Mic ghid de instruire privind eficientizarea resurselor.

Pentru că îmi petrec, în medie, între 6 și 8 ore în bucătărie zilnic(gătind, că n-am Netflix acolo) 98% fiind singură... fac tot felul de analize. Și nu, nu de matematică, mi-au ajuns orele chinuitoare de la liceu(abia încep să mi se rărească coșmarurile cu scosul la tablă), ci mai mult...financiare.
De exemplu. Folosesc, săptămânal, cam :
- un cofrag de 30 de ouă,
- 7-8 litri de lapte,
- carne...nici nu mai contorizez câtă, de când ultima speranță vegană a familiei, Răzvan, a renunțat la această tendință modernă și rupe frigiderul,
- brânză-o bucată măricică,
- legume... o parcelă mică de pământ roditor,
- pâine...not so much,
- făină,
- zahăr
- plus alte chestii necesare pozelor de pe Insta. ;)
Și multă, muuultă apă. Pe scurt, mulți bani.
Și cum stăteam eu așa(spălând vase, practic) am început să fac o comparație, la început total dezinteresată, între ce înseamnă să locuiască copiii cu mine, și ce ar înseamna să am, în camera lor, de exemplu, o găină-două, o văcuță, apoi, în loc de jucăriile, trotinetele și hoverboardurile lor..să am un răsad de roșii, niște leuștean pentru ciorbiță, niște araci de strugurei....
Long story short, am ajuns la concluzia că a doua variantă ar fi mult mai avantajoasă. Chiar dacă motivele sunt evidente, o să le redau, pe scurt, și în cele ce urmează:
- copiii consumă. Bani, timp, resurse. Animalele, legumele și fructele produc.  Și produc dublu: roade și, implicit, bani. Deci nu numai că economisești  la piață, dar poți face bani, dacă vinzi surplusul. Punct pentru acestea din urmă.
- copiii fac gălăgie. Legumele, fructele- mute. Animalele...câtă gălăgie să facă și ele? Sigur nu le aude tot cartierul când strigă Maaaaaamiiii!!! de 856595 ori pe zi. Cu un ”muu” și un ”cotcodac” mă pot obișnui. Știți cum e...după ce faci școala de șoferi pe Dacie poți conduce orice. Așa și după 12 +6 ani de copii vorbăreți(da, se adaugă anii. apoi se multiplică cu mult)...un muget pare o picătură într-un ocean. Punct,da-da, tot pentru cele din urmă.
- copiii vor atenție non stop. Să le răspunzi la întrebări, să te joci cu ei, să îi ajuți la una, alta... Ferma mea imaginară...câțiva stropi de apă și niște nutreț. Apoi liniște și pace, momente prielnice pentru ultimul episod din serialul preferat.Aici nici nu are rost să mai dezvolt, cei care aveți copii sigur sunteți deja pe olx, căutând răsaduri de roșii. Punct pentru Old McDonald.
- copiii te enervează. Vor sus/jos, cald/rece, acum/mai încolo, sunt moșcăiți, plângăcioși, certăreți, capricioși...Legumele, needless to say- discrete la extrem,  iar animalele, cum nu degeaba se vehiculează, sunt cele mai bune prietene ale omului. Când ați văzut vreodată găină să pună 300 de întrebări pe zi și să te contrazică la orice zici sau faci? Sau să își dea ochii peste cap, că știe ea mai bine? Avantaj găinușe și roșioare. By far.
Mbun. Aș putea continua, dar, pe lângă faptul că știu că deja v-am convins, trebuie să mă duc să pregătesc de mâncare. IAR. Cele trei feluri gătite ieri s-au terminat. QED.

Moștenitorii și vorbele lor.

În mașină, în drum spre școală.
Eduard:
- Eu nu înțeleg de ce există clasa pregătitoare. Eu știu să scriu, să citesc... Acum pierd timpul. Pe mine să mă pună direct clasa 1. Nu înțeleg de ce să fiu clasa pregătitoare...
Eu:
- În primul rând să fii pregătit pentru școală, să înveți să stai în bancă 50 de minute, să..
-...să înveți să fii mai modest.. completează Răzvan din fundal.

Touché, ce să zic...

Câteva minute mai târziu. Eu:
- ...și? azi e ziua Dobrogei. Ați făcut ceva pe tema asta? V-a povestit doamna?
Edu:
- Dacă te-ai fi uitat pe fișa pe care ți-am dat-o când m-ai luat de la școală ai fi știut și singură răspunsul la întrebare, și n-am mai fi avut discuția asta.
-...sau puteai să zici "da"...😏

Cam așa nu mă plictisesc eu cu ei. Zilnic.

Mai am și zile bune. :)

Azi am avut o zi fabuloasă, și nu în sensul în care aș fi câștigat la Lotto, cu toate că e abia 19.00 ceasul, mai e timp, ci în sensul că totul a mers strună.
Dacă aș fi fost personaj în Sims mi-aș fi îmbunătățit vizibil abilitățile practice la secția mecanică auto, pentru că, da, am fost iar la service cu mașina. Mirosea a ulei ars de câteva zile așa că am dus-o la mecanic, iar el, drăguțul, mi-a dat un pomelnic cu ce trebuie cumpărat. Asta a fost ieri. Azi de dimineață m-am înființat la magazinul de piese, cu lista în dinți, și, deși când vânzătorul m-a întrebat ce ulei folosesc eu i-am zis că de măsline și de floarea soarelui, am știut cu toții că era doar o mostră din farmecul personal, că de fapt discuția a fost la un nivel ridicat de profesionalism. Să fim serioși, data trecută am luat bielete, nu sunt vreo începătoare...
Așa că, după ce am cumpărat toate filtrele posibile: aer, ulei și habitaclu( pe ăsta voi, neinițiații, s-ar putea să îl știți ca filtru de polen...*rolling eyes*), ba chiar două de ulei, că erau două modele și nu știa vânzătorul care se potrivește la mașina mea, am luat și ulei și am pornit spre mecanic, unde am și lăsat-o, pentru ultima oară, probabil, că mă simt pregătită să trec la partea practică. Am început acum 2 zile, la Auchan în parcare, la 8 dimineața, când ploua torențial și eu mi-am adus aminte să verific nivelul uleiului, doar că am deschis prima oară acolo pe unde se toarnă ulei, nu unde se verifică, și mă uitam după fierătania aia lungă(mi-a luat ceva să-mi dau seama că nu e tot acolo) și până am găsit-o sub capotă m-am făcut pe mâini la fel de neagră ca un miner după 25 de ani de muncă. Dar astea sunt doar detalii. Important de reținut e că am verificat uleiul, mi-am dat cu presupusul că trebuie schimbat, așa că sunt pregătită de next level. Și cred că știu și ce. Azi mi-a zis mecanicul că se aude ceva la un injector, dar să merg la un, citez, dieselist, că nu ține de el, așa că m-am gândit că ar fi momentul oportun să dau jos un injector, să îl desfac și să văd ce problema are. Mă simt foarte pregătită și încrezătoare, wish me luck!
Următorul punct pe ordinea de zi a început și continuat o zi întreagă cu dificultăți, dar s-a terminat cu bine, și asta contează. Am avut nevoie de ricotta(știți voi, ricotta de care te lovești NON STOP, în fiecare magazin, zilnic?) pentru pachetul copiilor de mâine. Crostini, if you must know.
Am căutat în 5 ( CINCI) magazine alimentare mari(Carrefour de la Dacia, Mega de la Brick, Alfa Beta de la groapă, Profi de la Betoane și LIDL din Tomis 3) În afară de turul orașului contra cronometru nu am realizat nimic.Ricotta intrase în pământul ricottelor și nu era de găsit. Orice om normal probabil ar fi renunțat și ar fi modificat planul, dar...e vorba de mine, bine? Cu cât mai mult căutam ricotta, cu atât mai mult mi-o doream. Ajunsesem, pe la al patrulea magazin, să nu-mi imaginez viața fără ea, să simt o dependență puternică, deși cred că am mâncat de două ori în viață, că o găsesc(găseam?) fadă. Știam doar un lucru: TREBUIA SĂ FAC ROST DE RICOTTA.
Cu ultimile puteri am ajuns la Mega din Tomis 3, unde mai erau doar patru cutii. Eu am nevoie doar de două pentru mâine, dar sper că nu vă imaginați că aveam să las cutii în urmă. Le-am luat pe toate, în primul rând că mi s-a părut singurul lucru logic de făcut, la cât le căutasem, și în al doilea rând pentru a-mi hrăni drăcușorul de pe umăr, care zâmbea malițios la gândul că poate cineva avea să caute în 7 magazine.Atâta pot, csf...micile bucurii ale vieții.
Apoi m-am distrat când mi-a povestit Edu că azi la școală a corectat-o iar pe profa de engleză, că scrisese greșit tiger pe tabla. Scrisese tigre, și Edu i-a atras atenția că nu așa se scrie. Doamna a verificat în nu știu ce caiet ( faceți ochii mari, aveți voie), apoi l-a pus pe el să șteargă și să scrie corect. E clasa 0. Nu vreau să mă gândesc ce urmează, dar nu cred că va fi preferatul profesorilor.
Șiii...ultimul, dar nu cel din urmă lucru: mi-a ajuns și mie, după mai bine de o lună, bluza de la (acum pot să spun, da-da!) Anasofia.ro. Știți voi, de care povesteam alaltăieri. Dar vestea bună nu e asta, ci că mi-am dat seama de ce a durat atât să ajungă: a fost purtată (asiduu) de cineva.
De unde știu, vă întrebați? După miros. Miroase a transpirație și a fum și a toate coșmarurile mele. Nu mi s-a întâmplat în viața vieților mele în cei aproape 39(dar arăt de 38 1/2) de ani să cumpăr ceva care să miroasă. Nici când am cumpărat online, nici de la vreo firmă, nici când eram mică și-mi luam haine de la Marvimex, că n-aveam mall-uri.O-RI-BIL! Anasofia.ro. Nu au activată vreo opțiune care să-ți permită să-ți exprimi opinia public(steluțe sau review-uri sau ceva asemănător) dar o să fac tot posibilul să îmi fac cunoscută experiența neplăcută(și faptul că a durat o lună să ajungă comanda și...cum a ajuns).
Deci da. Cam asta a fost azi. Hai că mă pun să le scriu, să vedem dacă și mai ales ce îmi răspund.

Vine sfârșitul odată?

Am comandat, online, pe 11 octombrie, o cămașă care mi-a plăcut maxim( și cred că încă îmi place, nu o mai țin bine minte de atunci) . Îmi plac toate lucrurile de pe site-ul ăsta, dar, cumpătată cum sunt(haha, I still got it) am zis să acționez chibzuit și să comand treptat, așa că am început cu această cămașă.
Vreo două săptămâni mai târziu m-au sunat de pe site să îmi spună că a fost o încurcătură ( hei, eu, încurcătură? nu mi s-a mai întâmplat *fețișoară încurcată*) și că abia la sfârșitul lunii ajunge cămașa.  Cu un mic discount pentru întârziere, dacă accept aceste condiții. Am acceptat, că nu ardea.
Acum câteva zile am primit un alt mail, că se procesează comanda. Încă.
Mă gândesc și eu, fiind 12 noiembrie maine: or fi zis sfârșitul LUMII? Și nu am înțeles eu? Că atunci nu mă mai grăbesc...Și așa nici nu știu dacă mai port aceeași mărime, de atunci.
Sau, dacă discountul crește progresiv, ca dobânda, mi-or pune și un plic de bani când o trimit? Hmm.* fețișoară concentrată*

