sau moș Crăciun.  Sau Doamne Doamne. Sau destinule implacabil. Sau oricine e responsabil. Mulțumesc cu umilință.  O să încerc să mă dovedesc demnă de toate câte am primit.


La mulți ani cum a fost 2022 pentru mine vă doresc! 

Eu, în 60 de minute

Ultima oră din viața mea este reprezentativă pentru existența mea pe acest pământ și reprezintă chintesența a tot ce sunt eu.
Lucrez de acasă azi,și, cum între 13h00 și 14h00 am pauză de masă, mi-am propus să merg până la mall, să printez niște poze și să mai cumpăr câte ceva(o listă scurtă,de altfel)
Am căutat un stick prin casă, pentru a putea copia pozele,și, după ce am găsit unul care cred că are vârsta mea, am petrecut aproximativ 20 de minute încercând să le copiez. Edu îmi folosește laptopul în ultima perioadă și a instalat toate aplicațiile și jocurile posibile, așa că, după cum era de așteptat, e virusat și merge cu viteza statuilor vivante.
Într-un final am reușit, iar la ora 13 rupeam ușa spre mall. Care mall e la 5 minute cu mașina de mine, doar că, dacă nu știi drumul pe dinafară, și eu nu îl știu,  ești mâncat de gărgărițe, și eu am fost. Parcarea e într-un tunel,și acolo nu merge GPS-ul.  Așa că am dat nșpe mii de ture(dacă mă vedeți la camera ascunsă să vă mândriți că mă cunoașteți) pentru că mereu mă scotea în altă parte și exploram noi zone ale orașului, numai în parcarea în care voiam eu să ajung nu nimeream.
După lupte seculare care au durat vreo 10 minute am parcat în altă parcare, resemnată, cu gândul că puțină mișcare nu strică. 

Am lăsat-o într-un loc foarte bun în parcare. (expus, luminat, tare mândră am fost) și am luat-o la goană spre mall.
Am traversat o piață (de Crăciun), am mers de-a lungul unei străduțe pietonale foarte frumoase, încă o piață de Craciun și gata! Mall-ul era în fața mea. Nu trebuia decât să mă uit pe lista din telefon ce aveam de luat/făcut .
Lista era în telefon, da, însă telefonul îl uitasem în mașină.  Care mașină era în parcare. In locul ăla luminat și expus.
Ca de fiecare dată când îmi uit telefonul sau nu mi-l găsesc în geantă, o parte din mine a făcut stop cardiac și a murit.  Cealaltă,  suferindă, s-a hotărât să se adune și să încerce să fie puternică și fără telefon, și a rememorat lista făcută cu vreo 30 de minute înainte.  Deci imprimat poze...comanda lentile...luat calendar d'Avent pentru copii...ce mai era...mai era ceva...in fine,văd eu..

Și merg la primul magazin în care credeam că pot printa. Nu printau. Mi-au indicat alte două.  Merg în al doilea. În fața mea, la aparatul de printat, doua fete și-au transcris în imagini ultimii 15 ani. Prima printa deja de ceva timp când am ajuns eu, iar a doua a printat, după calculele mele, vreo 100-120 de poze.  Practic, am văzut-o crescând,  având primul iubit, despărțindu-se, dând examenul de admitere...ne-am despărțit aproape rude.
Deja, pe la poza 90, puteam să jur că aparatul va rămâne fără hârtie.  Puteam să jur..
Dar nu! Sau cel puțin, nu am apucat să aflu, pentru că, trei secole mai târziu, când fata respectivă si-a terminat alocația pe 18 ani pe poze, aparatul nu mi-a recunoscut stickul de memorie.  Asta da, surpriză!
Nu pentru mine, eu sunt călită ca trupele de elită când vine vorba de situații neprevăzute.  Pentru bietul aparat,zic.

Așa că am plecat spre magazinul numărul 3 și ce știam deja că va fi ultimul,că pauza mea se apropia de sfârșit, la fel și răbdarea, așa că mi-am mai dat doar o șansă.  Mi-am zis că măcar UN lucru de pe listă dacă rezolv, cei 2.5 euro dați pe parcare nu vor fi dați degeaba.
Nu vă mai țin în tensiune: au fost. Au fost dați degeaba, pentru că nici aparatul din al treilea magazin nu mi-a recunoscut stickul. Eu am zis că are vârsta mea,deci nu judecăm.
Pe scurt,am plecat spre casă aproape la fel cum am venit. Zic aproape deoarece, în caz că nu știți încă acest secret despre mine, aflați că am o calitate magică, de-a dreptul, și rară, cu care mă mândresc deloc: nu sunt capabilă să ies din casă fără să cheltui bani. Pentru ăștia ca mine s-au inventat celulele alea de izolare din inchisoare, cred. Eu și dacă merg în parc cheltui bani.
Așa că și azi, când așteptam să printeze fătuca aia roman foiletonul vieții ei, m-am lipit de o soluție de curățat plita, una pentru lentile(sper să nu le încurc) niște dischete demachiante, în fine, câte am putut și eu să țin în două mâini medii spre mari.
Am fugit spre mașină de l-aș fi făcut mândru și pe Usain Bolt și, spre surprinderea mea, telefonul, care nu numai că era la vedere, dar era și luminat, nu părăsise incinta. Apoi am mai gresit drumul doar o dată, când nu am ieșit pe unde trebuia, și în alte 10 minute eram acasă, la adapost.

