Prima amintire în legătură cu vreun plan de viitor o am de la 3 ani, când îmi doream să devin doctoriță, să o fac bine pe Bubu. Privind în retrospectivă, nu cred să existe o meserie care mi s-ar potrivi mai puțin. Lăsând la o parte că nu dispun de resursele intelectuale pentru a face Facultatea de Medicină, nu suport acele, sângele, suferința, cavitățile altora(naturale sau induse) și lista e lungă și exhaustivă. Dar atunci așa îmi doream, sau poate doar foloseam un șablon înduioșător, să cuceresc adulții.
Între 5 si 10 ani cred că visul meu a fost să devin profesoară, pentru că îmi amintesc cum mă jucam cu caietele transformate în cataloage și pretindeam că îmi ascult elevii cei cuminți și dornici să răspundă. Little did I know...
Apoi, crescând, visul meu a fost să devin polițistă. Coeficientul de inteligență era corespunzător (glumă de autobază), toate cărțile cu crime pe care le prindeam erau devorate (încă sunt, plus filme, documentare, etc. Nu știi când ai nevoie de crima perfectă) și mi se părea cea mai fascinantă meserie din lume. La Criminalistică, acolo voiam să dau. Nu știu dacă aș fi reușit, mi-au fost îndreptați pașii spre alte zări, însă visul ăsta m-a bântuit ani buni. Până în clasa a 12-a,cred.
La fel, gândind la rece, poate că sângele, durerea, nedreptatea și atrocitățile ce vin la pachet nu ar fi fost chiar my cup of tea.
Apoi, după facultate, nu cred că mi-am mai dorit ceva anume. Am curs cu viata, cum ar veni. Am devenit profesoară, am pus note în catalog, încă mi se pare a cool thing to do 😎, m-am lovit de sistem, nu mi-a plăcut, am preferat să renunț la cataloage și să predau la altă categorie de elevi.
In viață, însă, mi-am dorit, pe rând sau în același timp, diverse lucruri. Să mă mărit, să fac copii, să mai fac copii, să fac mulți copii, să am mereu un bebeluș în brațe, să mă mut, să călătoresc, să reușesc te miri ce proiect, să gătesc, să câștig la lotto, să se îndrăgostească Tudor Chirilă de mine, să zbor, să slăbesc, să iert, să uit, să opresc timpul...
Unele mi-au ieșit, pentru altele trebuie să mai merg la concerte Vama.
Nu am mai stat să analizez exact ce îmi doresc cu adevărat și ce e val, ca valul trece...până aseară, când mă chinuiam să adorm și mi-am dat seama ce vreau acum, la 40+.
Îmi doresc să existe și să am acces la un aparat gen RMN în care să mă pun și care să îmi facă toate analizele, razele, ecografiile și ce o mai fi nevoie pentru un examen complet (Habar n-am dacă există așa ceva, cred că am văzut odată într-un film SF).
Da, timpul trece, dorințele se schimbă, nimeni nu întinerește. Probabil peste 10 ani o să-mi doresc să-mi cumpăr ultimul model de la vreun scaun cu rotile, cine știe?
Atâta timp cât nu fac Alzheimer și o iau de la capăt cu dorințele...că nu suport acele, am mai zis? :))