TEDx Constanța. We are legacy. Partea a doua.Și ultima

Partea a doua a conferinței a început cu discursul lui Vlad Tăușance, consultant strategie și designer de experiențe de învățare. Omul a făcut, înainte de a ajunge ce e azi, câte puțin din toate(teatru, poezie, afaceri, etc) iar asta se vedea cu ochiul liber în atitudinea lui, în modul de exprimare, în tot ce reprezenta. Era foarte sigur pe el, vorbea cursiv, poate prea repede pe alocuri, un om foarte deștept, care părea că știe ce zice.
A vorbit despre fundații comunitare, despre ONG uri versus Advertising și despre parcursul fundației Friends for Friends, cu care lucrează de șapte ani.
A urmat Oana Țoiu, și ea fost secretar de stat în Ministerul Muncii în timpul guvernului Cioloș, nominalizată de revista Foreign Policy Romania ca unul dintre cei 101 oameni care schimbă România. Hm? E ceva, nu?
Mi-a plăcut atât de mult de ea, de cum vorbea, încât aproape că am uitat să-mi iau notițe despre discurs. O fată implicată, ancorată în realitate, cu emoții stăpânite foarte bine, cu un discurs amuzant, frumos explicat, pedagogic, cu exemple și tot ce trebuie pentru a lăsa o amprentă asupra ascultătorilor.
Ne-a adus la cunoștiință, implicându-ne activ,  anumite probleme ale țării noastre(cât la sută din populația activă muncește, câți își permit o excursie, câți au mașină proprie, etc) care au reușit să mă șocheze(deși părerea mea despre noi nu era vreo rozalie).
A urmat apoi Claudiu Butacu, live din Dubai, unde participa la o competiție de case solare, el fiind, de altfel, unul dintre cei ce au contribuit la realizarea și construcția primei case independente energetic din România.
Claudiu zici că era corespondent ProTv. Vorbea exxxxtrem de fluent, cu intonație, cursiv...mi-a plăcut maxim. A vorbit, cum era de așteptat, despre case inteligente, despre economisirea energiei, prezentându-ne, pe scurt, proiectul lui pentru o viață mai ...verde.
Ei, și poate v-ați plictisit de atâta bine, de atâtea discursuri interesante și educative, nu? Eu nu mă plictisisem, dar na...oricând e bună puțină diversitate, așa că după Claudiu a urmat Aylin Cadîr.Cântăreața, da. Și actriță, aparent. Nu știam. În fine. Discursul ei a fost despre....(nu vă mușcați pumnii de nerăbdare)...EA. Ea și soțul ei perfect. Și copiii ei perfecți, pe alocuri. Dar ea era peste tot. În avion, deoarece călătorește mult(a fost și la capătul lumii, da-da!), în spectacole de teatru(v-am zis că e actriță?), în concerte, în sus, în jos, ea, ea, ea.
Efectiv nu a transmis NIMIC. Un discurs plin de emfază(a,da, e actriță!), soțul cel perfect și BFF pomenit de muulte ori, plus o porcărie de idee care nici nu merită menționată. A big no-no.
A urmat o pauză în care am fost invitați iar la cafea și la un candy bar (asigurat de Miss Baker) despre care pot să vă spun cu toată sinceritatea și obiectivismul că a fost minunat.Și credeți-mă că nu mă impresionează ușor dulciurile, că toată ziua numai asta văd. Era foarte bogat și ce am gustat eu era bun la gust.Nu insist cu detalii, să nu vă/îmi fac poftă, dar de la mine are un DA. :)
După această pauză dulce a urmat discursul vedetă al conferinței, cel puțin din punctul meu de vedere, și anume al Mihaelei Tatu. Ea a vorbit despre liberul arbitru, despre faptul că suntem rezultatul trecutului nostru, al înaintașilor noștri, despre cum trăim în prezent fără a ne gândi la viitor, cum educația unui copil începe cu educația mamei, multe lucruri interesante cu care am rezonat. Un discurs pe măsura experienței ei. Frumos, plin de patos, cu inserții amuzante, cu concluzii interesante și educative. Mi-a plăcut maxim.


Acum, când scriu despre toate astea, am în față telefonul în care mi-am notat, așa cum aminteam mai sus, câte ceva despre fiecare speaker, despre atmosferă, despre ce mi s-a părut interesant.. Despre următoarea invitată am scris doar atât: Adelina Toncean. Nu am mai apucat să scriu altceva, și, cu toate astea, discursul ei nu cred că o să îl pot uita curând. Adelina este inițiator al programului ”Niciun copil singur în spital”, iar povestea ei a început cu ani în urmă, când a înfiat, din spital,  primul ei copil, Cristi, sau Blondie,  cum îi zicea ea. El a murit 10 ani mai târziu, deoarece avea probleme cardiace severe. O moarte anunțată, cum zice chiar Adelina, dar care, după ce a îngenunchiat-o de durere și neputință, i-a deschis ochii spre ce urma să facă din acel moment: să se ocupe de copiii bolnavi din spitale, să se asigure că niciunul nu stă singur, sau, mai rău, nu moare singur...
Și asta a făcut de atunci. A înfiat un alt copil bolnav, Andrei, care mai avea, în teorie, doar câteva luni de trăit, și pe care l-a dus în Italia, unde a fost operat. Andrei îi bucură zilele și azi, dându-i speranță că se poate. Apoi i-au murit, pe rând, în brațe, chiar aici, în Constanța, mulți copii cu aceleași malformații congenitale cumplite A luptat pentru toți și încă mai luptă.
Ceea ce m-a marcat pe mine, de fapt, cu adevărat, a fost faptul că în ziua aia, pentru prima oară în viață, am văzut dintr-o altă perspectivă subiectul ăsta. Tot timpul m-am gândit exact ce zicea Adelina că gândesc mai toți oamenii: cum poate să facă asta? eu nu mi-aș reveni niciodată..m-ar termina. Și așa si e, clar. Doar că...nu despre mine e vorba. Când i-am spus Adelinei că am un gol în stomac doar când o aud vorbind, mi-a zis, simplu, doar atât: ”Nu e ușor pentru nimeni, normal. Dar pentru copilul ăla, să nu moară singur, să se simtă iubit în ultimile lui clipe de viață...se merită orice.”  Și mi-a cam stins lumina. Ce perspectivă egoistă am avut tot timpul...să mă gândesc numai la ce aș simți eu...
Deci doar pentru momentul ĂSTA și s-a meritat participarea la TEDx. Dar a fost mult mai mult.
Cândva, habar n-am exact când, între cele două pauze dulci, a fost și pauza de masă, care, la fel ca anul trecut, s-a ținut în restaurantul hotelului și, tot la fel ca anul trecut, a fost de foarte bună calitate. Spre deosebire de anul trecut, însă, desertul a fost cremă de zahăr ars și a fost foarte bun. :D Asta așa, ca informație suplimentară pentru cei ce au citit polologhia mea din 2017. Și cărora le pasă de calitatea desertului. I know I do.
A urmat Cristina Chira, fondator Asociația ARCHE (E-ul e cu accent, dar nu găsesc pe tastatură, așa că puteți să faceți voi un efort de imaginație) Ea a început cu o poveste drăguță, istorică-ish, a unei case găsite întâmplător, într-o excursie, poveste care nu mi s-a părut că ar fi avut mare legătură cu subiectul. Apoi a urmat o ditamai discuția despre patrimoniu, pretty boring, tehnică, moment din ăla în care îți vine să intri pe Facebook, să vezi care mai e treaba.  Fata era destul de serioasă, probabil, justificat, și cam stresată, dar asta nu scuză faptul că discursul putea fi muult mai interesant, dat fiind că ideea de patrimoniu se lega binișor de tema conferinței, așa că putea fi expusă problema din alt unghi, mai puțin sforăitor. Dar, na, e ușor să comentezi din fața tastelor. :) Să vedem când o să fiu și eu invitată(citești, Cornel? :)) ) ce vor scrie ziarele.
Ultimul speaker a fost Ștefan Pălărie,  fondator Școala de Valori, trainer, consultant, pasionat de educație. 
Mi-a plăcut de omul ăsta...de n-am cuvinte. Atât de el ca om, de energia și calmitatea lui, cât și discursul său echilibrat, rostit cu glas cald. A vorbit ATÂT de frumos de familia lui(nu în multe cuvinte, dar atât de frumos...) și a dezvoltat așa interesant tema, încât sunt sigură că și cel mai pretențios participant TEDx a plecat de acolo cu zîmbetul pe buze(și în caz că v-a trecut prin cap ideea, nu, nu am fost eu cel mai pretențios participant :) )
Ștefan a avut, după cum spuneam, un discurs amuzant, în care, printre altele, a făcut o paralelă între diferitele noastre vârste și drumul parcurs de un autobuz pe o stradă, unde între 20 și 30 de ani vrem să dovedim că putem, așa că șoferul vrea să facă mulți kilometri, să meargă cu viteză mare, apoi, între 30 și 40 de ani simțim nevoia să fim afiliați la ceva, să facem parte dintr-un întreg, așa că șoferul e mai politicos, mai atent, mai preocupat de soarta oamenilor din autobuz, iar după 40 e vorba de LEGACY, de ce lăsăm în urmă, soferul, grizonat deja, conduce cu grijă, oprește pentru a admira apusul, pentru a ajuta oamenii, etc

Da, pot spune că ediția de anul acesta a fost una plină de învățăminte, de pilde, de exemple de viață, de semne de întrebare și, de ce nu, de încercări, sper eu reușite, de a ne trezi la realitate, de a ne implica mai mult și în ceea ce înseamnă ceilalți. Mergeți la TEDx, dacă aveți ocazia! În orice oraș, oricare ar fi tema. Garantez că veți avea doar de câștigat.*

*Acest articol nu este sponsorizat, ci doar sprijinit necondiționat de o admiratoare. :D

TEDx Constanța. We are legacy! Partea 1.

Da,da, azi a fost a treia ediție de Constanța a TEDx. La prima nu eram pe plaiurile mioritice, therefore am lipsit motivat, dar anul trecut și anul ăsta am bifat cu succes și încântare prezența la acest eveniment frumos.
Inutil să menționez că, după extazul de anul trecut în care am fost profund impresionată de eveniment, așteptam ziua asta cu nerăbdare. Mi-am luat bilet încă de dinainte de a cunoaște speaker-ii, atât de nerăbdatoare. :) Și treaba a stat cam așa:
La fel ca și anul trecut, participanții au fost întâmpinați între 9.00 și 10.00 cu apă și cafea de la Starbucks, plus, bonus, aceeași priveliște încântătoare de pe terasa hotelului Zenith, unde s-a ținut, și anul acesta, evenimentul.
La ora 10, după o scurtă prezentare a organizatorului, a luat cuvântul primul speaker, Victor Rotariu, strateg, cercetător, polimat(încă nu știu ce înseamnă asta), trainer și alte câteva titluri. :) Și-a început și bazat discursul pe un grafic ce urmărea  evoluția omenirii de acum 200000 de ani până în prezent, pe conștient versus inconștient, pe care l-a comparat cu o maimuță sălbatică(hei, pe mine sigur m-a nimerit!)
A explicat cum, deși știm că anumite lucruri ne fac rău(social media în cantități mari, dulciurile, fumatul și alte vicii) noi continuăm să le facem deoarece inconștientul simte impulsul de a se proteja și a-și satisface nevoile primare de supraviețuire.
Un discurs tehnic pe alocuri(not my type) dar structurat curat, prezentat bine, concluzionat interesant: Conștientul este povestitorul vieții noastre, și daca vrem să schimbăm ceva trebuie să schimbăm povestea. Am și exemple, dar sper că nu vreți chiar mură-n gură tot TEDx-ul,nu ? Puneți mâna și veniți, pentru tips&tricks. ;)

După acest moment a urmat Simona Adam, manager de comunități, pasionată de bună guvernare și incluziune socială. Simona a avut un discurs foarte frumos, emoționant, spunând atât povestea ei de fostă bolnavă de TBC, salvată de o doamnă doctor sufletistă căreia îi datorează viața și multe lucruri bune învățate de-a lungul prieteniei create între ele, cât și povestea carierei ei ulterioare, când a avut șansa să lucreze atât ca director de cabinet al secretarului de stat Valeriu Nicolae, în cadrul cabinetului Cioloș, cât și la crearea și consolidarea Platformei România 100, MagicHome, O Masă Caldă, etc.Cu alte cuvinte, o fată implicată, sinceră, dedicată, care, de fapt, a deschis lista celor care m-au făcut să mă gândesc, astăzi, pentru prima oară, spre rușinea mea, că nu fac destul.


Iulian Angheluță a fost ultimul vorbitor din prima serie. Iulian este fondatorul Free Miorița, Lumină pentru România, și mi-a amintit cumva de Alex Dona. La fel de dezinvolt, de relaxat, de...normal. Nu că ceilalți nu erau normali, Doamne-ferește!, dar Iulian a fost, pe scenă, la fel de natural ca într-o discuție cu un prieten, sau cel puțin așa l-am simțit eu. Fără emoții, sincer, cu un discurs fluid, care nu părea repetat de multe ori înainte, cu un vibe bun, el a vorbit despre o călătorie de 6 luni pe care a făcut-o cu bicicleta prin țară, despre oamenii întâlniți pe drum, despre poveștile lor. Despre cum a încercat și reușit să ducă lumină în casele oamenilor uitați de lume, în școlile în care copiii nu aveau condiții, despre toate frustrările acumulate pe măsură ce întâlnea oameni amărâți, ignorați pentru că nu reprezentau niciun interes la nivel politic.

Și, în această notă tristă s-a încheiat prima parte a zilei și am avut o pauză de o oră pentru cafea, biscuiți și sărățele. Și admirat TEDx Lab-ul, care avea ca temă inteligența artificială. Foarte interesant, erau niște roboței, o imprimantă 3D, plus alte tehnologii inovatoare care strânseseră în jurul lor partea masculină a participanților. :) Eu am filmat puțin (pentru băieți) roboțelul ăla care punea niște mingi într-o cutie, m-am uitat la copiii ăia(elevi ai liceului Ovidius) care inventaseră roboții respectivi, câtă pasiune era în vorbele lor când își explicau proiectele, mi-am adus aminte de fii-miu ăla mare cum face floss cam 90% din timpul liber, restul de 10% petrecându-l la tv sau PS4, m-am enervat, m-am mutat la următorul stand, care furniza informații despre muzeul Memoriei, am uitat ce voiam să îi intreb, așa că m-am mutat la alt stand, cu o imprimanta 3D care printa de zor niște chestii, m-am bosumflat când am aflat că nu poate să-mi printeze și mie niște haine de firmă, să nu dau o grămadă de bani la firmele propriu-zise, am vrut să operez virtual un ficat la un alt stand, dar se ocupa deja o doamnă de pacient, așa că mi-am (mai) luat o cafea și m-am liniștit.

Sfarșitul primei părți.

Da, știu, anul trecut eram mai tinerică, am terminat tot evenimentul dintr-o bucată. 
Csf...

Azi îmi las mașina acasă.