Deci da. Cam asta a fost ora mea și numai a mea, marcă înregistrată, cum ar veni, dacă vorbim de dezastre .

On the bright side: azi NU am luat nicio amendă de viteză(cel puțin așa sper, Doamne ajută și Măiculița Domnului dimpreună cu el, să nu-l lase singurel la greu), am descoperit niște magazine super și o a doua piață de Craciun,de care nu știam, și am ajuns acasă fără incidente majore și fără să-mi fi explodat inboxul de mailuri urgente.
Aminuț la toată lumea! 

Ziua mea de ieri. Awful traffic day.

Din punct de vedere al transportului spre și de la muncă, ziua de ieri a fost drăguță ca păpușa Chucky.

Eu merg cu trenul la serviciu. Două stații, daca îl prind pe ăla rapid. Dar până la gară am de mers vreo 15 minute dus, 20 întors, că strada pe care cobor, respectiv urc, e în pantă.

Așa că scenariul ideal pentru nonsportiva din mine e următorul: merg cu mașina până la gară, o las în singura parcare gratuită din zonă, urc în tren, merg la muncă iar seara mașina mă așteaptă, bine, mersi, la gară, și ajung acasă în 5 minute.
Și uneori merge și scenariul ăsta, jur. Și e pace în lume. Alteori...e ziua mea de ieri.

Aveam tren la 8.15. Am plecat de acasă la 7.30, incredibil de devreme, dar intenționat,  cu dorința de a găsi loc în parcare. Era întuneric și ploua, dar mi-am zis că aștept în mașină sau în gară până vine trenul.
Am ajuns în parcare la 7.35.
Știți cum arată un cimitir de masini? Cu mașini puse unele peste altele, într-un tetris dezordonat? Așa arăta parcarea ieri. 

M-am strecurat printre două mașini ce tronau la intrare, și doar calitățile mele de șofer au făcut să nu ne amestecăm culorile(asta, sau faptul că berzei chioare îi face Dumnezeu cuib).

Apoi am încercat să dau o tură pe acolo, poate există miracole și în zile de joi și găsesc un locșor pentru micuța mea. Nu există, se pare, sau cel puțin nu pentru mine.
Un mic miracol a avut loc, totuși. Am ieșit din parcare fără să ating nicio mașină, și era prăpăd ce era acolo. Labirintul e linie dreaptă.

Apoi..ce să fac? A trebuit să mă întorc acasă și să las mașina.
Am pornit spre gară a doua oară, de data asta pe jos. Între timp se mai potolise și ploaia și se lumina.

Ajunsă în gară, eu, Regina neîncoronată a Alegerilor Nepotrivite, prima pe Numele Meu, Khaleesi a Trenurilor Luate Aiurea și Mama Incurcăturilor, m-am gândit să nu mai aștept trenul IC de 8.15, (cu care mergeam 2 stații si care mă lăsa în 15, 20 de minute la stația mea), ci să iau trenul de 8.07, care merge mai multe stații, dar în care, m-am gândit eu, pot sta la căldură și adăpost. Iar ca timp, socotisem eu cu matematica ce aproape m-a lăsat corigentă în liceu, ies cam la fel.

Greșit,  dragul meu Watson! Universul a râs și mi-a oferit următoarele: trenul a avut întârziere 20 de minute și,  ori că așa era stabilit dinainte și n-am văzut eu, ori că așa s-a hotărât pe parcurs,  a avut ca stație terminus gara Luxemburg,  adică o stație inainte de unde coboram eu.
Pam-pam!

Noroc că nu am oră fixă de ajuns la muncă, pentru că lipsa punctualității trezește monstrul din mine.

In fine. Am coborât la Luxemburg (că n-aveam ce face altceva), am luat un alt tren de acolo încă o stație (a întârziat și ăla, că doar nu era mai prost) și până la urmă am ajuns la muncă.
Acolo totul bine și frumos, până a venit ora să plec.

Aveam tren la 5.20, tot așa, frumos, elegant, două stații, mare doamnă.
Mare doamnă...daca l-aș fi luat, ceea ce n-a fost cazul, că eu nu sunt mare doamnă, sunt mare proastă, și m-am băgat la combinații, ca bișnițarii din Tomis 3.

Înaintea celui de 5.20 era unul de 5.07, parcă, ce toooocmai ajungea pe peronul unde mă aflam.
Nu era IC, era S, adică inferior în rang și viteză, cum ar veni, dar ce mi-am zis eu(deși s-a săturat și Murphy  de câte ori și-a aplicat legile pe mine)? "Hai,mă, să-l iau pe ăsta, că tot cam așa ajung ca timp!".

Greșit din nou. Din atât de multe motive.

