Bună! Sunt eu, nehoața prinsă la nefurat

Pentru cine nu mă cunoaște foarte bine, una dintre cele mai mari temeri ale mele este să îmi bipăie sistemul de securitate la ieșirea din magazin.

Cred ca într-o viață anterioară am fost hoață. Sper măcar că am fost una decentă și curajoasă, nu așa #@#@cioasă, cum mă găsesc acum.

Ani de zile eram atât de stresată încât efectiv când ieșeam dintr-un magazin îmi țineam respirația, de teamă că va piui. Îmi era frică să nu cumva să mi se fi lipit din greșeală vreo etichetă pe haine sau cineva să fi făcut o glumă și să fi strecurat un articol în geanta mea.

Da, sună a afecțiune serioasă. A fost. Noroc că, în timp, au dat altele peste mine și m-am oprit din a mai transpira de fiecare dată când părăseam un magazin.
Dar stresul tot a rămas, săpând în mine ca apa în piatră cu fiecare vizită la supermarket.

Și cum de obicei folosesc scannerul la cumpărături, mereu eram în alertă când erau controale aleatorii, că se poate întâmpla, la câteva zeci de produse, să uiți să scanezi, mai ales când ești pe grabă și ești atent să bifezi lista și să găsești următorul produs.

Dar, slavă cerului, nu s-a întâmplat niciodată.

Sau... Ma rog... Până s-a întâmplat.

Am fost intr-o zi la Delhaize (Mega Image) să iau două produse. Mă rog, poate mersesem să iau unul, ideea e că aveam două produse in mână, plus scannerul. Ajung la casele alea, scanez cardul, începe luminița roșie să facă de zici că făcuseră test de prostie și ieșise pozitiv(de asemenea valabil) și, când vine doamna să verifice, ce să vezi? Era scanat doar un produs! Din două!!

Acum, eu sper din tot sufletul meu de non infractor ca ea să fi înțeles că oricât de prost ar fi un om nu ar încerca să fure ceva venind cu două produse ÎN MÂNĂ și scanând doar unul. Chiar și așa, mi s-a parut (dar, din nou, poate a fost doar proiecția mea) că s-a uitat la mine dubios.

Dubios -nedubios, un lucru e sigur: de atunci am de fiecare dată control la Delhaize. De. Fiecare. Dată. Ca si cum sunt pe lista neagră. Și de fiecare dată am inima miiiică, mică, puricel. Pentru că am demonstrat că dacă pot omite să scanez un produs din două, atunci, să ne ajute Sfântul Duh, cine știe ce se poate întâmpla la mai multe? Chiar dacă sunt 100% sigură că am apăsat pe scanner atunci și nu s-a luat comanda. Dar chiar și așa, faptul e consumat.

Deci știm că hoțul neprins e negustor cinstit. Dar cum facem cu nehoțul prins? În ce categorie il punem? 

Mongolia si alte treburi

 Acum, că am făcut o scurtă introducere în cultura și civilizația Mongoliei, putem să trecem la treburi serioase, și anume :

1. Excursia de 3 zile în stepă
2. Micile întâmplări care au condimentat toată treaba
După cum menționam în articolul anterior, în capitală nu e mare lucru de făcut/văzut. Dar știam foarte bine asta când am ales Mongolia, că doar îmi făcusem temele. Scopul pentru care am ales această țară, totuși, a fost să ies din zona de confort în excursia de 3 zile în stepă, unde condițiile aveau să fie diferite de tot ce serveam eu până atunci în vacanțe. Respectiv electricitate, dușuri, intimitate.. chiar și mâncare. :)

Practic, am vrut o provocare de tip Asia Express dar pe minim și sub control relativ. :))

Și diferit a fost.

Excursia a fost structurată pe 2 nopti si aproape 3 zile, cu cazare în corturile specifice despre care am vorbit în articolul anterior, care se numesc ger(se citește gher).