Cum, necum, azi iar mi s-au aliniat planetele invers, așa că de dimineață, în ordinea numerelor de pe tricou, mi s-au întâmplat următoarele:
Când mă întorceam acasă, după ce l-am lăsat pe Edu la școală, o cuconiță căreia i se părea, probabil, că e rudă cu vreun personaj din Fast and Furious a estimat greșit spațiul avut la dispoziție între mașina mea, staționată să-i faciliteze trecerea și o mașină parcată, și a intrat în trombă în oglinda mea . Doar cu oglinda, e drept. Nu a oprit, nu a schițat niciun gest, pur și simplu a trecut în viteză pe lângă(și un pic prin) mașina mea așa, ca și cum nimic nu se întâmplase. Event no. 1.
O oră mai târziu, când plecam spre muncă și eram la fix cu timpul că prinsesem blocaj, pe o altă stradă aglomerată(ce se întâmplă cu orașul ăsta, chiar? ) șoferul mașinii din fața mea s-a hotărât să dea cu spatele, și a dat, a dat, până s-a oprit. În mașina mea. Mda. Apoi a băgat a-ntâia și a pornit în trombă. L-am urmat îndeaproape, fascinată de indiferența lui față de starea mașinii lui, față de starea mașinii mele, față de mediu și delfini, probabil. L-am prins la un sens giratoriu, și, din semne(cu geamurile închise, da), a avut loc următorul dialog(închipuit de mine, în realitate au fost niște semne greu de descifrat)
- Păi ce faci, prietene? U kiss and go? Nu erai curios să vezi ce-ai făcut?
- Aaa, pai m-am gândit că e totul ok. Cred în autoregenerarea numărului mașinii, în caz de prostie..ăă..accident făcut în grabă. Așa că am ușchit-o, poate scap.
- Bine, dar măcar să fi mimat bunul simț...
- Mno, când nu e...csf? Vrei să cobor, să ne uităm?
eu, uitându-mă la ceas...
- Lasă, dacă zici că se regenerează...aștept să-și revină...
Și aia a fost. Am plecat spre muncă, simțindu-mă, habar n-am de ce, chiar foarte zen și lipsită de gânduri negative pentru om. Cred că-mi priește cafeaua asta nouă. Event no. 2
Acum 10 minute, când veneam spre casă, o pupăză cu o mașină de trei ori cât a mea a scăpat controlul volanului pentru că vorbea la telefon(ea, nu volanul) și a intrat pe contrasens, la 2 metri în fața mea, de mi-am accesat și memoria intrauterină și mă gândeam numai că mor înainte să ajung celebră( glumesc, sunt celebră, dar doar la nivel de etaj, în scara mea). A redresat la timp, pesemne că îngerașul meu păzitor(sau al ei) bea aceeași cafea ca și mine și e alert non stop. Event no. 3
Așadar și prin urmare, azi o să profit de vremea frumoasă și o să merg, probabil, pe jos restul zilei, nu de alta, dar nu-mi place să-mi forțez norocul de prea multe ori în aceeași zi.

Încă un domeniu pe care mă simt stăpână

În acest amplu proces de dezvoltare personală pe care îl traversez cu brio de câțiva ani nu pot să nu remarc multitudinea elementelor noi ce își fac apariția constant. Azi simt că am mai cucerit o redută: mecanica auto. Să vă povestesc.
Săptămâna trecută am fost cu mașina la mecanic(la insistențele îndelungi, mascate în amenințări, uneori, ale bărbatului din dotare). Mașina făcea poc,poc,poc!, nimic grav, dacă mă întrebați pe mine, dar, dată fiind istoria recentă cu God rest its soul cealaltă mașină, și pentru că începuse să facă și troc, troc, troc! zic hai! Îmi calc pe lene și merg să o vadă și cineva avizat(testul meu îl trecea,na!)
Țin să menționez că urăsc să fac chestii de care consider că ar trebui să se ocupe exclusiv bărbații: să merg cu mașina în service, la ITP, să pun motorină, să o spăl...etc.Evident că le fac pe toate, dar fără chef, de unde și tergiversarea de care vă spuneam.
În fine. Am ajuns, a verificat-o, mi-a zis că nu e nimic grav(păi n-am zis eu?) și că trebuie să îi schimb două chestii, să sun azi, cum ar veni, să mă programeze. Buun. Mi-am notat cu conștiinciozitate pe tăbliță să sun, știam exact și despre ce e vorba, căci, nu-i așa, erau două piese amărâte, așa că sun acum cinci minute și are loc discuția ce urmează:
- Bună ziua! Sunt.cutărică, am fost cu mașina la dv săptămâna trecută, mi-ați zis că trebuie schimbate două bujii, să sun azi să mă programați.
Acum. Eu l-am văzut puțin deconcentrat, dar, dat fiind că are zeci de clienți zilnic, mi s-a părut normal...nu era să țină minte taman aeriana care inițial așteptase 10 minute în fața altui garaj. Și am continuat.
- Ei bine, am sunat. Cum facem? Când mă puteți programa?
- Pai azi nu pot, așa că vă aștept mâine după 12, dacă vă e ok.
- Sigur. Bujiile le luați dv? Sau le aveți deja?
- Nu, nu le pot lua eu, că nu am talonul, așa că le luați dv de la magazin.
- A! Ce coincidență! Nici eu nu am talonul, că nu mi-a venit încă, doar ce am înmatriculat mașina. Dar am ceva provizoriu, cred că e ok..nu?
- Da, sigur. Le arătați acolo, ei vă caută în program și știu ce să vă dea.
- Perfect. Merg mâine, iau bujiile de la magazin, apoi vin la dv.
- Sigur. La revedere!
Închid, îmi frec mânuțele a satisfacție, încă o problemă rezolvată, și mă pregătesc să mă ocup, cu succes, desigur, de următoarea sarcină. Sună telefonul.
- Bună ziua! Sunt tot eu, mecanicul, am vorbit mai devreme.
- Da, sigur! Bună ziua..
- Voiam să vă întreb...nu cumva aveați nevoie de BIELETE? De două bielete anti roliu(n.r. și zic asta doar pentru că mi-am notat denumirea) față?
- Aaaa..ba...daa? Da, așa e. Bielete. Eh..pentru mine sunt la fel, știți? Bujii, bielete...na..la mașină..
- Mda. Nu sunt chiar același lucru. Deci să cereți BI-E-LE-TE!


Așa că acum știu...nu aș putea să zic că știu diferența între bujii și bielete, daaar. știu că EXISTĂ o diferență între ele, așa că mă consider la jumătatea drumului către o posibilă carieră de mecanic auto. Me proud.


P.S. Dacă domnul în cauză ar povesti despre mine, într-o zi, cu un alt domn care mă întreba dacă mașina mea are...halou? haieu?...haion!!!In fine, ceva ce nu puteam asocia cu niciun termen cunoscut deja de la mașină, și ce capacitate are, și nu mai știu ce...iar eu i-am spus, simplu, că, în afară că are culoarea gri, nu știu ce mai are, ei bine, dacă acești oameni s-ar vedea la o bere într-o zi...ehee...ce întâlnire pe cinste ar fi aia! :)

În rest sunt ok. :)

Hei, cred ca aș putea să am o rubrică permanentă intitulată "Ce am mai făcut azi".
Știți, ca în "Ce vrăji a mai făcut nevasta mea" doar că fără vrăji, cu realitatea uneori... usturătoare. O să vedeți imediat la ce mă refer.
Mbun. Ieri a trebuit să îmi pun alarma(autocorrectul scrisese *arma*) la ora 6, că trebuia să predau niște prăjituri. Doar că, simpatică din fire, nu am oprit și funcția de "sună zilnic", așa că azi dimineață la ora 6...well...vă imaginați voi. Așadar mi-am început (și) ziua de azi foaarte devreme. Noroc cu televiziunea prin cablu, în sfârșit am justificat banii pe abonament luna asta.
În fine, la 6.30 m-am dus în bucătărie și m-am apucat de lucru, că deja mi se părea târziu. Mai aveam un tort de făcut, așa că am purces la treabă. După ce am intrat până peste cap în ciocolată și alte chestii care se curăță greu am observat că nu mai aveam smântână dulce, așa că mi-am oferit o excursie gratuită până la non stop, ocazie cu care am admirat orașul mai tăcut decât îl întâlnesc zilnic, în trafic. Am dat pe jumătate de litru de smântână dulce cât dau de obicei pe un litru și m-am întors la ale mele, unde totul s-a desfășurat conform planului.
Fwd, fwd, ca la casetofoane(ehe, generația 80) și acțiunea ne poartă pașii către casă,din nou, câteva ore, cumpărături făcute și sute de lei consumate mai târziu, când, încântată fiind de noul borcan de jalapeno achiziționat, am mâncat vreo 10 bucăți cu poftă și surprindere deopotrivă, că erau mai iuți decât precedentele.
Totul bine și frumos, și așa s-ar fi încheiat povestea mea,  dacă nu aș fi decis să îmi scot lentilele de contact imediat după ce am mâncat jalapeno.
Senzația? Unică. O recomand călduros, pentru serile în care vă gândiți că degetul mic aproape zdrobit de colțul de la pat e cel mai rău lucru întâmplat în ziua respectivă.

Gândurile zilei

Am început să uit. Nu azi, acum ceva timp. Am uitat când am început. Dar prind viteză.
Dar nu cu asta voiam să încep, ci cu faptul că azi am fost să plătesc niște facturi, și una dintre ele era în valoare de 103 lei. I-am dat doamnei o bancnotă de 100 de lei și 3 de 1 leu. Pe cea de 100 de lei a pus-o în mașina de numărat bani. Și a numărat-o. Cu mașina. O bancnotă. Am stat cu emoții, dacă nu ieșea socoteala?
Probabil că sunt obligați să treacă pe acolo bancnotele mari(că nu părea nebună) dar tot mi s-a părut amuzant. Cred că dacă repeta operațiunea mă spărgeam de râs.
În fine. Ziceam că încep să uit. Și musai-musai trebuie să mă forțez să rețin numere de mașini, nume și fețe. Atât. Nu de alta, dar pot apărea probleme din cauza faptului că nu recunosc oameni pe baza acestor informații ce îmi lipsesc cu desăvârșire.
Azi, după ce am așteptat pe o stradă cu sens unic vreo 4 minute jumate să parcheze o mașină super șmecheră într-un spațiu ce permitea chiar și unui microbuz să parcheze(și puteam jura pe viața mea că e femeie, pentru că efectiv dădea față-spate fără să miște volanul, știți voi, ca în filmulețele de pe youtube), când s-a eliberat strada, într-un final, și am putut să trec, am strigat un ”...după cinci oreee...cred și eu!”, apoi, când m-am uitat la șoferiță(niciodată nu mă înșel) am văzut că era vecina ușă-în-ușă cu mine. Da.

Unele lucruri ar trebui să le uit, totuși. Cum ar fi să mai salut aceleași persoane pe care le salut de fiecare dată fără succes, pentru că se uită la mine și aleg să nu răspundă. De exemplu această făptură enervantă nou apărută în viața mea. Știți cum e când cunoști pe cineva și nu poți opri antipatia care vine, vine,  vine, calcă totul în picioare? Așa e cu ea.  E personificarea a tot ce urăsc eu mai mult la cineva, dar, cu toate astea, nu fac combustie spontană dacă o salut. Și asta pentru ca ea, drăguța, să se uite la mine și apoi să-și mute privirea mai departe. La fel ca vecinul de la parter, la care, din nou, gura mi-o ia înainte de fiecare dată și inițiez salutul, și care, tot de fiecare dată, se uită prin mine de parcă aș avea, vorba cântecului, trup de ceață. Noi să fim sănătoși.
Că,de altfel, săptămâna trecută, când mă durea piciorul de nu știam ce-i cu el și cu mine, uitasem că înainte cu o zi să apară durerea spălam o oală și am împins cuțitul de pe blat iar acesta, simpaticul, mi s-a înfipt în picior de parcă îl aruncase Houdini.
În concluzie, unele lucruri aș vrea să le uit, iar altele nu. Așadar, să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica...

Reclama e sufletul comerțului

Sunt foarte multe reclame tâmpite. La radio, la tv...exagerat de multe, aș zice. Știu că unii chiar pe asta mizează. Să reții produsul tocmai pentru că reclama e enervantă. La mine nu funcționează. Nu aș cumpăra niciodată ceva cu o reclamă idioată. Nu sunt destul de matură.  :D
În ultima vreme, însă, undele radio sunt inundate de o reclamă care mă obsedează, în cel mai rău sens cu putință. O reclamă la Aspaco, un medicament pentru dureri de cap, care sună cam așa:
- Of, durerea de cap nu-mi dă pace, nu pot să fac nimic. Aspaco, unde ești?
- Aici sunt! Durere, pleacă!
Și cred că se mai zice câte ceva, dar simt cum mă ia și pe mine durerea de cap și nu mă mai pot concentra.
Eu am un singur lucru să îi spun cucoanei din reclamă. Dacă are cefalee și simte nevoia să i se adreseze unui medicament, și, mai mult, medicamentul îi răspunde, atunci durerea de cap e ultimul lucru pentru care ar trebui să își facă griji...

Sabroso. Întâmplare sau premeditare?