In primul rând, era un tren foarte foarte mic(cu puține vagoane, nu că am stat aplecați). Ceea ce a făcut ca toți oamenii din toate gările să se înghesuie în el.
Sigur ați văzut trenurile alea în India,nu? Cu puhoi de oameni ce încearcă să urce și niște angajați care îi împing ca pe cutiile de cereale pe raft.
Așa eram noi ieri seară . Doar că nu erau angajați să ne împingă, trebuia să ne descurcăm singuri. Efectiv oamenii nu mai aveau loc să urce și împingeau care cu furci, care cu topoare, care cu genți de laptop sau umbrele.

Apoi, trenul ăsta mic era un fel de marfar din ăla de oprește la fiecare chioșc. Cum vedea patru pereți și un acoperiș, ciu-ciuuu! Oprea.  Și cum, necum, din pământ, din iarbă verde, apăreau oameni care voiau să urce. De zici că veneau toți la Ottignies, unde coboram eu.
Era, așa, ca într-o chemare la război.  Cum oprea trenul și ciu-ciuu-ia, cum apăreau ăștia pregătiți de luptă.

A fost horror. Am ajuns, muuuulte minute mai târziu,  în gara noastră mică, în care nu mă aștepta nicio mașină,  și am luat-o la pas, încet încet,  pe delușorul care seara mi se pare mai abrupt ca drumul spre Cota 2000...

Mi-aș dori să închei spunând că mi-am învățat lecția și că data viitoare stau naibii în banca mea și îmi astept trenul, dar nu-mi place să mint...

Anul în care s-a schimbat tot. Partea a doua. Supranumită și "Eu, copiii și universul".

Am spus că revin, iată-mă, dară, revenită. De data asta cu o altă poveste, total diferită față de prima, deși din aceeași sferă.

Când m-am hotărât să mă întorc în Belgia(pentru că  (ta-)daa, m-am mutat iar în țara inimii mele,Wakanda forever dar mai la vest,(stay tuned pentru povestea asta, de asemenea) ) am început,  în Franța fiind încă, să-mi caut de muncă.
Eu, de ce să nu recunosc, de căutat ceva serios de muncă în Belgia îmi caut de când am plecat. 😀 . Dar fie nu erau posturi care să mi se potrivească, fie mi se potriveau, dar nu mă chemau la interviu(eu sunt bună, dar nu sunt căutată),  fie îmi spuneau să îi caut cand mă mut în Belgia(de parcă aș fi intenționat să fac naveta). În fine. Speranța să rezolv ceva de la distanță era mai firavă decât șansele să mai salveze vreun partid politic România.

Așa că nu mică mi-a fost mirarea anul ăsta când, după doar 2 CV-uri trimise, am primit o invitație la un interviu online. Jobul- profesor de engleză, la o grădiniță particulară din Bruxelles.
M-am bucurat mult.  De interviu, de post, de ceea ce am văzut ca un semn că fac ce trebuie.
Într-adevăr,  mi s-a părut ciudat că în timpul interviului, când încercam să îi povestesc viitoarei șefe(proprietara grădiniței) despre trecutul meu profesional, ea părea complet dezinteresată și mă întreba, în loc de asta, dacă are cine să stea cu copiii mei dacă se îmbolnăvesc, dat fiind că eu va trebui să muncesc, dar am zis că, na, poate vede pe fața mea că sunt competentă și n-are rost să insiste pe ce e evident.  😀
Așa că, după ce am fost acceptată, am plutit pe norișori și mi-am continuat demersurile pentru relocare.
Mă rog, povestea ar fi muult mai lungă dacă aș povesti și toate problemele pe care le-am întâmpinat până să încep, propriu-zis, lucrul, așa că trec peste și sar direct la prima mea zi de muncă în Bruxelles.  Ca profesor de engleză, ați reținut.
Mândră toată, emoționată, încântată...full pachet de optimism, ce să mai...Puteam să fac reclamă la antidepresive.

Și iată-mă, floricică, la ușa grădiniței, repetând Baby shark în gând (glumesc, îmi curge prin vene, nu l-aș uita nici după lobotomie), și iată-mi șefa zâmbitoare, și uite-mi și colegele, și copiii, și,uite, sunt copii și în altă cameră, și în alta, și peste tot, și plâng toți, că sunt mici și le e dor, e normal, și le e foame, și au nevoie și de scutec curat, și de somn, și de plimbare în aer liber, dar trebuie să și mănânce,  să fie spălați, ținuți în brațe, alinați, dar stai că le e foame iar, și, uite, Dan a împins-o pe Juno, și ea s-a supărat,și l-a mușcat, șiapoitrebuiesădoarmătoțidarnuvorșiplângșiplângșiplângtoțiînacelașitimp....


Bine,bine, dar...engleza? Predatul? Baaaaby shark, ta-da-da-da-da-dam...?


Păi o să facem și engleză, she said. In English, it's true. Dar, uite, acum trebuie să speli vasele. Apoi toaletele. Apoi îți arăt cum să dai cu mopul. Nu, nu cum știi tu, cum vreau eu, pentru că am OCD și totul trebuie să fie cum vreau eu și când vreau eu.