În prima zi am vizitat Kharkhorin, fosta capitală a Mongoliei, cu tot felul de muzee, și seara program artistic cu o formație locală (chiar frumos) . A doua zi ne-am afundat și mai mult în stepă, am călărit cămile și seara am ajuns într-un loc cu adevărat frumos, și, sincer, motivul pentru care excursia asta s-a meritat.

Aici nu era electricitate, wc ul era undeva, departe, ca în cântec, și era o liniște de iti auzeai inima bătând. Proprietarii aveau cai, asa că am călărit imediat cum am ajuns, profitând de vremea bună, iar seara au pregătit masa. (Eu nu am mâncat, că era miel, dar restul grupului a apreciat chestia aia dubioasă care era un fel de ciorba cu lapte si dumplings de miel)

Am menționat că nu aveau electricitate??
Știu, stiu că da. Doar că mi se pare uimitor. Noi luăm de bune toate astea.. Lumină, apă caldă, internet.. Și sunt oameni care după apusul soarelui conectează o lampă cu leduri la o baterie de mașină încărcată la panouri solare și se bagă sub 2 pături groase.
Mă rog, sub două pături groase m-am băgat eu. Îmbrăcată cu 5 rânduri de haine. Ei erau ceva mai relaxați. Dar ati prins ideea . Fără. Electricitate.
Cum naiba se uită la Netflix??

În fine. A doua seară chiar a fost frumoasă, a schimbat toată experiența. Peisajul ala, rupt de realitate, liniștea, faptul că totul poate fi și atât de simplu uneori...

Apoi, a treia zi, am vizitat un templu undeva la Cucuieții Mongolezi din Deal , de am urcat până mi-am scuipat un plămân, ca stiti că sunt rezistentă la efort ca un hipopotam cu Covid, și apoi am pornit tâgâdâm tâgâdâm spre Ulaanbaatar, unde am abuzat de apa caldă like there was no tomorrow.

Și, pe scurt, cam asta a fost și treaba cu excursia în Mongolia centrală. Mi-a plăcut, nu mai merg.

Ce vreau acum să povestesc, însă, sunt micile je ne sais quoi ce aduc sare și piper de fiecare dată în călătoriile mele.

De exemplu, să vă spun despre cum mi s-a pus pata rău de tot pe baiatul din grupul nostru, un copil de 21 de ani, student în Tokyo. Nu vorbea foarte bine engleză (chiar deloc) dar fetele din grup traduceau pentru el și am aflat că era la a 81-a țară vizitată (WOW!! Când am auzit asta deja mă rodea invidia ca o pereche de pantofi noi). Însă în ce condiții călătorea el? Lucrase foarte multe nopti part time în Japonia, își neglijase studiile, pentru ca în timpul zilei, la cursuri, dormea, și își lua doar biletele de avion. Apoi dormea pe străzi. Călătorea doar cu un rucsac în care, sincer, cred ca avea doar 2 tricouri, o bluzita cu maneca lungă și 2 perechi de pantaloni, pentru ca nici ala nu era plin. NU AVEA GEACA! Deci omul a plecat în Mongolia fără să caute nicio informație despre vreme, locații, nimic. Și a pus două tricouri in rucsac și hai sus!
Acum, stiu prea bine ca fix treaba mea nu era cum călătorea el sau, și mai mult, să mă supăr că nu avea geacă la 8 grade în stepă. Sau că umbla cu o pungă de plastic pe el și când l-a întrebat ghida dacă are vreo geacă el a zis, referindu-se la pungă, că doar pe aia. Nu era treaba mea că el era tembel.
Doar că am și eu două bucăți la ușă și cred că nervii mei erau mai mult îndreptați spre toate dățile în care îi văd flower power, fără a catadicsi să anticipeze următorul metru.

Hai că primul meu exemplu nu a fost neapărat amuzant, că iar m-au luat spumele pe Teriaki ăla mic, că niciodată nu tineam minte cum îl cheamă. Era ceva cu T, asa ca îi ziceam Tzatziki sau Teriaki. În fine. Trecem mai departe.