Am comandat ieri pizza la Sabroso. Când a venit băiatul- nu avea la el decât o hârtie de 50 de lei.. că eram prima comandă (la ora 13) și că nu le dă mărunt la ei. Eu aveam o hârtie de 100, el a făcut o șmecherie de mi-a cerut nuștiucât, mi-a plimbat niște lei și a plecat, lăsându-mă cu 50 lei rest la comandă de 35 lei.
Mi-am dat seama când cobora scările, l-am strigat, s-a întors și a bălmăjit ceva că nu-știu-cum calculase.
În fine. O luăm de la capăt, eu ii dau cei 50 de lei înapoi și suta mea, să-mi plătesc cei 35 de lei. Iar se fâstâcește, începe cu "dați-mi 15 să vă dau nu-știu-cât"... preț de vreo două minute facem așa, cert e că găsesc prin casă exact 35 de lei, îi dau, iar el pleacă cu ei... și cu suta de lei pe care i-o dadusem. Da, știu, faza e cunoscută, fac țiganii așa pe la festivaluri sau evenimente, când e foarte aglomerat și ești ușor de zăpăcit de cap.
Îmi dau seama, două ore mai târziu, că îmi lipsesc banii, că știam cât am în portofel, sun la sediu, le explic, mă sună băiatul dar...ce să vezi? Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu i-a mirosit...Nu a recunoscut nimic...a zis doar că, dacă găsește ceva, mă anunță el...Pe sistemul  " nu sunați, mai ieșim noi din când în când".
Sunt în egală măsură supărată că am rămas fără 100 de lei și că cineva are o natură atât de josnică încât să facă așa ceva.

Murphy la el acasă

Cred că sunt rudă cu Murphy. Dacă aș crede în reîncarnare aș zice că sunt el reîncarnat, la a nșpea mână, că prea îi urmez legile ca yoghinii pe Bivolaru, dar asa mă limitez la a suspecta doar că e prin arbore, pe undeva.
Dacă mi se poate întâmpla ceva ciudat (hai să nu zic rău, să nu dramatizez) atunci sigur, sigur, ca moartea și taxele că se va întâmpla.
Iar azi, când mă întorceam de la un birou de traduceri din cartier, despre care mi se spusese că e lângă o agenție de turism și unde mă înfipsesem hotărâtă și îmi cerusem traducerea ca să aflu, cinci minute mai târziu, că nu știe nimeni nimic de mine acolo, și să încerc vreo 5 metri mai (h)acana, unde era un alt birou de traduceri lângă o altă agenție de turism, ei bine astăzi, pe drumul de întoarcere, îmi aminteam de alte situații în care am strălucit pe scena incredibildaradevaratului. (ce? poate fi un cuvânt, la nemți).
De exemplu ( și încep lejer) absolut de fiecare dată, dar fără excepție, când mă așez la o coadă:
- se termină tura
- începe pauza de masă
- funcționarul este chemat de urgență undeva
- clientul din fața mea are o situație extrem de greu de rezolvat, care necesită, uneori, chiar și prezența superiorilor de minim 3 grade.
- funcționarului îi sună/scăpa/explodează  telefonul
- mașinăria care trebuia să elibereze ceva(bilet, adeverință, chitanță, factură) se defectează/blochează/i se termină tușul.
- funcționarul din fața mea e începător/timid/prost/nepregătit/ sictirit/are Parkinson sau peste 80 de ani
- stau o oră la coada greșită.
Cea mai amuzantă (mă rog, mai puțin pentru mine în momentul ăla) fază a fost în aeroport, acum ceva timp, când m-am așezat la coadă pentru a-mi fi verificat pașaportul. Evident, coada din dreapta mea se mișca foarte repede, cea la care stăteam eu...ca melcul somnoros. La un moment dat, cu vreo 2-3 persoane în față erau două femei din nu-știu-ce țară, având nu-știu-ce probleme cu pașaportul.  Funcționarul ne face semn că mai durează, eu mă orientez spre coada rapidă de lângă, având vreo 5 persoane în față, trec 3, și, când sunt aproape de ghișeu, se închide. Pauză de masă, demisie, cameră ascunsă...nici nu mai contează. Mă întorc la coada la care mă așezasem inițial, și, 5 pensionari și 10 minute mai târziu, reușesc să trec. Nu înainte de a mă compătimi chiar și vameșul, care văzuse toată faza și mi-a zis că am ceva-ceva ghinion. Nu-mi dadusem seama...
Bun, ia să vedem..ce mai găsesc în tolbă...
Acum mulți ani, când meditam copii la domiciliul lor și eram o tânără cu pretenții de cochetă, mă aflam în vecinătatea scării unuia dintre elevi, purtând niște pantaloni luuungi și evazați (da, erau anii '40)
În fața scării, doi băieți tineri. Eu,mare cucoană, trec pe lângă ei țanțoșă, ca și cum soarele se învârtea în jurul meu și numai în jurul meu. Ei se opresc din vorbă, moment de liniște, eu trec, apoi unul dintre picioarele mele se hotărăște să se piardă în cracul opus, așa că rezultă o schemă demnă de Kung Fu Panda când se antrena, combinată cu mersul pe sârmă al unui acrobat abțiguit.  Nu am căzut, dar, judecând după cum s-a văzut toată faza, poate ar fi fost mai elegant să o fac.
Altă dată eram nu știu pe unde, prin Germania, cred, și ne plimbam pe o stradă pietonală, căutând ceva de băut (apă, suc, deci nu asta e explicația) când văd eu, cu ochiul meu de vultur, un bar spre care mă hotărăsc să dau o fugă să întreb dacă au. Zis și făcut.
O zbughesc spre ușă, încercând să intru repede, să nu pierd timp, doar că...acolo era un geam (sau o ușă de sticlă,ceva) pe care eu nu îl văzusem (ai naibii nemți și curățenia lor) și de pe care m-am prelins, mai apoi, ca în desene animate, după ce am rămas lipită într-o poziție nefirească (gen, un picior și o mână ridicate, celelalte pe lângă corp). Încă mă gândesc câți bani fac proprietarii de pe urma mea dacă aveau cameră de luat vederi în bar.
Despre alte episoade am mai povestit pe blog( cel în care am plecat cu o fată care m-a întrebat dacă mă cheamă Silvia și a început să mă tragă după ea când primit răspuns pozitiv, sau cel în  care am coborât să dau un tort unei persoane pe care nu o mai văzusem și m-am înfipt intr-un om care mi s-a părut mie că ar corespunde profilului, întrebându-l dacă pe mine mă așteaptă,de s-a crucit ăla, săracul, trei zile de nebuna care era să-i pună un tort în brațe).
A! Odată am fost membru în comisia de votare și, cum-necum, eram mai mulți decât locurile vacante la secția respectivă, așa că a trebuit să tragem bilețele. 10 erau cu da, 1 cu nu. Ghiciți pe care l-a tras sora voastră. Exact.
Asta cu trasul biletului cu singurul subiect pe care nu-l știi  la școală/facultate e  pistol cu apă și complet în afara problemelor  mele, că mereu am rezolvat neștiind niciun subiect. Nu ai niciun stres așa, ascultați la mine! Cu plăcere!
Cam astea ar fi câteva din situații ( sunt muuult, mult mai multe, cred că ar merge făcut un foileton) și, după episodul de azi, ceva îmi spune că vor continua să apară, dar, pe de altă parte, trebuie să am și eu ce să povestesc nepoților, dacă teleportarea nu am reușit încă să o inventez...

P.S. Murphy a murit in '90, deci mai greu cu reincarnatul, eram deja tânără feciorică atunci, așa ca rămâne varianta cu rudenia..

Anotimpurile. Părerea mea, că pe a lui Vivaldi o știți.

Că tot s-a schimbat de câteva zile anotimpul în calendar(dă, Doamne, măiculița Domnului, să se schimbe odată și în termometre!) m-am gândit să scriu despre un subiect care cu siguranță vă interesează pe toți de nu puteți să dormiți noaptea, și anume ce părere am eu despre anotimpuri, care îmi plac și de ce.
În ordinea numerelor de pe tricou, respectiv preferințele mele bazate pe atâția ani de experiență, ele se înșiruie așa, și din aceste motive:
1. Primăvara. 50% din voturi. Dacă aș fi succintă, dar m-a ferit Dumnezeu, aș spune doar ”pentru că...verde”. Verdele este culoarea mea preferată de când mă știu, am avut haine verzi(încă am, normal), pantofi verzi, unghii verzi, părul verde...ochi și dinți nu, că n-a fost să fie. Încă nu am fost verde de invidie, dar e timp pentru toate.
Primăvara (așa cum știți, copii, dacă v-a redirecționat referate.ro aici) înfloresc copacii, ciripesc păsărelele, natura se trezește la viață, yada-yada. Pentru mine primăvara este o zi de luni la superlativ. (da, îmi plac zilele de luni, ce pot să spun?). E o nouă șansă, un nou început, un restart al naturii și, de ce nu, al nostru.
În plus, este exact temperatura mea ideală, 20-22 grade, când poți să porți tricou cu geacă , rochie sau blugi, cam orice ai mai frumos prin garderobă. Primăvara e INSPIRAȚIE.
2. Toamna, sora ei mai friguroasă olecuță. 40% din voturi. Deoarece iubesc ploaia, ador toamna. Îmi place la nebunie foșnetul de frunze uscate, vântul tăios(sau nu, treaba lui), tunetele și fulgerele(simt cumva că ăsta e momentul, dacă nu s-a întâmplat deja, când începeți să mă considerați ciudățică) și faptul că toate astea te alungă, cumva, spre confortul căminului, la adăpost, unde poți sta cu geamul larg deschis, când plouă, și te poți bucura de un film, o masă în familie, o carte bună, sau chiar de un somn bun. Bine, mie pe o vreme ca asta îmi place să fac și treabă, că așa îmi iau energia, dar nu vreau să stric peisajul idilic zugrăvit cu talent mai sus. Toamna e CREATIVITATE
3. Iarna. 9.99% din voturi. Sigur, când eram copil mă bucuram de zăpadă, de bulgărei, de ghețuș și frecuș, dar când eram copil nu trebuia să-mi scot mașina de sub nămeți, să răzbesc până la școală, să duc un copil, să merg la muncă, să duc celălalt copil, să-l iau pe primul, să fac piața, că caut ca nebuna loc de parcare oriunde în oraș, să nu găsesc, să număr dacă mi-am luat toți copiii, să ajung acasă  și a doua zi să o iau de la capăt. Procentajul ridicat e dat de faptul că iarna avem parte de sărbătoarea mea preferată, Crăciunul, și că uneori nu ninge. Iubesc Crăciunul, îl aștept cu nerăbdare minim 300 de zile pe an(cam cât țin zilele ploioase în Bruxelles  :))  ) Iarna e HIBERNARE.
4. Vara. 0,01% din voturi. Pentru că schimb ușor așternuturile, neavând pilota. Vara e ORIBILĂĂĂ!!

Când o să fiu mare, vreau să mă fac...

