Și îmi scrie ea, care îmi citește blogurile, și îmi zice că ar fi drăguț să le combin cumva, în sensul în care lângă fiecare rețetă să adaug și cronica unui film, sau câteva cuvinte despre o carte citită, sau despre un loc pe care l-am vizitat... în fine, pe sistemul "mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește de pomană", să zicem. :)
Ideea mi-a plăcut mult, cum îmi plac toate ideile frumoase și originale. Să îi fi spus că am depășit de mult numărul cărților citite cu toate rețetele pe care le fac, e una. Că am Alzheimer în fază incipientă și uit despre ce am citit/văzut a doua zi, e alta. Dar cum să ii explic faptul că am talent la scris cam cât praf e pe o tobă folosită zilnic? N-am putut să îi tai elanul din prima cu atâtea vești proaste. Așa că am primit bucuroasă și o las să își dea seama singură că m-a supraapreciat. 🤭
De azi struțo-cămile, deci. O să pun link de la un blog la altul, astfel încât sutele de mii de cititori adunați de pe ambele mele bloguri să poată beneficia de (și) mai multă vorbărie.
Un singur lucru a greșit ea, însă. Probabil e de vină faptul că nu am mai vorbit de ceva timp și m-a mai șters din amintiri. Mi-a zis să scriu "câteva cuvinte". "Câteva", așa a zis. Păi eu n-am zis câteva cuvinte în viața mea. Am zis mereu multe. Pe toate, aproape. Nu ziceam câteva cuvinte nici când mă asculta la mate, și, slavă Domnului, știe toată lumea că acolo chiar nu aveam multe de spus. Dar tot găseam eu de zis ceva. O poezie, un mic monolog, un extras dintr-o piesă de teatru... Se găsea.
Deci n-o să zic nici acum "câteva cuvinte". O să zic... puțin mai mult decât ar trebui, probabil. 😎 Azi chiar mult mai mult, că până acum a fost doar introducerea. 🙈
Bun.. Și mă gândeam eu așa cu ce să încep și în timp ce mă gândeam (și nu-mi venea nimic în cap, cum se întâmplă când TREBUIE) încercam să îmi dau seama ce film sau serial mi-au plăcut recent.
Și mi-a venit în minte "Prietena mea genială". Am terminat recent sezonul doi, și pe toată perioada vizionării m-a încercat un sentiment ciudat. Nu am înțeles decât târziu ce era, dar, pentru a afla, trebuie să mai aveți puțină răbdare. 🤭
In primul rând, este printre foaarte puținele cazuri în care mi-a plăcut mai mult filmul decât cartea. Pentru că, da, am citit și cartea. Primul volum, de fapt.
Subiectul nu este unul spectaculos. Este povestea de viață a două prietene care cresc într-un cartier sărac din Napoli și care, deși beneficiază, amândouă, de o inteligență mult peste medie, au parte de destine diferite. Acțiunea se petrece în anii 50, poveștile lor se împreunează și se despart în repetate rânduri, sunt cele mai bune prietene și cele mai aprige rivale, sunt în concurență și aliate pe tot parcursul celor două sezoane(din patru, presupun, dat fiind că e tetralogie și fiecare sezon a tratat un volum, până acum).
Însă ce te atrage și te ține captiv la acest film nu este, din punctul meu de vedere, subiectul, ci veridicitatea personajelor și a locurilor. Nu cred să fi fost posibilă o distribuție mai bună. Din primul episod ești acolo, în Napoli, într-un cartier sărac, cu oameni diferiți, cu probleme diferite, și absorbi tot cu nesaț, identificându-te cu toți și cu niciunul. Ești copilul care se joacă în fața blocului, ești vecinul cu probleme financiare, ești soțul /soția cu griji, ești în fiecare poveste și în fiecare casă. Și așa rămâi, episod de episod.
Și mi-a luat aproape două sezoane să înțeleg de ce filmul ăsta nu numai că m-a fascinat, dar m-a făcut să îl iubesc, să îmi fie dor și să mă doară : pentru că îmi amintește de copilărie. Îmi amintește de mine mică, de prietenii din fața blocului, de Bubu, de zi lumină de bătut maidanul, de ajuns seara în casă obosită, julită, murdară, dar cea mai fericită de pe pământ.
Și din toate motivele astea am ales ca prima rețetă cu poveste pe care o urc pe blog să fie una pe cât de simplă, pe atât de bună și plină de amintiri:dovlecei pané. Pentru că mă duc cu gândul la copilăria mea, la cartier, la fericire.
Rețeta e cât se poate de simplă : se spală dovleceii, se înlătură capetele, se taie felii și se presară sare peste ele.
Cât timp ele stau cuminți, pregătim 2 farfurii întinse și un bol. În farfurii punem pesmet, într-una, și făină, în cealaltă, iar în bol spargem 2 ouă (dacă avem mulți dovlecei și mai avem nevoie, mai spargem unul, ulterior). În făină se pot pune condimente, după gust și bucurie, eu pun doar sare. Bine, am pus și parmezan, la viața mea, dar acum let's keep it simple. Scurgem dovleceii de apa lăsată și îi uscăm în prosoape de hârtie cât putem de bine. Apoi ii dăm prin făină, ou, pesmet.
Ii prăjim în ulei încins, pe ambele părți, până sunt aurii.
Ii scoatem pe prosoape de hârtie. Noi i-am servit cu un sos de smântână și usturoi.
Mai multe rețete pe www.pasiunecugust.blogspot.com