Am cunoscut un cuplu super tare de austrieci, cu care ne-am tot intersectat inclusiv la hotel, la întoarcere, în Ulaanbaatar. Erau intr-un tur de două luni prin lume. Fuseseră 2 săptămâni prin Mongolia, urma Kazahstan, Uzbekistan, și multe alte țări cu tan la sfârșit, un traseu destul de interesant și solicitant.
Vorbeau despre schimbat avioane, inchiriat mașini, alergat de colo colo, un cuplu extrem de simpatic și activ.
Stiu, nu pare nimic extraordinar. Doar ca ea avea 76 de ani, iar el 88! Ee?

Apoi, intr-o zi am comandat un taxi. E foarte ieftin(Asia e ieftina în general). Am așteptat și am așteptat, puteam urmări traseul mașinii pe aplicație, și vedeam ca urma să facă stânga, spre noi. Doar că, din motive absolut străine de noi până in ziua de azi, a luat-o înainte. Ok, mai așteptăm.
Trecu o zi, trecură trei, taxiul se oprise undeva pe drum și nu se mai mișca. Deja ne gandeam să anulăm, că era îngrijorător, plus că stateam în 30 de grade. După lupte seculare care au durat vreo 20-30 de minute, a apărut o firavă șoferiță, care normal că nu vorbea engleză , așa că nu am putut să ne certăm sau să ne explice nimic în nicio limbă, doar ne-a făcut un semn cu mâna a lehamite, așa, și am pornit.
Mai târziu în aceeași zi, plecând de la un mall și comandând un taxi, cum karma are obiceiul să facă misto când te astepti mai puțin, ce indicativ accepta comanda? Pai același, normal! Din zecile de mii de taximetriști ai Ulaanbaatar ului, taman muta pământului s-a nimerit la noi, din nou. Bineînțeles că iar a greșit drumul. Și bineînțeles că iar a întârziat. Bineînțeles că am făcut mișto de ea. În română.

Însă cea mai tare și ciudată experiență rămâne cea din a doua noapte în stepă. După cum am menționat, și ati văzut în poze, corturile astea erau fix în mijlocul pustietății, da? Nimic în jur cât vezi cu ochii. La o distanță considerabilă de corturile acestei familii, 2 sau 3 corturi ale unor veri de-ai lor. Atât. În rest praf și boscheți.
Buuun. Și cum era frumușel noapte, mai exact miezul ei, numai că aud un fel de tobă care începe să bată deodată, ca intr-o incantație, ritmic, așa. Mă uit la ceas, 3.30.
Cum eram buimacă de somn, primul meu gând a fost că au ceva ritualuri religioase oamenii, zic poate sunt credincioși, ceva, și am prins vreun Sfântul Vasile.
Doar că vă puteți inchipui puțin atmosfera: întuneric beznă (vă amintiți partea cu lipsa electricității), liniște mormântală, undeva la dracu-n praznic, nu cunoști zona, oamenii, obiceiurile, nimic. Poate astia de Sfântul Vasile la ei mănâncă rinichi de români, ce stiu eu ce obiceiuri bizare se practică prin zonele alea?

Ideea e că mi-au trecut câteva idei prin cap.
Apoi s-a oprit. Zic hai, ori a găsit pe altcineva și am scăpat, ori poate așa e la astia apelul la rugăciune și gata, acum a auzit toată lumea și.. Doamne ajută, ce să zic?

Nici nu apuc să adorm bine la loc si, pe la vreo 4.20, iar: Bum bum bum! Bum bum bum!

Pfoai! Deja mă luaseră nervii, că sunt urâcioasă când imi e somn. Sau foame. Sau sete. Sau cald. Frig. Sau mă plictisesc. Sau enervez. În fine. Sunt urâcioasă.

Și mă luaseră nervii. Zic stai, că stiu! Astia își cheamă sau gonesc caii! Că imi aminteam că menționasera cu o seară înainte că urmau să dea drumul la cai și de asta era mai bine să călărim atunci.

Și zic ok. Bat ditamai toba în creierii nopții ca să vină toți caii acasă la timp, să ... fie, na. Că doar nu sa-i mulgă.