Navigam ieri pe internet(dacă nici eu nu mă exprim elegant...) și am găsit un articol intitulat: ”10 cele mai bine plătite și puțin stresante slujbe din care să alegi, dacă vrei să-ți schimbi serviciul”
Hopaaa, zic, taci, că aici e de mine ! Nu e jobul meu (niciunul din ele) cel mai stresant, dar clar se poate și mai bine plătit. Stai numa” să vezi cum îmi schimb acum, în floarea tinereții, situația financiară.
Și începea așa:
10. Economist. Și explica și ce trebuie să faci, lucru dubios deja, că dacă vrei să te faci economist ar cam trebui să știi la ce te înhami fără să citești definiția. Dar hai, zic, poate bifez atât de multe compatibilități încât mă hotărăsc brusc să devin economist.
- producerea și distribuirea resurselor, bunurilor, serviciilor(acum, dacă definițiile nu sunt corecte, nu împușcați mesagerul, așa zicea acolo).
Hmm...economist, zici? Am făcut economie în liceu, e adevărat. Un an...cred.În afara faptului că proful de economie era un tip bine, care mirosea super mișto, a parfum amestecat cu tutun, nu-mi mai amintesc nimic din subiect. Și proful nici nu știe că am existat, deci nu cred să mă fi remarcat în vreun fel la materia asta.
Trecem mai departe.
Ăsta NU.
9. Astronaut- observă, cercetează, analizează fenomenele astronomice pentru a îmbogăți informațiile de bază sau a le aplica.
Aaa! Păi așa zi, nene! Astronomie am dat la bac. 10 am luat. Nu mai țin minte nimic, dar știu că era doar un manual subțire de învățat, deci cât de greu poate fi?
Un posibil POATE. :) Mă interesez de salariu și mă decid.
8. Statistician.-Pe ăsta l-am căutat pe hallo.ro, că scria Actuary, și habar n-aveam ce înseamnă. Scria ceva că analizează costurile financiare de risc..jur că n-am înțeles nimic. Știu, știu că poți avea o funcție importantă fără să întelegi o iotă,fără să vorbești corect măcar, dar eu sunt mai mândră, îmi place să mă implic.
Deci NU.
7. Matematician. Nu mai dau definiția, toată lumea o știe. Două lucruri vreau să spun aici:
1. Dacă ar auzi profa de mate gluma asta ar muri de râs, dat fiind că în toți cei 4 ani de liceu ori de câte ori ieșeam la tablă îmi zicea că trebuia să mă fac actriță, și murea de nervi când mă vedea că mă plictisesc la oră.(de fapt, încă am coșmaruri cu ea chemându-mă la tablă)
2. De abia îl pot ajuta...dar ce zic eu ”de abia”..NU îl pot ajuta nici pe Răzvan la mate, și a terminat clasa a 5-a. Doar să fiu matematician de rang mic, ca la masoni, să predau doar adunarea și scăderea.
Dar nu cred că se poate, deci NU.
6. Inginer de sistem hardware.- cercetează, creează, dezvoltă sau testează computere și echipamente pentru uz comercial, industrial, militar sau științific.
În afara faptului că am adormit de două ori până am citit definiția până la capăt, dacă asta nu înseamnă să verific și să cercetez  Facebookul și/sau Instagramul, eu nu mă bag, că nu mă pricep.
NU.
5. Optometrist.- examinează ochii pacienților pentru a determina existența unor boli sau unor probleme de vedere.
La cât de chioară sunt eu, abia aș vedea pacientul, darămite finețuri.
Niciodată, dar niciodată nu am văzut rândul de jos la oftalmolog, cu păducheii ăia puși la mișto. Când am fost acum să-mi reînnoiesc permisul și a trebuit să merg la controlul oftalmologic, cu ochelarii pe ochi fiind, când m-a întrebat domnul doctor ce scrie pe ultimul rând l-am corectat și i-am zis că a vrut să mă întrebe, poate, pe cel de deasupra lui...Așa era, greșise omul.. :D
Un mare și vizibil NU.
4. Fizician- conduce cercetări ale fenomenelor fizice, dezvoltă teorii bazate pe observații și experimente , găsește metode să aplice legi fizice și teorii.
Pe lângă faptul că, în afară de teoria conspirației, nu știu să dezvolt nicio teorie(dar la asta excelez, thank you very much) nici la fizică nu am impresionat-o pe profa în liceu.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, o impresie trebuie să îi fi făcut, dat fiind că am luat un 2 și un 3 în aceeași zi. Și mai aveam un 5. 2-ul pentru că a presupus că am copiat la o lucrare, și 3-ul pentru că m-a scos la tablă când am vociferat, și am refuzat să răspund.(pentru că eram bâtă, de asta am refuzat)
Carevasăzică...NU.
3. Profesor de drept.-predă studii de drept.
E drept că pot preda, dar nu drept (ați prins-o? ;) ) Dreptul implică muuuuultă informație, multe lucruri de reținut, iar eu uneori uit și unde îmi las telefonul. Bine, nu uneori. Mereu.
Nu spun că nu aș fi un avocat strălucit, pentru că sunt foarte mândră de cum mă descurc într-o dezbatere(a.k.a. ceartă), dar fără informațiile juridice plictisitoare.
Din păcate, NU.
2. Manager sisteme de calculator și informații. Blablablablablabla...parcă a mai fost ceva la fel de plictisitor, deci NU.
1. Ortodont.-examinezi, stabilești diagnostic și tratezi probleme dentare și anomalii ale cavității bucale.
Aș vrea să încep prin a spune că găsesc Facultatea de Medicină cea mai grea facultate ever. Respect celor care o urmează și o absolvă cu brio. Other than that, nu e nimic în toată ființa mea care să mă facă să-mi doresc să urmez această facultate. Începând cu faptul că nu suport acele, continuând cu faptul că nu suport albinuța(turbina, mă rog...) și terminând cu faptul că, prin prisma faptului că am un dentist în familie ( ;) ) știu volumul de informații  implicat în procesul învățării, și nu aș putea nici în două vieți, cu două creiere, să rețin atât, eu zic că am destule motive să zic NU și la asta.

Așadar și prin urmare, speranța de a schimba ceva e destul de mică. Ar fi doar poate- le de la astronaut, dar dacă asta implică să stau mult departe de copii, eu zic pas și rămân la ale mele, așa cum sunt ele, că m-am descurcat până acum și din visuri și speranțe.

Astăzi e despre țânțari.

So...here I am again, chasing mosquitos in the middle of the night...
Nu-mi amintesc de vreo perioadă în care să nu fi urât țânțarii. De fapt, cred că ei constituie și subiectul primelor mele amintiri. Cum îi alergam noaptea, înnebunită de zgomotul pe care îl fac, cum rânjeam obosită, dar fericită, când murdăream pereții cu sângele lor, ore mai târziu, cum îmi făceam cruci cu unghia pe ciupituri, poate-poate nu m-or mai mânca așa tare...
Eu față de oameni nu simt niciodată ură. Nu îi suport pe majoritatea, dar nu îi urăsc. :D. De unele animale îmi e frică. De pisici, de exemplu, sau de păsări, indiferent că sunt de curte sau zburătoare. De insecte în general îmi e urât. Nu le plac. Singurele viețuitoare pe care le urăsc cu adevărat sunt scârbele astea mici și gălăgioase.
Eu am un țânțar al meu personal, dintotdeauna, așa cum alții au înger păzitor. Cum moare, e înlocuit cu un altul, tânăr, în putere. Țânțarul meu are normă la ciupit și zumzăit, și, cum am parte mereu de șeful de promoție, face o treabă excelentă.
Mă gândesc intens la rolul țânțarilor pe pământ, și am ajuns la concluzia că slujba lor e să îmi testeze mie răbdarea, să trec vreun test al canonizării, ceva, să mă ajute să fiu mai bună. Ei bine, nu le iese, pentru că le doresc tot răul din lume și îmi lucesc ochii ca unui inventator diabolic atunci când mă mai gândesc la vreo metodă nouă de tortură pentru ei.
Am un adevărat arsenal de tabieturi.Când îl/îi aud, dacă e întuneric în cameră, stau nemișcată și aștept să se apropie. Când mi se pare că sunt în dreptul urechii ...zbang!, îmi trag una peste față.Nu râdeți, fac asta de 30 de ani, și de vreo 4 ori chiar a mers!
Apoi, dacă nu reușesc să îl omor așa(și de obicei nu reușesc) aprind lumina și îmi pun ochelarii(eh..nu mai sunt nici eu la prima tinerețe, ce să faci?) și mă îndrept către pastilele de Raid. Bag una în priză, apoi mă dau din cap până în picioare cu Autan. Autanul a devenit, de fapt, noul meu parfum.Mă dau dimineața, mă dau seara, dau prin cameră cu el, îmi spăl rufele, e parte din mine.
Apoi mă întorc în pat și aștept cuminte să il văd sau aud. Uneori, normal, nu se aude nimic, pentru că scârba se ascunde. Și nu se mai ascunde, nenică, la vedere, pe un perete, ca pe vremea mea,ci pe sub pat, pe după calorifer, după mobilă...Așa că trec la arma mea secretă: iau un tricou, ceva, și încep să îl învârt prin cameră așa cum învârtea Winnetou toporul. Asta ca să îl sperii și să îl scot din zona lui de confort. Să fiu sinceră, nu știu ce efecte are treaba asta la țânțari, dar vecinii de vizavi sigur se întreabă ce incantații fac seară de seară, că am geamul deschis și ei,inocenții, nu știu drama din spatele acestor mișcări dubioase.
După ce îl scot din culcuș, îl urmăresc de mama zmeilor îl ia, până la victoria finală(a mea, că facem cu rândul). Atunci pot, în sfârșit, să mă culc liniștită, asta dacă nu mai apare vreunul sau nu mă mănâncă atât de tare ciupiturile încât îmi trece somnul.
Târziu în noapte adorm, visând frumos la plase electrice și sprayuri ucigașe, sau măcar la ziua în care mă voi muta în Islanda, singura țară din lume fără țânțari...

România neîmblânzită

Și, când crezi că poate, poaaate există o speranță cât de mică pentru țara asta...




...mergi în Auchan și vezi o mamă (dacă tot așa s-o numi) care își bate bebelușul de câteva luni pentru că nu se oprește din plâns, apoi îl zdruncină cu putere și urlă la el să tacă. Nervoasă că bebelușul nu înțelege, îl trântește în căruț și îl pleznește, zbierând la el să doarmă...

Câțiva metri mai încolo, un român de culoare, însoțit de pirandă și de un fârtat de aceeași etnie, urlă la cei doi angajați ai firmei de pază, un bătrân și o femeie, care avuseseră tupeul să îi atragă atenția despre ceva ce făcuseră greșit. Le strigă să dispară de acolo și își împinge ostentativ burta în bietul bătrân, evident copleșit de situație.

Nu, nu ne mai facem bine...

Ale vieții valuri

Am fost la prima ședință cu părinții azi. La Edu, da, copilașul meu cel nu-atât-de-mic-cât-mi-aș-dori-eu. Cine mă citește constant și-a făcut, probabil, o părere despre cât de sălbatică pot fi într-o colectivitate, cu necunoscuții . Nu m-am schimbat mult.. În cele câteva minute până la începerea ședinței, în care doamna era pe afara, culegând părinți-mămicile din clasă începuseră să discute, să schimbe păreri, numere de telefon, să lege prietenii...  Eu jucam Homescapes, cu nicio dorință, cât de mică, de a relaționa.
E ca si cum aș avea un al 7 lea simț în ceea ce privește compatibilitățile. Știu dinainte când are rost să mă agit și când e mai important să mai trec un nivel la joc.
Ca dovadă, la 3 min după ce a început doamna să vorbească și a zis că, pentru început, copiii ar avea nevoie de creioane colorate, o voce îngrijorată din clasă a întrebat-o, cu glas  mieros, cam ce creioane ar recomanda, știe ceva mai de calitate? are vreun sfat?
Serios, plajă? Ponturi pt creioane colorate? Suflă-i-le cu aur, să îi faci și dinții în banii ăștia, când le-o roade...
Apoi, când s-a discutat ca în penar să pună doar creioane sau carioci (sunt clasa 0, creioanele au fost laitmotivul ședinței) altcineva a propus să luam pt toți la fel, sa nu plângă plozii daca văd alt model, altă firmă, la vreun coleg. Vorbim în continuare de CREIOANE COLORATE, da? Nu am pomenit niciodată să plângă un copil că are roșul mai puțin aprins decât tițianul lui Gigel, din banca a doua de la geam. Gizăs, ce fel de copii creșteți?
Apoi a fost o mămică (și cred că peste tot e câte una) care, la vreo 5-10 minute dupa ce doamna a vorbit despre uniformă si echipamentul de sport, a întrebat,  n-o sa ghiciți niciodată, despre uniformă și echipamentul de sport. Nu știu niciodată dacă oamenii ăștia nu sunt atenți sau vor doar să se bage în seamă. Oricum ar fi, nu-mi plac.
Ce am mai avut...A,da. Mămici  care vor să își facă din prima cunoscut statutul financiar și aruncă sume din alea astronomice când vine vorba de fondul clasei( sau de cadouri,sau în general când trebuie să dăm bani)
Una peste alta, n-oi fi eu prietenoasă, dar ușor iritabilă sunt. Și pe bună dreptate, aș zice. De câteva ore, de când am terminat ședința, nu-mi revin de la faptul că, deși fiecare generație cumpără scaune, băncuțe, jaluzele, AC, proiectoare și orice mai e nevoie pentru o bună desfășurare a cursurilor, de fiecare dată o luăm de la capăt, cu aceleași cheltuieli. Ca și cum ar fi din turtă dulce și la sfârșitul clasei a 4-a copiii le-ar mânca. Dispar, pur și simplu. Clasa în care va învăța Edu nu are AC, jaluzele, dulăpioare, catedră (?!?), scaun... Asta pe lângă cheltuielile aferente începutului de an: rechizite, haine, ghiozdănel... În rest, învățământul e gratuit.
Am terminat cu grădinița, unde nu începeam anul școlar fără să donăm cu japca 350 de lei, am început școala, unde, ce să vezi, o luăm de la capăt.
Așa, de 37 sunt 37 în clasă, n-am ce să zic! Să se dea aerul condiționat din mână în mână, să ajungă la toată lumea!

Yeeey, #backtoschool !

Parcul Tăbăcăriei

Azi dimineață am fost la plimbare prin parcul Tăbăcăriei. Nu mai fusesem de o lună, o lună și ceva, și, cum e singurul parc( așa se numesc si întinderile de pământ cu foarte, foarte puțini copaci de înălțimi mici?) și noi căutam puțin aer curat, ei bine...am ajuns, invariabil, unde spuneam.
Nu, umbră nu prea era, am scris deja de ce...sălciile sunt doar puțin mai înalte decât mine, iar boscheții crescuți haotic peste tot țin adăpost doar sutelor de gângănii, broaște și alte viețuitoare aducătoare de boli. Deci umbră nu am găsit. Am găsit însă imagini dezolante cu ce ar putea fi o oază de verdeață, măcar.

Înfiorător, știu.  Nu și pentru cei ce pescuiau acolo, se pare. Ei păreau relaxați și destul de optimiști că vor avea ce pune pe masă la prânz. Nici nu vreau să-mi imaginez cum se prezintă peștii care supraviețuiesc acelui mediu toxic.
Aș vrea să îmi găsesc cuvintele pentru a exprima ce simt după experiența de azi. Dar nu mi le găsesc, și asta nu se întâmplă des. Lăsând la o parte faptul că parcul Tăbăcăriei este un loc de care mă leagă multe amintiri, fiind leagănul copilăriei mele, ca să mă exprim literar, este, după cum am scris la începutul articolului, singurul nostru parc (nu, refuz să numesc parc o fântâna arteziană și cinci băncuțe) și un loc cu potențial. Și prin potențial nu mă refer la construcții ilegale, ci la o simplă asanare, la o toaletare a spațiului verde și o consolidare a falezei, sau cum s-o numi bordurica aia tristă și parțial scufundată.
Dar știu, asta nu ar aduce beneficii materiale nimănui, doar beneficii legate de sănătatea noastră mintală, atâta cât mai e ea, și... cui îi pasă de asta?

How it ends. Cronică de film.