Sigur, le fac și pe astea, că nu mi-e nici frică, nici rușine de muncă, dar eu am venit să predau. Asta știu să fac bine și asta scria în descrierea postului.


Da, lasă, o să și predai. Deocamdată avem nevoie de ajutor. Nu pune pahar verde peste pahar roz, totul trebuie să fie în ordinea impusă de mine. Ai terminat de spălat pe jos? Nu sta, ia mopul uscat și șterge. Ai terminat și asta? Du-te și pregătește scutecele pentru după-amiază. Nu sta, nu te opri nicio secundă, muncește!

Și uite-așa...trecu o zi, trecură trei, și iarăși noaptea vine,
Iar eu aștept și să predau, și să-mi faci acte, bine?


Pentru că, da, există și o cireașă pe tortul ăsta cu de toate: șefa nu era mare fan al lucrului în legalitate. Și mă aburea mai ceva decât au aburit Jake și Rose geamul mașinii, în Titanic.
Ba că nu mă poate încadra ca profesor de engleză pentru că nu-știu-ce, ba că e plecat cel ce se ocupă de acte, ba, când i-am zis că nu e problemă, să mă încadreze ca asistent, că nu mă interesează titlul neapărat, dar am nevoie de contract de muncă pentru o mie de motive, că da, sigur, mâine semnăm, și apoi a ținut-o cu mâinele ăsta vreo lună...și tot așa.

Între timp, în luna asta, lipseam 11 ore pe zi de acasă, spălam pe jos, pe sus, pe unde apucam și ce apucam, în urletele veșnice ale copiilor care se inspirau unul de la altul la țipat(și erau vreo 45, iar noi vreo 7), iar șefa tot pe sfântul mâine jura.

În luna asta am citit de două ori, câte 10 minute, copiilor, în engleză, o poveste. Mă rog, două.

În luna asta părea că orice făceam cam fac greșit, pentru că am dat cu mopul de sus în jos și nu de la stânga la dreapta, am băgat aspiratorul în priza de lângă cea în care trebuia să îl bag sau nu am reținut cine din cei 45 de copii lipsește, și am pregătit, din greșeală, un scutec și pentru cel absent...

În luna asta, în timpul săptămânii,  mi-am văzut copiii o oră, maxim două, pe zi.

După o lună m-am retras, evident. Am așteptat să îmi iau banii, am zis frumos "la revedere" și m-am aruncat în necunoscut. Nu știam când aveam să îmi găsesc din nou de lucru, ce aveam să găsesc sau unde. Știam doar că acolo nu mai e cazul să stau și că, (alt)undeva, ceva mai bun mă așteaptă. Și așa a și fost.


Mno, acum mă dau și rotundă puțin, nu povestesc câte atacuri de panică am avut, câte îndoieli, câte întrebări... 😀 (sor-mea și D cred că își pot da doctoratul în psihologie liniștiți, după ședințele cu mine).

Dar, una peste alta, pe lângă această poveste cenușăristică, ceea ce vreau să punctez este că, frate, uneori chiar lucrează tot universul pentru tine atunci când îți dorești ceva!
Trebuie doar să ai curaj să ceri.

(Poate că nu trebuia să îmi arunc cărțile cu Paolo Coelho. 😀 )

Deci..totu-i bine când se termină cu bine,cum ar veni.  

(Cred că mă fac coach motivațional, că-s fiartă pe dat sfaturi).

Gata. Pa. Mai veniți, mai am.

Anul în care s-a schimbat tot.

Eu sunt născută pe 12.01,  D pe 1.06, suma lor e 13.07, ziua de naștere a lui Răzvan.  13 și 16 sunt două numere norocoase pentru mine, pentru că m-au făcut bogată.  Edu și Răzv sunt născuți, amândoi, într-o zi de joi.
13, 16, marți, joi, vineri...am obiceiul să cred în puterea gândului. A gândului că ceva îți poartă noroc. Că e cifra 13, că e Dumnezeu, Mercur, care nu e retrograd sau pisica ce trece pe sub scară, cine sunt eu să judec?  Important e să ne simțim protejați.
2022 va rămâne, însă, fără a reprezenta nicio combinație de numere familiare, anul în care, pentru mine, s-a schimbat tot. Numărul meu norocos.

Voi reveni, în zilele următoare, asupra subiectului, cu detalii(sunt absolut sigură că nu vă priește ciorba de perișoare dacă nu aflați), însă azi vreau să scriu doar un singur lucru pentru care sunt fericită,  recunoscătoare și uimită.
După cum vă așteptați, dacă mă cunoașteți cât de cât și știți că sunt champion en titre la bătut câmpii, este cel mai nesemnificativ dintre toate. Dar eu am încheiat azi prima mea săptămână de lucru (mâine e sărbătoare și avem liber) cu zâmbetul pe buze și vreau să scriu acum despre asta, că de săptămâna viitoare, de când voi intra în pâine serios, nu știu cum va fi. :)

Așadar.