Bun. N-o mai lungesc. Până dimineata s-a auzit toba aia periodic, de am inventat cel puțin 5 utilizări noi pentru cel ce o folosea, bașca vocabular pe măsură.

Ne trezim și o întreb pe ghidă, care dormise ca un comatos: tanti, nu vă supărați, ce a reprezentat acea bătaie ritmică de tobe ce a început pe la 3.30 și a ținut până dimineata? Că aș vrea să știu pentru ce iau pastile.

Ea zice"nu stiu, dar o întreb pe proprietară "
Vreți să știți ce a răspuns proprietara? Că nu are habar, nu au fost nici ei, și nici verii lor de la celelalte ger-uri. Și că probabil a fost un șaman.

Aaaa... Stop!

Derulați puțin.

Dacă eram intr-un oras, orice oraș, sau intr-un sat, orice sat, sau oriunde in lume unde ar fi fost măcar o cărare in apropiere, ok, să zicem că un șaman ar fi hotărât să vină neinvitat în mijlocul unor așezări omenești, la 3 30 noaptea, să bată intr-o tobă din oră în oră.

Dar la Cucu Bau de Nicaieri, unde am ajuns cu mașina după un drum de 20 de minute prin pustietate, unde sunt 7(sapte) corturi cu oameni care nu au habar de tine și nu te-au chemat... Hello??!!Care sunt șansele??

Cu ce să fi ajuns? Nu am auzit nicio mașină, niciun cal, nimic. Și DE CE să fi venit? A venit așa, a bătut în toba aia ca disperatul câteva ore și a plecat?

În plus, ultima oară când a bătut era lumină afara. Cum de nu l-a văzut nimeni ?
Freaking Dosarele X!

Și când am incercat să îmi expun toate aceste teorii ghidei, ea a ridicat din umeri exxxtreeem de relaxată și nepăsătoare, ca și cum ăla se teleportase acolo si eu eram imbecilă, ca nu intelegeam.
Deci ăsta va rămâne mult timp misterul vieții mele, dacă nu pentru totdeauna, că nu vad cum aș putea sa-l elucidez.

În orice caz, dacă în următoarele zile mor sau câștig la Lotto, e pentru că mi-a dat șamanul ăla în boabe. Sau în tobe. Sau mi-a atins chakra. Să știți.

În rest totul a decurs normal, dacă nu pui la socoteală faptul că la întoarcere avionul a avut întârziere din nou, mâncarea a fost dezgustătoare (da, tot Air China), am avut niște turbulente de am crezut că o să cadă tuburile de oxigen, am așteptat peste o oră la coadă la control pașapoarte în aeroport în Bruxelles pentru că erau sute de oameni și, oh, da! Am prins în ultima secundă un om cum pleca cu bagajul meu de cală.

Mongolia. Am fost eu ca să nu mergeți voi. Cu plăcere!

 

Și câte am să vă spun! O să încep cu detaliile administrative: zborul. Am zburat cu Air China și aș dori să las aici o notă către mine și cine mai vrea să țină cont: să nu mai zbor cu ei decât dacă e gratis sau sunt singurii care mă pot duce spre destinația fără de care nu pot să trăiesc dacă nu o vizitez. Dar e Air CHINA, deci..

Când am fost în China am zburat cu Hainan Airlines și au fost foarte mișto, dacă nu cei mai.
Air China însă, altă poveste. Mâncarea nu se poate mânca, au filme puține și slăbuțe, am avut întârziere și la dus și la întors.. În fine, ma opresc aici că sunt în stare să scriu un articol numai despre ei. Deci nu, ati reținut.

La zborul dus, pe ruta Bruxelles-Beijing, avionul a fost destul de gol, așa că m-as fi putut întinde lejer pe mai multe scaune și dormi regește.
Nu s-a întâmplat din două motive: sunt tută si până m-am prins eu de o smecherie se aruncasera chinezii pe scaunele libere ca Cichi Cian pe adversar și, fiind zbor pe zi, nu mi-a fost somn deloc.