În primul rând da, mă pricep și la asta. Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce și profa mea de Literatură Comparată din facultate ar fi mândri de mine.Dar n-am cum să înăbuș atâtea vorbe, așa că vă povestesc și vouă.
Doar ce am terminat de văzut cel mai ciudățel film pe care am avut răbdarea să-l văd până la capăt în ultimul timp. Era să-mi iau țeapă și cu unul cu Brangelina, nu mai știu cum îi zice, de credeam eu că o să fie drăguț, dar cred că era scris/regizat/monopolizat de ea, că jumătate de oră nu s-a întâmplat nimic, dar nimic-nimic. El pleca la cucu bau, să-și caute muza, parcă, și ea se plimba de năucă prin Italia sau nu știu pe unde, la Cuca Măcăii. Dar acolo m-am prins relativ repede, după trei seri consecutive în care am adormit în timp ce mă luptam cu el, și după care văzusem doar 30 de minute.
Aici, însă, am tot așteptat, naivă fiind, se pare, să văd ce și cum, că a început misterios. Treaba stă așa: el și ea, fericiți nevoie mare că vor avea un băiețel, decât că el trebuie să plece în nu știu ce oraș(cu avionul) să ceară mâna fetei de la viitorul socru.Pleacă, merge la ăia la masă, socru-su nebun din ăla nepoliticos de le-a stat mâncarea în gât și lu” ginerică și lu” mama soacră, așa că tipul o taie, sperând să prindă o altă zi prielnică să îi spună noutățile, că atunci nu mai era de stat. Îl trezește gagică-sa dimineață, că ”ce faci”, că ”te iubesc”, el repede-repede să plece spre aeroport, că era în întârziere, când hop! se aude ceva(erau pe facetime) și ea, speriată, ”vai, ce se întâmplă?”, nici nu apucă să termine propoziția că se întrerupe legătura.
El pleacă spre aeroport, doar că toate zborurile sunt anulate, nimeni nu știe nimic, se pare că a fost un cutremur, toți speriați, tipul se întoarce la ”in-laws” și se hotărăsc să plece, el și socrelu”, cu mașina spre Seattle, unde era fata, să o salveze ca niște eroi ce sunt. Seattle cred că era la vreo 8000 de km de orașul lor, habar n-am unde erau, dar au condus 6 zile, cât a ținut filmul, de au behăit.
Pac! Zis și făcut, pornesc la drum, drumuri blocate, nu lăsau mașinile să treacă(deh, prăpăd încolo, spre Seattle) dar pentru că ta-su servise țara 27 de ani și pentru că altfel s-ar fi terminat filmul, pe ei și doar pe ei îi lasă să treacă și astfel începe aventura.
Și, pentru că sunt vorbă lungă și e posibil să dureze povestirea mea mai mult decât filmul(de obicei așa se întâmplă, redau cuvânt cu cuvânt) o să fac planul de idei de aici încolo, și încercați voi să dezvoltați(sau să vedeți filmul, dacă aveti 1h54 la dispoziție)
- Conduc ce conduc până îi atacă unul pe nepusă masă și le avariază mașina și pe tata socru.
- Ajung într-o așezare de indieni să ceară ajutor pentru mașină, și acolo dau peste o tipă, care nu numai că le-o repară. dar și pleacă împreună cu ei, că oricum nu mai era de stat pe acolo.
- Pe măsură ce conduc, dau peste tot felul de obstacole, ca în jocurile video, dar cărora le fac față cu brio(mereu-mereu găsesc benzină prin mașini, prin pământ, prin iarbă-verde)
- Totul în jur e părăsit, abandonat, ars sau dubios în vreun fel, dar, cumva, într-un oraș în flăcări îi păcălesc unii și le fură benzina(de reținut că benzina e un fel de personaj principal în film, fiind mai prețioasă ca aurul și mai cerută decât manelele la nunțile din cartierul meu)
- Îi aleargă pe hoții de benzină să o recupereze, dar indianca, la cererea celor doi masculi, trage în cauciucuri și ăia se răstoarnă și mor.
- Indianca își dă seama că nu poate trăi cu gândul ăsta și dispare, naiba știe unde, just like that, in the middle of nowhere.
- Socrelu” se simte din ce în ce mai rău, așa că e momentul, în film, ca cei doi să se apropie și să-și dea seama ce oameni de treabă sunt și să facă promisiuni(mai mult supraviețuitorul, ce-i drept) din alea lacrimogene.
- Într-un ultim obstacol demn de filmele cu Bruce Willis, în care sunt blocați la ambele capete ale unui pod de niște oameni care le vor răul fără să îi intrebe cine sunt, de unde vin, eroul națiunii, tata socru, face un efort supraomenesc(v-am zis că era pe moarte) și îi împușcă pe ăia, astfel încât protagoniștii noștri reușesc să îi fenteze și să depășească, doar că, odată cu acest efort,tata socru își dă și obștescul sfârșit.
- Tipul(ce rău îmi pare că nu am memoria numelor, dar e un tip foarte frumos) mai conduce ce mai conduce și i se strică mașina, așa că îi dă foc, cu tata socru în ea cu tot(nu era politicos să îl lase pe stradă și nici nu avea cum să-l care, așa, mort, în brațe, restul filmului, chiar dacă ar fi fost amuzant)
- Face autostopul și cumva și rost de o mașină și ajunge în Seattle, unde, ce să vezi, totul e scrum. Da” scrum, praf și pulbere, ningea cu cenușă(ghici ce, el oprește lângă o mașină de pompieri și face rost de o mască din aia)
- Ajunge la apartamentul lor, care nu mai avea pereți dar avea ușa de la intrare, pe care scria: ”Will(heei, mi-am adus aminte, îl chema Will), vino și ia-mă de la adresă(adresa nu mi-o amintesc, sorry)” Deci da, Will era un bărbat pe cât de frumos pe atât de norocos, iubita lui fiind, cred, singura femeie ce supraviețuise Holocaustului.
- Ajunge la adresa, iuby nu era singură, ci cu vecinul care probabil venise după sare și o salvase la fix.
- Vecinul se demonstrează a fi om rău, așa că Will(hehe) îl împușcă tocmai în momentul în care simte că urmează a se întâmpla iar ceva ca de marți, 13.
- Will o ia repede pe iuby în mașină, prevestind necazul mai ceva ca binecunoscuta Carmen Harra(cum -cine e Carmen Harra?) și pornesc într-o goană nebună cu un nor imens de cenușă în spatele lor care se apropie cu o viteză uluitoare.
- Uluitoare cum părea, viteza norului e domolită puțin cât își fac cei doi declarații de dragoste și se asigură că totul va fi bine.

Finalul îl descriu cum se cuvine. Norul e la 2.5 m în spatele lor, viteza lui e constantă de când au pornit în fuga asta nebună, ei sunt lugu-lugu, te iubesc, ba eu, ba eu mai mult, se strâng de mână și...norul se cam oprește puțin, iar ei conduc mai departe, cu mine mijind ochii să văd dacă îi mai ajunge vreodată sau nu.
Și, ca în poveștile alea tâmpite în care te lasă pe tine să-ți imaginezi finalul, eu n-o să știu niciodată:
1. Dacă i-a ajuns norul.
2. Dacă au murit.
3. De ce au făcut aștia un film cu 5 personaje.
4. Dacă fusese cu adevărat cutremur sau lucrătură,așa cum presupunea vecinul
4. De ce m-am încăpățânat să îl urmăresc până la capăt, când trebuia să mă opresc de când a plecat indianca, tam-nesam, ca într-o piesă de Ionescu.

Dar da, l-am văzut eu să nu mai fiți voi nevoiți. Cu plăcere!

Gyros Tasos Gyros. Hai să mai facem niște bani.

S-a deschis recent la Trocadero (încă) un restaurant grecesc. A durat ceva până să fie gata, și îl așteptam curioasă, pentru că se numește exact ca în titlu: Gyros Tasos Gyros.I mean...I know, right? Tasos scris românește și Gyros...de două ori?! Cel puțin ciudat. Așa că eram chiar nerăbdătoare să văd ce și cum, mai ales că suntem mari amatori de mâncare grecească, și, pe lângă faptul că mergem anual în Grecia de ani buni avem în Constanța un restaurant grecesc preferat.(Nikos, da :) )
Așa că azi, după plajă(foaaarte caldă apa, apropo) am oprit acolo și am comandat 3 pita gyros de pui. Locul este amenajat drăguț, au și câteva mese afară, e muzică grecească în surdină, atmosfera e plăcută.
Mi-am dat seama că nu voi fi un fan al restaurantului instant, când am văzut muștele jucăușe ce își adjudecau legumele din geam. Nu păreau să deranjeze pe nimeni altcineva, și nici eu nu sunt de la OPC(încă) așa că nu am zis nimic și am așteptat să mi se pregătească pachetul. Băiatul care făcea sendvișurile avea o precizie fantastică în echilibrarea pitei. Fiecare conținea EXACT 5 bucățele de cartof prăjit, o feliuță de roșie, o linguriță de tzatziki, câteva fășiuțe de ceapă și puțiină, puținiiică de tot, carne. Toate pe o lipioară. Și aia era. 12 lei, deci doar cantitățile sunt la jumătate, nu și prețurile. Adică fix genul de afacere ”hai să facem niște bani”.
Și acum fac o pauză de aproape publicitate. Aproape , deoarece nici nu sunt plătită și nici nu e numai de bine, dar vreau să scriu puțin despre Elliniko Spiti(nu știu să scriu în greacă), restaurantul grecesc de pe Lahovari, primul de gen din Constanța și preferatul meu ani de zile.Țin minte când a apărut, mergeam foarte des și mâncam de parcă nu mai văzusem mâncare niciodată. Era atât de bun souvlaki-ul, mai bun decât am găsit în multe taverne din Grecia, ulterior.Nu avea sare, îmi puneam după fiecare îmbucătură, dar era bun al naibii și mai avea și exclusivitate pe piața din Constanța. Apoi a apărut Nikos, a rupt tot, am început să mergem acolo și am renunțat la Elliniko Spiti, mai ales că micșoraseră și porțiile. Nu am mai fost deloc până deunăzi, când, mânată de nostalgie și de grabă, am oprit pe Lahovari și am luat de acolo două pita souvlaki(ei nu au gyros). Tzatziki-ul era puuuțin ciudățel, dar pita aia este DEMENȚIALĂ și, per total, gustul a fost foarte bun. Tot 12 lei, parcă(la Nikos cred că l-au făcut 13, dar pun efectiv o tonă de carne). Același gust de ani de zile(fără sare,da, dar pita... :D ) My point is..fac aceeași treabă de ani de zile și încă au clienți, deci se poate.
Nu același viitor îl prevăd celor de la Gyros Tasos Gyros Tasos Gyros...wait, de câte ori era?
Carnea era foarte sărată, apropo, și zice asta cineva care mănâncă sărat de obicei. Cred că, dacă făceam un calcul, era mai multă sare decât carne, dar nu gustul e problema mea, ci faptul că de obicei sarea în exces ascunde alte bube.(de asta nu mai mergem nici la Frații Bucătari, alt restaurant care ne plăcea mult până au început să facă jucărele și să dea rateuri cu ciorbe extrrrem de sărate și carne suspectă și chestii și trestii)
Concluzii:
- Gyros Tasos ...etc- nu recomand.Gustul nu e rău, dar treaba îmi pare făcută de mântuială, pentru profit.(nu  spun că afacerile sunt deschise numai de buni samariteni, dar măcar unii sunt suficient de inteligenți să realizeze că o treabă care aduce bani merită menținută pe rețeta originală, nu schimbată după câteva luni, că ”merge și așa”.
- Elliniko Spiti- recomand. Cu un pliculeț de sare la pachet, dar cu toată încrederea în pita lor(v-am mai zis ce pită bună au? :)) e de la mama Grecie, originală)
- Nikos- recomand, cu toate că nu au nevoie de recomandarea mea. :)). Porții mari, calitate relativ constantă(au mai fost și probleme, de-a lungul timpului, dar remediate repede)
- Mai e unul la Lupoaică, grecesc, nu știu cum îi zice. Am mâncat și de acolo o dată, nu m-a dat pe spate.

Cam atât în Constanța pe mâncare grecească. Over and out.

Sunt o divă, în felul meu...