Luni am început munca într-o Instituție Europeană. Nu se scrie cu litere mari. Scriu eu, că sunt încântată.
E prima mea experiență de acest gen, și cea mai uimitoare. Pe lângă faptul că jobul e mult peste ce aș fi putut să visez vreodată,  colegii si atmosfera sunt din altă lume.
Să vă povestesc. Eu sunt, ierarhic, cel mai neînsemnat pion de pe tablă.  Plus că sunt acolo de 5 minute. Ceilalti sunt, într-o ordine aproximativă, încă vreo două colege cu funcții asemănătoare cu a mea, manageri de proiect, directori și,  Boss ul suprem, șefa mea,  Secretar General. Iar asta se scrie cu litere mari, că nu e nimeni peste ea in Bruxelles.
De când am ajuns acolo, însă, nu am simțit niciun rang, nicio vârstă (3 dintre directori se pensionează curând, deci nu sunt la prima tinerețe), nicio diferență între mine și ei.
Bine, nu ne-am arătat fluturașii de salariu și nici nu am discutat despre instituțiile europene, dar în rest m-am simțit egală lor.
Nu am primit decât răbdare,  înțelegere, respect și vorbe bune. A! Și mulțumiri! Că am acceptat să lucrez acolo.😲
Exemple și mai concrete. Azi am ieșit la masă cu directoarea pe finanțe și resurse umane. M-a întrebat dacă îmi place, dacă mă simt stresată sau simt presiune, dacă primesc ajutorul de care am nevoie, răspunsuri la întrebări...
Apoi, dimineață, când am ajuns, mi-am pus o cafea, însă era deja rece. Am luat cana oricum și m-am dus la birou, că nu mă deranjează să o beau așa.
După 2 minute a venit unul dintre directori și mi-a zis să nu mă chinui cu aia rece, că a pus el de cafea proaspătă și pot să o schimb.

Șefa avea treabă cu mine azi, și m-am dus la ea în birou, să văd ce vrea sa-mi spună.  Doar că nu terminase încă ce mai avea de făcut și mi-a zis că mă strigă când termină(biroul meu e la câțiva metri de al ei). Apoi m-a întrebat: nu te superi dacă strig,nu? Nu te stresează?
Am vrut să îi spun că mai degrabă mă stresează că nu strigă, că nu are aere de șefă, că m-a vazut vorbind la telefon și și-a cerut scuze că m-a deranjat(oricum era un apel în interes de serviciu,dar ea nu știa), că în lift mă invită pe mine prima,iar eu măresc ochii, speriată, și îi zic că nu se poate,să intre ea...
Toate astea m-ar putea stresa. Pentru că nu sunt obișnuită și mă întreb în ce lume am aterizat. Cum pot unii oameni să fie așa de relaxați,  simpli, educați...

Și așa am încheiat eu săptămâna de lucru. Și articolul pe seara asta. Fericită. Și recunoscătoare.
Pentru douăzecidouăjdoi.

Va urma.

Trecere în revistă

 M-am născut în 1980. În comunism. Bine, nu am apucat mult din el, doar 9 ani, și încă de pe atunci memoria îmi juca feste, probabil, că nu am multe amintiri din perioada respectivă.

Uniformă, bentiță, față de bancă apretată, linii la palme dacă greșeai cu ceva( am luat o singură dată, și atunci nu din vina mea, că am primit toți copiii ). Cântece patriotice, comandanți de grupă, detașament...nici aici n-am prins post, m-au pus stegar(ă?), că eram cea mai înaltă din clasă.  Dar cel mai sigur nici nu eram cel mai ascuțit creion din penar, că altfel treceau ei peste avantajul înălțimii și îmi dădeau funcție serioasă.

Îmi amintesc cum se lua curentul și stăteam afară, toți copiii, iar când vedeam lumină la geamuri strigam "A venit lumina/cu telecabina", și țopăiam fericiți.

Apoi a venit Revoluția.  Mi-a fost frică,  asta îmi amintesc bine. Era panică generală, era de înțeles. Știu că stăteam la Trocadero atunci și taică-miu a ieșit în stradă, de unde se auzeau împușcături,  iar noi așteptam speriate să se întoarcă.

Libertatea de după a reprezentat ceva extraordinar pentru noi, toți. Nu mai stăteam la cozi interminabile, de la 5 dimineața,  pentru rația de pâine,  carne sau ouă,  nu mai găseam aprozarele goale, am început să bem Coca Cola(obicei prost ce datează și în prezent), să ne uităm la casete video, televizoare color, să avem acces la desene animate mai des decât o dată pe săptămână, să ascultăm muzică la walkman și să comunicăm prin pagere.
Doamne, câștigasem un pager la un concurs Coca Cola...îl găseam a opta minune a lumii! Îl purtam la brâu, atașat la cureaua blugilor Big Star și o înnebuneam pe centralistă cu mesaje siropoase pentru iubitul meu dintotdeauna, D. (Certurile îmi era rușine să le desfășor prin intermediar, așa că prin pager erau toate numai de bine  😀 )

Apoi ne-a lovit tehnologia. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri: eram la Bubu, în dormitor, și D a venit cu un telefon mobil de pe care i-am sunat pe ai mei pe fix. Whaaat? Să vorbești la telefon de oriunde? In timp ce te plimbi sau ești la cofetărie? Insane!