Și iata-ma ajunsă în Ulaanbaatar, vreo 20 de ore mai târziu, ca o floare leșinată, ruptă de somn, dar cu program full, ca acolo era miezul zilei și listă mea era necruțătoare.

Capitala Mongoliei este, așa cum mă așteptam, urâtă. :))

Ce, va așteptați să vă spun cât de frumos și exotic a fost în Mongolia, nu?
Va salvez de acum timpul și vă recomand alte articole.

Știu, e posibil să fi văzut pozele pe care le-am pus pe Facebook. Unele sunt frumoase, da. Alea sunt toate, am stors toată galeria. Bine, mai am câteva cu peisaje și câteva cu mine și cu gașca pe care am avut-o în excursia prin stepă.

Dar Mongolia este o întindere de nimic, cât vezi cu ochii, presărată cu cirezi de vaci, de camile, turme de oi și herghelii de cai.
Sigur, peisajul e frumos, ornat cu iurte care acolo se numesc ger ( ger la singular, nu stiu la plural(se citește gher) ) și verde cât vezi cu ochii sau maro deșertic.

Dar capitala este un oraș comunist, populat de oameni simpli, care trăiesc în blocuri gri și se îmbracă în culori terne. Nu am fost în Rusia, dar fix vibe-ul ăla era.

Au karaoke la fiecare 50 de metri, cam cum sunt farmacii în Constanța, deci trebuie că sunt mari amatori de muzică (și petrecere?) , ceea ce nu ai zice, la prima vedere. Sau poate cluburile alea de karaoke sunt doar acoperire pentru altceva, dar ce treabă am eu?

În rest, nimic de făcut. Câteva muzee, câteva restaurante(multe coreene sau japoneze, chinezești), o piață imensă, câteva temple și cam atât. (Astea fiind și pe lista de care am pomenit la început).

Noroc cu excursia de 3 zile în stepă, care a schimbat puțin atmosfera. Dar despre asta o să scriu separat.

Aici mai vreau să spun ce am mai remarcat în general în Ulaanbaatar. Foarte curat pe jos, asta mi s-a parut chiar impresionant.

Orașul e situat la 1350 metri, într-o vale montană, ceea ce oferă câteva priveliști frumoase .

Mongolia are 3 milioane de locuitori, iar jumătate locuiesc în Ulaanbaatar, ceea ce face ca traficul să fie infernal. In oras traficul e groaznic din cauza aglomerației (au introdus de curând și regula pe care o aveam și noi pe vremea lui Ceaușescu, în care o zi circulă mașinile cu numere pare, a doua zi cele cu numere impare) iar în afara orașului traficul e oribil din cauza străzilor aproape imposibil de practicat . Sunt niște gropi acolo care fac Luna să pară circuit de Formula 1.

Foarte multe blocuri începute și abandonate, mai ales la marginea orașului.
Dacă ar fi să descriu intr-un singur cuvânt Ulaanbaatar-ul, atât aș zice: gri.

Și țineți cont că am prins vreme frumoasă, vreo 26..27 de grade, în condițiile în care este cea mai friguroasă capitală din lume iar pe timpul iernii se pot atinge temperaturi de minus 30 de grade. (Chiar și minus 40) .

Chiar a fost un moment amuzant(deși nu știu exact pentru cine a fost mai amuzant) cu ghida noastră, când ne indreptam spre stepă, spre prima noapte de cazare, și eu am intrebat-o câte grade urmau să fie pe noapte. Ea, îmbrăcată toată excursia doar intr-o cămășuțã din material de față de masă chinezească, imi zice că "vreo 8 grade "
La care eu, știind că urma să dormim intr-un cortuleț din pânză, normal că am exclamat, înfrigurată, că sunt puține.
Trebuia să îi fi văzut fața mirată când s-a întors spre mine și m-a întrebat, :"Serioos? " de parcă tocmai îi marturisisem că pot să înțeleg limba animalelor.
În fine, ideea e că ea a dormit in pijămăluță iar eu în tot ce aveam în bagajul de cală.