Nici n-am inceput bine concediul si deja m-am facut remarcata. Dupa ce am mers doua ore din cele două ore jumate cu trenul bine mersi,doar putin stresata ca nu stateam pe locurile noastre, cu o statie inainte de Bucuresti era sa induc in eroare o doamna care avea locuri in vagonul 4, iar eu am fost suficient de amabila incat s-o anunt ca se afla in vagonul 2. Nu era 2, era 4. Noi aveam in 2, dar trenul era full, asa ca nu mi-am mai căutat locurile, am preferat sa ma stresez restul drumului, uitandu-ma dupa posibili platitori onesti de bilete la vagonul 4.
In fine, am ajuns in Gara de Nord si am iesit si eu pe la una din cele doua(sau,ma rog, 4,70,134,cate or fi) iesiri pe care le cunosteam si am comandat, pentru prima oara in viata mea, un Uber. Am apasat frenetic pe niste butoane si hop, mi-a scris ca ajunge intr-un minut la OMV. Super, doar ca eu eram langa un Mol, si am aflat ca OMV ul era, aproape evident, langa iesirea cealalta.Asa ca am pornit in fuga, nu de alta, dar vedeam pe telefon Uberul cum mergea, vrum-vrum, pe straduta, spre locul cu pricina.  Am gasit, intr-un final, si benzinaria, si masina, si as vrea sa profit de aceasta ocazie sa-mi exprim incantarea vizavi de conceptul de Uber. Moving on.
Am ajuns la hotel si m-am dus sa fac check in ul. Domnul amabil, eu prietenoasa, ca ma anuntase ca maine dimineata pot servi si o cafea in receptie,pana plecam la aeroport, si hai sa platesc, si stai sa-mi dea chitanta, si hai multumesc, si plec.
Da. Doar ca nu imi zisese nici ce camera avem si nu-mi daduse nici cheia, dupa cum a tipat,dupa mine, recepționerul siderat. Dar impresie am facut sigur, dupa fața lui.
Apoi am ajuns in camera si, dupa olecuță de organizare, am intrat sa fac duș.
Cabina de duș scoate apă, ca sa zic asa, pe trei căi: prin niste orificii din perete, care or fi avut factorul X vreodata, la viata lor, dar acum doar scuipă, timid, niste apă care se prelinge pe faianță, printr-o pară de duș obisnuita pe care incercam eu să o fixez la apă caldă când am apăsat pe ceva si am aflat despre al treilea mod, si anume prin tavan, prin patrusutecincizecisitrei de găurele, prin care mi-a curs in cap un metru cub de apa rece ca gheata, tăioasă ca mustața, si care m-a facut sa urlu ca din gura de șarpe, de au auzit, cred, și cei din hotelul de vizavi.
Da. Stiu sa ma fac remarcata. Mai ramane sa fie si pozitiv.

La Tavola Constanta

Obisnuiam să mâncăm des la Tavola inainte, mancarea era acceptabilă ca pret și delicioasă ca gust. Apoi s-a scumpit(considerabil, pentru bugetul meu) asa ca am mai rărit-o cu vizitele, dar stiam că e un loc pe care ma pot baza daca vreau sa mananc bine.
Am fost azi cu baietii, ne era foame si era la indemana. Nici ca puteam sa plec mai dezamagita (ba da, am fost super dezamăgită de La Oala, sau ceva de gen, unde am mancat cea mai proasta si mai suspecta impinge-mancare ever) .
Azi am luat o ciorba de burta, care era mult sub nivelul unei ciorbe de burta acceptabile, o supa crema de mazare, care era, de fapt, rezultatul nefericit al unei cantitati de mazare fiarta in apa si pasata, cu gust de menta doar asa, de parca amestecasera cu lingurita de la limonada, in rest cu gust tern si trist, doua pulpe de pui cu carne neagra pe alocuri, un semi piure care nu cunostea notiunile de sare, lapte, unt, unde cartofii vazusera niste apa si, la un moment dat, pentru cateva secunde, un instrument de pasat, apoi pesemne intervenise ceva si persoana responsabila cu piureul abandonase misiunea pentru ceva mai interesant, asa ca in farfuria noastră zaceau bucati mari de cartofi amestecate cu un piure fad si, nu in cele din urma, o salata de ton cu maioneza si maioneza, cu extra maioneza. 53 lei toata distractia, ca am avut si patru chifle. faramicioase.
Ce să zic...mi-am luat adio cu tristete de la Tavola, incercand, inca o data, sa înțeleg de ce exista inca mentalitatea asta de "lasa, că merge si asa", cand ar trebui,de fapt, sa fie o competiție win win pe piata alimentatiei publice si nu numai.


In alta dezordine de idei, scriu de pe telefon, incantata, initial, ca voi putea face asta si asa, dar frustrata pana peste poate ca nu mi accepta autocorrectul cu diacritice. mai lucrez la asta.

Fotbal

M-am uitat aseară la meciul Anglia-Columbia. Acum, că a început campionatul, am mai aruncat câte un ochi pe la meciuri, pentru că se uitau băieții, dar mai mult în fugă, însă aseară s-a întâmplat să mă uit cap-coadă.
Nu sunt fan fotbal, și niciun sport, în general. Prefer să mă uit la filme(serialele sunt my cup of tea). Dar aseară mi-am dat seama că, dintre toate sporturile, fotbalul e preferatul meu.Și cred că povestea începe în liceu, când îmi amintesc, clasa a noua fiind, că plecam de la ore(ne învoiau profesorii) la vreun meci important(pe atunci cred că aveam și echipă națională :) ). Normal că acasă nu mă uitam la meci, că găseam altceva mai bun de făcut, dar încet-încet am prins drag, datorită acestui obicei frumos, de fotbal.
Nu am, evident, o echipă favorită. Ar fi și greu, că nu mă pricep deloc. Când joacă două echipe îmi aleg preferații din considerente geografice. Aseară, de exemplu, am ținut cu Anglia, că am vizitat-o și că, na...Europa. Când a jucat Croația cu Danemarca m-am aflat într-un impas. Îmi plac ambele țări, Croația are forme de relief mai generoase, Danemarca e mai dezvoltată, hmm, tough choice. Nu mai știu nici pe cine am ales și nici cine a câștigat, că între timp mi-am adus aminte că plecăm în curând în Croația și am suprasolicitat iar Google Maps-ul.
Și, pentru că nu am echipe preferate, mă uit relaxată la meciuri. Îmi place că este un sport imprevizibil, niciodată nu poți spune, până la fluierul final, că gata, asta a fost. Aseară, de exemplu, era 1-0 pentru Anglia, au dat 5 minute prelungiri după cele 90 scurse și, în minutul 2 sau 3 din acestea 5, ce să vezi? A marcat Columbia. Din corner. Cu capul. E?
Și e foarte bine că nu am preferați, că aș fi murit de stress. Mă uitam aseară, la penalty uri, câtă energie era în jurul celor 5 care urmau să șuteze. Hai că la portar să zici că nu sunt așteptări mari(din partea mea, mă refer, sunt sigură că cine-i plătește salariul nu gândește la fel). Dar poarta e așa mare, el e așa...normal, iar cel care șutează e foarte foarte aproape. Tocmai de asta presiunea mi se pare pe umerii(sau picioarele) celui care se presupune că trebuie să marcheze. De exemplu, aseară primii 3 marcaseră, la ambele echipe, și se pregătea al 4 lea. Cu toți ochii de pe stadion pe el. PE EL: Eu tăiam tensiunea cu cuțitul la mine în dormitor, dacă eram în locul lui leșinam direct.În fine, bine că nu e cazul.
Îmi mai place cînd șutează cineva lung, mi se pare așa, ca la ruletă. Eu nu văd să nimeresc nici coșul de gunoi de lângă mine, trebuie să țin o mână pe el și una pe ce urmează să arunc, zici că citesc în Braille, așa pipăi, și aștia se aventurează să trimită o minge la mama naibii, unde văd ei o pată de culoarea echipamentului echipei lor. Culmea e că, de cele mai multe ori, nimeresc.Și, când au unii mingea, hop, deodată vezi că vine unul mai agil și le-o șutește, și vânătoarea se reia. Parcă mă uit la Tom și Jerry pe repeat. Iar arbitrul, săracul...Doamne, ce mai aleargă. Mă uitam aseară și oboseam doar când îl vedeam ce viteză bagă, zici că voia să ajungă înaintea balonului.(pai nu știu eu termeni specifici? ) Și tot pe el se supără(bine, știu că e teatru) jucătorii, când dă un verdict. E ca la mine cu băieții mei. Ei fac prostii, eu încerc să fac dreptate, dau un verdict și, inevitabil, unul din ei se supără.Și i se pare nedrept. Nu ai cum să mulțumești ambele părți, chiar dacă iei decizia corectă.
Și cum cad ei, artistic, așa. Tot ca băieții mei, uneori, care exagerează mai ceva ca într-o tragedie greacă . Deci partea de divertisment e asigurată din plin.
Și tot din plin mi se pare un sport masculin. Îmi place violența strecurată printre picături, moderată de teama unui cartonaș. Îmi plac picioarele ”scăpate” din greșeală în spate, capul ”alunecat” în gura adversarului, trasul de haine și nervii din priviri. Spre deosebire de sporturile de contact, unde mi se pare o luptă nejustitificată de altceva decât de premiu, aici lupta, agresiunea, nervii și violența sunt justificate. Și temperate. Păi cum să nu te enervezi când vezi că îți taie fața ăla cu tricou de altă culoare? Sau când te împinge și nu mai poți prelua mingea? Sau când te înjură? Om ești! :)) O merită! Deci și partea ușor agresivă, de refulare, e acoperită. :)
Îmi mai place că, de obicei, antrenorii sunt foarte eleganți. Aseară, de exemplu, antrenorul Angliei (cred că al lor era) avea un costum la trei piese, din care renunțase la sacou, și rămăsese cu cămașa și vesta, care îî stăteau atât de bine, zici că era pe podium. Îmi amintea de Răzvan Lucescu, știu că și el a avut perioada lui de glorie(o mai are?nu mai știu nimic de el. Dar, nefiind în contactele mele de Facebook, ce șanse erau să știu? :)) ) Iată cum,deci, astfel se acoperă și latura trendy a acestui subiect generos, fotbalul. :)
Concluzie? Fotbalul e un sport complex, care acoperă toate punctele mele de interes, și care, în mod ciudat, mă relaxează. Așa că mă mai uit. Acum vă las, am înțeles că Anglia va juca cu Suedia, și trebuie să iau o decizie. Pe cine nenorocesc, că așa se întâmplă de obicei, preferații mei pierd.  :D

..deci am fost în Malmo și în Manchester. În Malmo era curat, civilizat, dar cam neprietenos pentru gustul meu. În Manchester, pe de altă parte, am mâncat la..

Păsările de la ora 5

Le știți? Mie îmi sunt cunoștințe vechi. Mă trezesc, cu precizia ceasurilor elvețiene, din cele mai vechi timpuri ale mele. Fix la ora 5. Dimineața, că altfel nu s-ar povesti.
Sunt unele anume, nu orice fel de păsări. Unele gălăgioase la extrem și numeroase peste poate.Îmi amintesc exact diminețile când eram feciorică și încercam să dorm după vreo chindie reușită, iar ele, drăguțele, găseau ceva de comentat când nici nu se crăpa bine de ziuă.
Și nu, nu știu cum arată, că sunt mereu fie prea nervoasă, fie prea somnoroasă(fie ambele, plus bonusuri) pentru a mă ridica să le vizualizez. Și, până la urmă, la ce mi-ar servi? Oricum nu îmi plac păsările de când mă știu și mi-e frică de ele din 1963, de când cu filmul cu același nume al lui Hitchcock. Sau, mă rog, zile mai târziu, când l-am văzut eu.
Acum vreo două dimineți, de exemplu, ciripeauo-croncăneau atât de tare încât nu mi-am imaginat alt subiect de dezbatere decât situația politică tensionată din țara noastră.Ce să te învrăjbească, altceva, la o oră atât de mică?
Să ne înțelegem. Ori am eu ghinion mereu de dormitor cu fereastră spre spatele blocului(că n-aș nimeri și eu un tramvai, un tren, un avion) ori astea-s peste tot, ori mă urmăresc pe mine pe unde mă mut(știu că varianta asta pare mai paranoică, dar, după toate serialele pe care le urmăresc eu, credeți-mă, e pistol cu apă față de ce scenarii aș putea avea). Indiferent de răspuns, păsările de la ora 5 sunt parte marcantă a vieții mele, încă din fragedă pruncie, alături de păsările de orice oră, care sunt mai liniștite, dar prezente, de câinii schelălăitori, de pisicile în călduri, care sunt insuportabile într-o anumită perioadă a anului(lungă, dar anumită) și de bebelușii plângacioși(nu ai mei toți) al căror urlet pare să traverseze orice formă de așezare omenească.
În rest, când nu e nuntă la etniile conlocuitoare, e chiar liniște în cartier.

Despre CeLeSfinte.