Despre perioada internetului...ce să mai zic? Cred că (aproape) toți ne amintim cu plăcere sunetul magic ce făcea conexiunea noaptea,la...22.00? 21.00? Nici nu mai știu ora, știu că așteptam momentul ca pe sfintele moaște.(nu am așteptat niciodată moaștele, sfinte sau nesfinte, dar am vrut să folosesc o expresie care să mă conecteze și cu cititorii credincioși 😉 )

Apoi...MIRC ul. Asl, pls și discuții cu oameni care ar fi putut fi oricine, pentru că dialogul era doar la nivel de text, fără poze, filmulețe, selfie-uri sau short-uri.
Nici nu-mi mai amintesc, după asta, cum s-a ajuns la ce avem azi. Drone, VR, comenzi vocale, mașini care conduc sau parchează singure, roboți care fac curat prin casă și câte și mai câte. (Apropo de mașini care parchează singure, dacă-mi spunea cineva despre ele acum 35 de ani, când ne întorceam, de la un grătar la iarbă verde, 11 persoane într-o Dacie 1310...m-aș fi uitat la el ca la integralele nedefinite.)
Am prins, cum îi șade bine omului în etate, și câteva cutremure, nimic grav, ăla mare fusese deja înainte să mă nasc, dar suficient de importante cât să capăt atât teamă cât și un nivel de înțelegere față de calamități.

A urmat incidentul cu turnurile gemene, care a zguduit lumea întreaga și care ne-a adus aminte că nimic nu e sigur, în afară de moarte și taxe, vorba prietenului Brad.

Nu amintesc aici decât câteva din punctele mai importante,  atât din lipsă de timp cât și de memorie, dar bineînțeles că drame și tragedii au fost și sunt dintotdeauna.

Apoi a venit pandemia care a oprit, literalmente, lumea din mersul ei câteva săptămâni și ne-a schimbat viața așa cum o știam. Nimic nu a mai fost la fel de atunci.  Am trecut prin toate stările și emoțiile și totul s-a modificat fundamental.

Când au apărut primele cazuri, China părea departe și noi în siguranță.  Rapid, însă,  a devenit o problemă globală, iar noi, ca de obicei, am fost neputincioși.
Am facut ce ni s-a cerut,  deși părerile s-au schimbat des și considerabil.  Unii s-au conformat cu inima deschisă,  alții circumspecți,  alții deloc. Fiecare a gestionat cum a crezut mai bine.
Încet-încet, însă,  mutațiile virusului s-au îmblânzit, și așa părea că se va intâmpla și cu vremurile în care trăim.

Se pare, însă, că nu e încă momentul să răsuflăm ușurați, dimpotrivă.

Un psihopat cu putere, pe care tot mai multă lume îl compară cu alt descreierat celebru(care a cauzat Al Doilea Război Mondial) a hotărât, în 2022!, să atace Ucraina și să omoare oameni nevinovați.
Nu insist pe subiect, sunt sub influența celor câteva poze și filmulețe ce au început deja să circule pe net, și sunt dată peste cap, așa că trec direct la concluzie:

DACĂ acest război nu degenerează în WW3 și DACĂ nu apare altă pandemie ucigătoare și DACĂ nu are loc vreun cutremur/tsunami/atac extraterestru devastator și DACĂ nu mor naibii de stres, și, deci, DACĂ apuc să-mi văd nepoții...boy,oh,boy, câte am să le povestesc!!!

Până atunci, însă,  gândurile mele, ca ale tuturor, sper, merg către toți oamenii nevinovați din Ucraina (și Rusia) care sunt obligați să treacă prin acest coșmar acum.
Sper ca totul să se termine curând, cu bine,  și noi toți să ne putem întoarce la viețile plictisitoare și îmbuibate cu rutină de care ne plângeam odată.

Dor din viitor

E dimineață. Te trezești. Cu greu. Îi trezești. Si mai greu. Te asiguri că s-au ridicat din pat și te duci să le pregătești micul dejun.

Unul vrea lapte de soia cu aromă de ciocolată, încălzit 1 minut, și cereale cu scorțișoară. Celălalt vrea numai lapte bio, încălzit 30 de secunde, cu pernuțe cu ciocolată. 5 linguri fiecare, adăugate în lapte nici prea devreme, nici prea târziu, să nu fie nici prea moi, nici prea crocante.

Apoi te asiguri că au tot ce le trebuie pentru școală în ziua respectivă. Ghiozdan făcut, foi semnate,  proiecte terminate, echipament sportiv spălat și pregătit.

Urmează prânzul, cina, week-endul, lecții, plimbări, momente tandre, certuri, împăcări, supărări, bucurii.

