Am făcut testul Covid

De ajuns, am ajuns în Grecia. Asta e vestea bună. Am luat ferry de la Brindisi și, 9 ore mai târziu, eram în Igoumenitsa. Despre ce fel de conaționali erau pe bac și cum dormeau pe jos, ca vitele în staul, nu o să scriu acum. Și poate niciodată.

Ce vreau să dezvolt este ce s-a întâmplat DUPĂ ce am coborât.

Completasem declarația online, pe site-ul guvernului, cu 48h înainte, așa cum trebuia. Primisem și acel cod unic de confirmare a înregistrării, și citisem tot ce era de citit despre subiect. Știam că testările sunt aleatorii, ceea ce ne liniștea din mai multe puncte de vedere: șansa să nu fim aleși pentru că avem noroc pur și simplu(mare, după judecata noastră subiectivă și optimistă), faptul că era plin de mașini, tiruri și pedestrași, ora târzie (23.00) și, mă rog, poate și dorința de a ne începe concediul mai rapid.

Cine a spus, însă, că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg a anticipat cu succes un concediu în Grecia după pandemie. 

Controalele NU SUNT ALEATORII. Sunt bazate pe codul generat în urma completării chestionarului online, mai exact de prima cifră. Ea poate fi 1,2 sau 3. Noi aveam 1(scrisesem că avem reședința permanentă în România). Din câte am înțeles eu, toți cei cu 1 și 2 fac testul, iar cei cu 3 își pot continua drumul nestingheriți. Alții spuneau că doar cei cu 1 fac, restul nu. 

Inițial am crezut că avem 1 pentru că suntem români (citisem și de avionul aterizat in Creta), și mi-a părut rău că nu am scris adresa din Franța, pentru că, oricum, nu am mai călcat în România de dinainte de carantină. Apoi am intrat în vorbă cu doi cetățeni francezi, soț și soție, care, ciudat, aveau ambele cifre la coduri, deși locuiau împreună. Domnul avea cu 1,doamna cu 2. Au făcut amândoi testul.

Situația era destul de dezarmantă, era coadă mare și, deși testul în sine nu durează decât câteva secunde, cât îți ia exudat faringian, cu tot cu înregistrarea datelor din pașaport și transmiterea numărului de telefon,plus cât îi ia doamnei să își schimbe mănușile și să desigileze kitul, se pierd la fiecare om cam 1-2 minute. La toate astea se adaugă faptul că erau doar două doamne care testau, și încă una care nota datele în pașaport. Concluzia? Am avut noroc și am ajuns printre primii, așa că am așteptat doar o oră. În spatele nostru, însă, era coadă mare, cred că mai dura ore bune până la ultimul mușteriu. 

Inutil de menționat că 40% din cei care erau la coadă (era să spun "stăteau", dar m-aș fi exprimat incorect, că nu stăteau, se îmbrânceau) erau cetățeni români de etnie romă. Ușor de imaginat, așadar, atmosfera incendiară, încercările de a se băga în față,  vociferările și împinsul unii în alții, deși erau 30 de grade și ofițerii vamali le repetau periodic să păstreze o distanță de cel puțin 2m între ei. Aproape că uitasem cum e, după atâtea luni departe. Dar am zis că despre astea nu scriu. 

Acestea fiind spuse și făcute, noi ne-am făcut datoria și așteptăm (sau nu) telefon în 2 zile de la autorități. 

Ena capuccino, se parakalo, că la 2 ajungem la cazare! 

Barletta, Italia.

Cum s-a brodit, cum s-a învârtit, decizia bruscă a grecilor de a lăsa doar o graniță deschisă ne-a lovit la fix, potrivindu-se cu perioada în care ne facem vacanța anuală (și așa amânată din cauza covidelului) în Grecia.

Am exclus din start folosirea acestui unic punct de trecere, anticipând mijlocul extrem de subțire al clepsidrei formate de turiști la vamă și am atacat planul C(A era Franța-Italia-Slovenia-Croatia-Serbia- Macedonia de Nord-Grecia😱, ăsta fiind cel mai scurt, B fiind Franța - Italia - Austria-Ungaria-România-Bulgaria-Grecia, ăsta fiind cel mai sigur, în planul A nefiind toate restricțiile ridicate).

Mbun. Planul C, care mie oricum mi-a surâs din prima, era Franța - Italia-Grecia. Simplu ca bună ziua. Trebuie să luăm bacul, da, dar l-am mai luat o dată când am terminat liceul, cât de greu să fie acum? Plus că am mai făcut drumul ăsta în altă viață, când ne-am mutat în Grecia.

Până una-alta, aseară am dormit în Genova. Ne-a plăcut mult, era animat, plin de tineri, terase deschise, etc. Am avut noroc de o cazare foarte bună, în Porto Antico, am mâncat pizza(when in Rome...) și ne-am plimbat puțin prin port.

Azi dimineață am pornit la drum din nou, iar acum suntem în Barletta, unde și dormim. Am ajuns pe la 20.00 și am pornit, ca de obicei, în recunoaștere(și la un fel de vânătoare, că ne era foame). Am găsit un oraș minunat, cu o arhitectură impresionantă, plin ochi de terase și oameni, înțesat cu pizzerii, gelaterii și magazine frumoase. 

E situat pe malul mării, unde se află și un castel ce poartă numele orașului 

și are tot felul de clădiri interesante și cu vechime, dar foarte bine întreținute. 

Atmosfera are farmecul filmelor italienești vechi, cu străzi înguste, pavate cu piatră cubică, cu blocuri cu  două sau trei etaje, înghesuite, cu rufele întinse la vedere, cu vecini care-și vorbesc de la balcoane, cu ușile apartamentelor de la parter larg deschise, lăsând să se vadă direct patul, televizorul, oamenii care își urmează tabieturile, pentru ca, pe aceeași străduță, 3 metri mai în față, să dai peste un bar, sau o pizzerie, sau o cafenea. 

Orașul a împrumutat și din caracteristicile orășelelor din Grecia, cu terasele deschise până târziu în noapte, cu scutere grăbite pretutindeni, cu toată lumea care animă străzile începând cu ora 20, când căldura se mai domolește și poți ieși la o plimbare fără să te sufoci. Umiditatea ajunsese, însă, în seara asta, când ne-am întors noi în cameră, la 72%,  transformându-mă pe mine, cel puțin, în fântână arteziană umblătoare și reducându-mi din plăcerea de a mă plimba mai mult. A! Și încă un lucru care m-a bulversat:traficul. Mașini, scutere, oameni, neținând cont de reguli, semafoare sau treceri de pietoni, într-un haos pe care eu l-am văzut doar în documentarele despre India. 

Îmi pare rău că nu am avut timp să-l explorăm mai în amănunt, dar mâine dimineață pornim spre Grecia, care sper să ne și primească repede, nu de alta, dar altfel îi rămân fructele de mare nemâncate. Arrivedérci, vorba doamnei din cutiuțele de la stațiile de taxare!