Acum îmi dau seama că am pus titlul ăsta și e posibil ca el să atragă persoane religioase, în căutare de sfaturi pioase. Nu, nu e cazul, n-are nicio legătură cu biserica ce urmează să povestesc. Acum sau vreodată. Îmi pare rău.
Așa cum, cititori fideli cum vă cunosc, știți deja, mașina mea s-a dus într-o lume mai bună. Sper, altfel suntem amandouă părțile necăjite. Mă costă mai mult să o fac decât prețul ei actual, așa că pentru moment fac două lucruri:
1. Aștept să-mi doneze cineva un Range Rover nou-nouț.( Alb, vă rog. Mulțumesc.)
2. Conduc, cu împrumut, cea mai smecheră mașină pe care am condus-o eu, neam de neamul meu, de fapt, de la maimuță la robot. Mașina soțului meu.
De un an, de când o are, nu am condus-o niciodată. Mă rog, am fost o dată prin Mamaia,astă iarnă, la insistențele lui, de am condus 10 minute pe drum drept să văd cât de repede se accelerează.(rămânând, totuși, în viteza legală ;) ) M-a speriat și atunci(mașina, nu el) și mereu. O vedeam mare, complicată, și. cel mai important, hidramată, ceea ce eu, în 20 de ani de condus non-top manuală, consideram ozene-iesc. Așa că pe principiul ”thanks, but no, thanks” o evitam ori de câte ori omul, binevoitor (și curajos, if u ask me) mi-o oferea spre condus.
Trecu o zi, trecură trei, vorba poetului (da, mai inserez citate ici, colo, să vă impresionez cu vastele mele cunoștințe literare. Sper să reușesc, că mai am puțin și epuizez tot ce știu) și iaca momentul zero cum veni el și mă luă pe nepregătite, exact așa cum surprinde iarna, în fiecare an, autoritățile. Mașină, nu, nevoie, da. Domnul urma să plece câteva zile din localitate, așa că singura concluzie logică a fost să folosesc mașina lui. Da, simplu de zis, sigur, doar că nici când urma vreun examen prin facultate nu eram așa agitată și stresată și nu-mi dădeam atât de puține șanse de reușită. Nu am putut să dorm 3 nopți și 3 zile de grijă, de zici că urma să pilotez Air Force One. Și dă-i, și luptă, neicușorule, traininguri, tutoriale, teste(TOATE numai și numai din partea mea, proprietarul era foarte liniștit. Abia când urma să ies pe ușă și m-a văzut mov de emoție cred că s-a speriat și mi-a zis că dacă nu mă simt pregătită și nu vreau mai bine să nu mai plec cu ea. Prea târziu, însă. Eram hotărâtă să-mi înfrunt demonii).
Îmi repetasem, în gând toate literele alea ciudate și ce înseamnă fiecare, și acum mi se amestecau în cap...R...D...P..N...MM...dar era momentul să acționez, nu  mai era cale de întoarcere. Practic, îmi era frică de două lucruri: să îmi amintesc ce face fiecare literă și să nu calc, naibii, frâna cu stângul. Să nu folosesc stângul deloc, de fapt. Că mă gândeam eu că volanul tot așa se ține.
Știu că vă mușcați pumnii până la sânge de emoție, deja, așa că nu vă mai fierb: a fost mult, muuuuult mai ușor decât mă așteptam eu, nu am avut nici atunci, și nici măcar o dată, zilele astea, instinctul de a folosi piciorul stâng, sau de a schimba viteza, nu am pus frână bruscă, am parcat lateral exemplar(ca de obicei, mulțumesc frumos) și...m-am cam îndrăgostit de mașina asta.
Și probabil că voi ați condus hidramată până acum, dar scriu și eu, pentru voi sau pentru ceilalți, impresia pe care o am eu când conduc mașina asta: știți mașinuțele alea electrice(din Satul de Vacanță) unde trebuie să calci doar o pedală și să ghidezi ușor volanul? Exact așa mă simt eu când o conduc. Ca într-o mașinuță din aia.Ea merge singură, eu doar o alint puțin. Și ea e cuminte și toarce(i-am scăzut și consumul, apropo, atât de atentă sunt cu ea) dar știe să fie și extrem de rapidă, la nevoie, și parcă plutești, așa, când o conduci, și îți dă o stare de bine.
Acum, la rece, când mă gândesc câââât de stresată am putut fi că nu mă voi descurca, îmi vine în minte un singur lucru: știți că se spune despre mașinile astea șmechere că sunt pentru proști, atât de ușor se conduc. Cred că m-am temut că nu o să fiu suficient de proastă. M-am speriat degeaba. ;)

Am o față populară, csf...

In fiecare vineri am ore la două grădinițe, la una termin la 11 și la a doua, aflată la 10 minute distanță, încep la 11.30, așa că aștept cumințică în mașină, făcându-mi de lucru, până pe la și 25, când intru în clădire. Chestia asta se întâmplă de un an, aproape. Săptămânal.
Azi ajung, ca de obicei, pe la și 10, opresc mașina și butonam telefonul, să treacă timpul. Pe la și 15, mă trezesc la geam( (ul) deschis) cu un tătăiț.
- Bună ziua! Vă pot ajuta cu ceva? mă întreabă.
- Mnu. E ceva cu ce ați dori să mă ajutați?(presupun că 100 000 euro nu intrau în discuție, chiar dacă m-ar fi ajutat cu adevărat)
- Nu, întreb și eu.
- Întrebați pe toată lumea?
- Nu, dar am văzut că stați aici. (da, în caz că nu v-ați prins deja, era paznicul -sau ceva similar- din grădiniță, care-și făcea datoria, de altfel, dar m-a prins pe mine fără chef de amabilități)
- Da, aștept să intru la oră, predau aici.
- Predați aiiici? își lungește gâtul circumspect, subțiindu-și glasul.
- ...da. După cum am zis deja.
- Păi nu v-am mai văzut.
- Vin săptămânal. Azi am altă mașină (musai-musai să vă povestesc ceva apropo de această altă mașină). Poate de asta nu mă recunoașteți. Nu e problemă, mă îmbogățesc.
- Și ce predați?
- Engleză.
- Hm. Engleză??( zici că aș fi zis că predau sanscrită, to say the least)
- Da.
- Hm.
- ...

Se indepărtează 30 cm de mașină. Se apropie iar.

- Că nu știam.
- Ei, acum știți.

Se îndepărtează iar. 40 de cm. Mă trezesc cu el la geam din nou.

- Că și femeile pot fi teroriste, și mă gândeam că eu stau chiar aici, să nu fiu prima victimă.
- ...Uochei...Stați liniștit. Nu sunt teroristă.(o fi vorbit cu bărbate-miu ? ). Totul e ok.(o să închid geamul acum, totuși, nu că sunteți ciudățel, dar așa, preventiv).


Și aia a fost. 10 minute mai târziu, când am sunat la interfon, să intru în grădiniță, a apărut de prin niște boscheți, de prin curte, și a făcut o glumă (sper) întrebându-mă cine sunt și cu ce mă poate ajuta. Am pitit grenadele și am intrat fără să îi mai zic nimic.

Wake up and shine!

Mi-ar plăcea să facă cineva un film (scurt, na!) despre senzațiile unui om trezit din somn. Nu brusc, pentru că:
1. Ar fi un film foarte, foarte scurt.
2. Senzația simțită atunci când te trezești brusc nu are nicio legătură cu cea prin care treci atunci când, să zicem, dormi și te strigă un copil din camera cealaltă.
Când tu dormi somnul tău cel mai dulce și auzi fie o tuse, fie un ”maaamiii”, fie orice altceva, la început ți se pare că visezi. Ți se pare sau îți dorești. Potato-patato. Apoi se aude iar, și simți cum somnul și starea de bine îți dispar treptat, dureros, ca și cum cineva ar smulge, straturi-straturi, foițe subțiri de bucurie de pe tine. Și dispare totul încet, ca paginile unei cărți în bătaia unui vânt șuierător. Și încerci să tragi înapoi somnul, să îți așterni iar pe corp toropeala plăcută, dar sunetul persistă și somnul dispare ca o fantomă pe care o vezi, dar n-o poți atinge. Ca și cum sufletul se desprinde de corp și râde de el de undeva de sus. Cred că așa e și moartea(de bătrânețe, nu de accident brutal), doar că în cazul morții nu mai apuci să te ridici și să înjuri.
Mi-ar plăcea să se facă un film cu toate astea. Poate așa ar înțelege și neinițiații  cafeaua de dimineață, fețele urâcioase, mormăiturile și lipsa dorinței de comunicare.

Another one of those days

Oh ... oh. Și cât de multe am de spus despre ziua mea. Până acum. Nu mai ies din casă azi, încerc să evit  vreun update la articolul ce urmează.
Totul a început relativ bine, zic eu. Da, normal, am avut mult de lucru azi și am alergat ca nebuna între două grădinițe, iar una din clase mi-a scos încă un mănunchi  de păr alb, dar ce nu trece cu o cafea și / sau o cutie de vopsea, nu?
Și da, când am plecat de la muncă și m-am îndreptat către Auchan, am prins barieră și am stat 10 minute înainte să treacă un tren, apoi încă 10 minute, de am crezut că s-a blocat semaforul pe lumină roșie și sunet asurzitor, dar de fapt mai trecea un tren (what were the odds? ), deci a mai durat un sfert de rezervor (nu, nu am mai oprit motorul  a doua oară, nu credeam că mai trece ÎNCĂ un tren, duh!), dar eram încă  zen-ish (cât de zen pot fi la această vârstă memorabilă).
Și da, îmi pusesem pantaloni, deși ieri am murit de cald și am jurat că o să port  rochie sau  fustă până în decembrie, dar pentru că dimineață am văzut nori negri deasupra Londrei și telefonul  anunța ploaie (mulțumesc, AccuWeather) și n-am vrut să "mă leg de tine, pământule (...)" prin stropi mari de noroi,  la ora 12 cine murea de căldură și  dansa paparudele în gând? Subsemnata, desigur.
Nimic nu prezicea, totuși, ce urma să se întâmple . Mai  iau un Extraveral și revin.


Eram, așadar, pe centură, conduceam, vrum, vrum, când, deodată, trosc! și aia a fost. Am crezut că am pană, și chiar mă gândeam  că a sosit momentul  să văd dacă și unde am roata de rezervă, dar nu, de ce să fie ceva așa simplu? Bordul meu se aprinsese ca un Boeing, iar mașina mea, God rest its soul, devenise mai tăcută decât mine în liceu, când mă întreba profa de mate ceva.  Orice.
Puf! Pur si simplu. Abia am avut timp să  trag pe dreapta, într-o curte a unui depozit, ceva. Și dă-i, și sună, și cheamă, și îngrijorează-te.
Vorbeşte taică-miu la un service, toți mecanicii ocupați(obviously), singura soluție- să vină o platformă să o ia, și mâine dimineață să se ocupe cineva de ea.
Eu,mai tânără, mai neliniștită și aparent mai prostuță, mă gândeam că na, până mâine e cale lungă, mie îmi trebuie ACUM mașina(aveam și piață de făcut și copii de cules) așa că vorbesc la un service care era acolo, aproape de locul cu pricina, să vină să ia pacientul, să îl resusciteze, să plec și eu acasă și viața să revină la normal. Sau cel puțin așa visam când l-am sunat pe taică-miu să anuleze platforma, că am găsit eu soluție chiar acolo, în buricul târgului.
Buun. Vin 4 flăcăi de la service, încearcă să îi dea cheie, că eu îi tot frecam la cap cu : diagnostic! diagnostic! să merg să cumpăr ce îi lipsește, să îi pună ăia la loc..chestia și să plec acasă. Se înnegresc toți, că nu sună bine, că pare grav, că mama lor de pesimiști, și încep să o împingă spre service. În momentul ăsta închipuiți-vă un cortegiu funerar, mortul fiind mașinuța mea urâțică, pe lângă, cei patru ciocli, și, în spate, îndurerată, în pantaloni pe 21 de grade, văduva suspinătoare, eu.
Între timp ajung și ai mei, îi mai dau ăia una, două, patruzecișinouă de chei, tot nașpa treaba. Ok, ce e de făcut?(am menționat că mă plictisesc teribil treburile astea car-related,de bărbați? Mă plictisesc teribil)
Pai trebuie urcată pe rampă, învârtit motorul manual, dată baia de ulei jos,o fi bieleta, o fi cureaua de distributie, o fi mama, o fi tata...dar noi abia peste 3 săptămâni avem liber la service. Bine, boss, mersi pentru nimic. Sună iar la ăla cu rampa, hai, vino totuși, ia-o și du-o la service, că glumeam când am zis să nu mai vii, ce naiba, crezi și tu orice?
Sună soră și cumnat. Cere mașină împrumut. Pornește spre ea, pe jos, exact în momentul în care începe o ploicică conformă. Ferește-te de doamna de 90 de ani de la volanul Loganului care dă cu spatele fără să se uite. Fă 1:1 cu Loganul și uită-te urât la băbuța nedumerită care nu înțelegea în ce i s-a blocat mașina. Da, doamnă, eu eram, mă scuzați.
Pleacă spre Auchan, fă piața. Cumpără trei sacoșe din cele noi, verzi, finuțe, eco-friendly, pe care le-au băgat acum. Finuuțe, pufoșele, frumușele, dar se rup și dacă strănuți spre ele. Două le-am luat în mână și  a treia în brațe, că s-a rupt în toate modurile posibile
Mai iau un calmant și vă zic finalul.


Mbun. Până aici ați înțeles cam cum stătea treaba. Am ajuns acasă, am jurat pe roșu că nu mai ies azi, să nu mi se mai întâmple nimic, dar că e musai să scriu despre toate astea, că prea s-au adunat ca moșii în parc vara.
Și mă pun la laptop, și încep să scriu frumos, pac, țac, expresii, locuțiuni, metafore, comparații, și sună interfonul. Mă ridic, răspund, mă întorc la laptop(scrisesem cam jumate din articol) și încep să scriu iar. Doar că...ce să vezi? Ceva se schimbase. Eu scriam ”Eu”, pe ecran apărea ”I”. Hm. Iar. Eu scriu ”Eu”, hop, un autocorrect trimis de Aghiuță transforma în ”I”. Mă uit un rând mai sus, totul scris în engleză. Mă uit la TOT TEXTUL...totul tradus într-o engleză aproximativă. Uat. Dă. Faiăr.
Nu știu ce am făcut, dacă am făcut măcar ceva sau pur și simplu karma s-a gândit să-mi dea pachet complet azi, important este că am petrecut, apoi, jumătate de oră să rescriu textul, în română, după traducerea în engleză, care era vai mămica ei, cu spume la gură, cu un ochi plângând și unul râzând.
Îmi e și frică să dau ”Publicați”, îmi e și frică să merg în bucătărie să mă apuc de treabă, am de făcut un tort și mi-e că iese cozonac, îmi e și frică să mă gândesc că e abia 17.29 și mai am atât de mult din ziua asta.
Cu speranța că ce a fost mai rău a trecut, totuși, închei acum, și mă îndrept spre ceea ce sper a fi un sfârșit de zi liniștit. Atât îmi mai doresc azi.