Apoi, 10 ani mai târziu, pleacă fiecare la casa lui și a ta rămâne goală. Fără râsete, gălăgie, pași grăbiți pe parchet, chicote și îmbrățișări.

Și atunci începi să îmbătrânești. Pentru că nu știi ce altceva să faci. Pentru că timpul trece al naibii de greu și intervalul dintre două telefoane date în grabă dă răgaz amintirilor să te năpădească, exact ca niște ierburi ce cresc prea repede și se strâng in jurul unei clădiri. 

Și ești bătrân, prea bătrân să  mai cureți ierburile, iar clădirea se transformă, încet încet, în ruină.

Sfârșit.

Episodul în care se povestește despre amenda de 2000 de lei.

 Nu știu dacă am mai spus, însă eu am așa, un fel de dar, de a ieși din mulțime și a mă face remarcată. Din păcate, până acum, a fost doar pe negativ, nu am câștigat la lotto sau ceva, dar e drept că nici nu joc.

Însă, odată, ca să dau doar un exemplu, eram 12 persoane și 10 locuri undeva, așa că trebuia să tragem bilețele să vedem cine rămâne și cine sunt cei 2 care pleacă, și, da, normal că am tras bilețelul ghinionist. Le-aș fi tras pe amândouă, dacă aș fi avut cum. 

Când eram mică (să dau un alt exemplu, dacă ăsta nu v-a convins), și mergeam în Satul de Vacanță  mă așezam în singura gărgăriță care nu se ridica. Și nu, nu era de la greutate, pe atunci nu se punea problema asta. Dar poate aceste tragedii au declanșat ce a urmat, cine știe? Rămâne de investigat.

În sfârșit, revenind la zilele noastre, acum o săptămână, fix de ziua mea, mai exact, am primit, pe adresa de România, o amendă atașată unui frumos proces verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, pe motiv că nu aș fi completat PDF ul obligatoriu la intrarea în țară, când am vizitat plaiul de dor, în decembrie. 

Foarte lăudabilă inițiativa brațului lung al legii, doar că...eu am completat această declarație bine-mersi, că nu sunt nici genul dezorganizat, nici procrastinator.

Trecem peste cele câteva ore în care nu găseam  nicăieri declarația comple­tată și nu aveam efectiv nicio dovad­ă, în afara memoriei mele și a unui martor subiectiv, că aș fi făcut ceva în sensul ăsta, și ajungem la momentul în care am găsit  PDF ul, dovada supremă a nevinovăției mele. 

Ei bine, acum a început adevărata distracție, dat fiind că nu a fost de ajuns un telefon dat agentului DSP care a completat procesul și mi-a făcut cadou amenda de 2000(două mii!) de lei, și nici mailul trimis, minute mai târziu, aceleiași instituții, cu dovada completării.

Nu, nu! Domnul de la DSP are, se pare, doar libertatea de a completa amenzi așa, pe neverificatelea, nu și de a le anula, cu probe. Nu. Atunci îl ia pe „eu sunt un simplu funcționar" în brațe,și se retrage tăcut. Așa că am intrat pe net să văd dacă mai e cineva în situația mea și ce e de făcut.

Cineva? Suntem mii. Mii de oameni au primit, pe nedrept, amenzi contraven­ționale pentru necompletarea declarației la intrarea în țară .

Și vreți să vă spun ceva (și mai) amuzant? Am citit că au primit amenzi și piloții avioanelor de pasageri, pe motiv că nu au scaun cu loc în avion. Da, da! Când crezi că nimic nu te mai poate surprinde...

Ideea cu mine, cea aproape infractoare, acum, e următoarea: trebuie să fac eforturi să-mi dovedesc nevinovăția, deși am toate actele necesare. Nu e suficient. Trebuie să completez o contestație, să plătesc o taxă de 20 de lei (hilar, nu!?) și să depun toate actele la judecătoria ­ corectă. Că, dacă, Doamne- ferește, depui la altă judecătorie, și nu te încadrezi în cele 15 zile pe care le ai la dispoziție să plătești sau să contești, iar e rău. Ajungi în instanță.

A, și am mai citit ceva interesant! Cum că ar fi cam neconstituțional acest decret. Dar nu contează, chiar și așa, tu trebuie să parcurgi drumul inițiatic și să completezi, plătești, trimiți, aștepți și speri.

Dat fiind că eu nu mai locuiesc în România de ceva timp, am făcut ce trebuia făcut, dar varianta online, iar acum aștept mulțumiri, scuze și felicitări. Sigur așa se va intâmpla cu miile de oameni acuzați pe nedrept. Chiar dacă vorbește  lumea în târg că nici dupa ce ai făcut totul corect (încă o dată) și ai trimis, în timp util, toată documentația la locul potrivit, nu ai garanția că se va finaliza cu bine. Eu sigur voi fi norocoasă, așa sunt obișnuită. :) 

În altă ordine de idei, pe lângă faptul că sunt frustrată din cauza unei nedreptăți, fie ea cât de mică, nu pot să nu mă întreb câte asemenea cazuri există, în care, nevinovat fiind, te afli în imposibilitatea de a o demonstra, și pierzi lupta cu sistemul. 

Pentru că, până una, alta, până la războaie, boli și calamități naturale, tot sistemul este dușmanul nostru principal.

42

 42. Atât zice buletinul, dacă faci un calcul. Aș vrea să spun "simplu", dar știți că sunt certată cu matematica. Și fizica. Bine, și chimia. 

Când eram tânără și mă gândeam la persoanele de peste 40 de ani, le consideram bătrâne. „Babe", ca să fiu exactă. Acum nu îi consider bătrâni nici pe ai mei, care au 65 +. 

Ce înseamnă, de fapt, bătrân? E un termen relativ. Suntem bătrâni dacă ne simțim așa. Poți să fii bătrân la 25 de ani și tânăr la 42, de exemplu. 😀 (glumesc, poți fi tânăr și la 70 de ani, dacă sufletul și corpul tău sunt de acord).

Pentru că eu, deși m-am maturizat suficient cât să mă adaptez cutumelor societății, înăuntru sunt tot un suflet de 19 ani prins într-un corp de 65 (vă rog să faceți, mental, dacă puteți, media aritmetică, și să apreciați faptul că ea coincide cu vârsta mea reală. Doamne, mă joc cu cifrele astea mai ceva ca un contabil la bilanțul anual. Asta înseamnă 4 ani de mate-fizică la Mircea, thank you very much!) 

[A mai observat cineva că parantezele mele sunt mai lungi decât ideile principale? Da? Și eu. Noroc că nu sunt vorbă-lungă, Doamne- ferește ce ieșea!]

Și mă simt tânără, spuneam. Nu tânără de purtat culori fosforescente la 4 dimineața, în club, cu sticla  de tequila pe jumătate plină ( plină, da, că sunt optimistă), dar tânără cât să dansez când îmi vine, să mă maimuțăresc cu copiii, să cânt toată ziua (pentru că memoria mea se încăpățânează să nu stocheze nimic altceva în afară de versurile tuturor melodiilor din univers ), să mă dau în toate atracțiile din toate parcurile de distracții (gărgărițe included, dacă nu mă izgonesc gardienii ),  să chicotesc cu sor-mea din toate tâmpeniile posibile, să mă bucur de fiecare dimineață, zi de luni sau zi oarecare posibilă.

Și nu văd să se schimbe curând. Și nici nu vreau. Why would I? 

Mi-e frică de bătrânețe, normal. Deși mult timp am crezut că nu îmi e frică de nimic (ehe, eram necoaptă și nu aveam copii pe atunci),  bătrânețea e nemesisul meu.

Dar asta nu înseamnă că trăiesc în umbra ei, sau că cedez fără luptă. 😀 

Așa că o să mă trezesc și mâine dimineață la fel ca în fiecare zi, troznind din toate încheieturile, cu genunchii pârâind, cu umerii zvâcnind, cu ochii intuind poziția lentilelor de contact, o să strâng din ce mi-a mai rămas din dinți și o să mă bucur că sunt tânără.

Bring it on, 42! I 'm ready. Nu! Stai! Să-mi iau betablocantul. Și un paracetamol. 

Gata. Acum sunt pregătită. Hai!

Toaleta literară

De ceva timp, toaleta noastă este lăcașul de cult al casei(minus partea religioasă :) ). Pentru că se petrece timp semnificativ în acest colțișor intim și pentru că eu sunt de părere că orice timp în care stai degeaba e timp pierdut, am decis să afișez, săptămânal, pe ușă, poezii cunoscute ale poeților români, dat fiind că băieții nu au altă șansă de a le cunoaște operele, căci se știe că încă nu s-a sesizat ministrul francez al educației cu privire la nestematele poeziei românești.

"Românii" sunt tari pe fier aici, nu pe nestemate, ca să fac și o glumă de autobază în frumoasa postare.

NOTĂ: Afișul de deasupra s-a dorit a fi o atenționare blândă asupra unei activități simple, dar evitate de anumiți copii, însă, după cum se poate vedea în poză, a fost modificat cu nerușinare de un mini golănel cu apucături de artist graffiti. 

Mai mult decât faptul că îi pun să citească, și, deci, să ia la cunoștință câteva noțiuni de bază despre poezia românească, m-am gândit că ar fi drăguț să și învețe câteva versuri, așa, lejer, cât să-și antreneze hipocampul. 

Doresc să anunț pe această cale că inițiativa a avut un succes nebun (mai puțin la Bacovia, care li s-a părut deprimant, deși am pus și „Liceu", care e veselă, zic eu), și asta mă încurajează să sper și la o secțiune de proză scurtă în viitorul apropiat.

Așadar, dacă sunteți poeți sau scriitori debutanți, sunteți invitați să-mi trimiteți o operă reprezentativă pe adresa redacției, iar eu promit că va fi citită de cel puțin 4 persoane, cu maxim interes, în momente intime de minimă și maximă intensitate.

Cu respect,

Președintele Asociației Locatarilor din casa noastră