Gata! Mai zic doar că toată Mongolia miroase a oaie de am crezut că n-o să scap de mirosul ăla în veci și o să trebuiască să îmi ard hainele acasă, nu doar să le spăl, și că mâncarea lor nu e wow la nivel de gust, nu s au concentrat neapărat pe condimente ci pe a găti ceva satios pentru zilele și nopțile friguroase. E adevărat că eu nu mananc miel, oaie, capră, iac, biac, dar am mâncat un suberek(pe care ei îl numesc altfel) de vită cu care se mândresc nevoie mare și care nu avea niciun gust.

Acum mă opresc, dar țineți aproape că partea interesantă abia urmează!

1,2,3,stop!

 Să o sune cineva pe Neti Sandu și să o întrebe dacă e Mercur retrograd sau dacă sunt Capricornii predispuși la accidente domestice săptămâna asta mai mult decât de obicei.

Sau mai bine nu, să nu alarmez și alți fârtați. Poate e doar săptămâna mea așa.

Am început agresiv, cu o vânătă care s-a supărat pe propria viață și s-a hotărât să si-o curme fix în fața mea, luând, totodată, victime nevinovate. Pe subsemnata, pe cine altcineva?

Făceam și eu grătar ca tot omul, și, după ce că abia înduram cele 40 de grade de afară, numai că nu mă trezesc cu Allah Akbar asta mică pe mine, fără nicio preparație, că nu dădea semne că nu i-ar fi bine. 

În fine, din ea nu s-a ales nimic(doar pentru că am ales să nu o servesc de pe mine, cu paine prăjită și ceapă), iar eu m-am ales cu două arsuri frumușele, pe față și gât.

Apoi, în seara cu eclipsa, pentru că a fost și ploaie de stele, eram afară cu copiii, admiram spectacolul, doar că la un moment dat a trecut Batman razant pe lângă mine, cred că voia să își promoveze următorul film.

Mă rog, aș fi vrut eu să fie Batman. Era un liliac, de care mie îmi e frică dintotdeauna (îmi e frică de toate creaturile nopții, de altfel).

Așa că a urmat un moment Kodak, în care am țipat, l-am împins pe Răzvan, care era lângă mine, el s-a dezechilibrat și a dezechilibrat-o și pe iubita lui, pe care o ținea în brațe, eu era să cad, am făcut un pas în spate și, intr-un fel de cădere liberă, m-am prins de ușa de la intrare, doar că m-am prins doar cu degetul mic pe care l-am și scrantit. :) Nu e rupt, e în regulă, deja e mai bine, îl pot mișca, doar ca ieri m-a durut tare.

Și, ca să inchei triada(sper sa fi fost o triadă și să se fi încheiat) ieri dimineață, când căutam niște acte, am dat cu mâna prin foi și m-am tăiat în hârtie fix între unghie și buricul degetului, unde e pielea mai fină. Oioioi, cât urăsc să mă tai în hârtie!! Și apoi să storc lămâie ! Mmm..

Acum stau și mă gândesc dacă merg pe instinct și mă lansez în lume weekendul ăsta, pentru că s-a încheiat ciclul de necazuri, sau să mă ascund într-un dulap și să aștept să treacă săptămâna.

Mă duc să fac un test. Verific împământarea la o priză, ceva. 

Happy ending

 Sper ca nu v-ati ținut respirația până acum, decât dacă sunteți Kate Winslet.(dacă nu știți cât poate să-si țină respirația, căutați! Sau bine, vă zic eu. 7 minute și 15 secunde. L-a luat pe Tom Cruise All Mighty)

Am făcut aceasta postare în două părți nu neapărat din dorința de a părea misterioasă, ci pentru că:
1. Așteptam să îmi vină un pachet și să vorbesc în cunoștință de cauză, cu un feedback la obiect.
2. Sunt vorbă lungă, frate, și m-am gândit să nu vă solicit programul mai mult decât e necesar.

Așadar, continuăm povestea.

Spuneam că imi pierdusem orice speranță, mai ceva ca cei ce intră pe Poarta Infernului lui Alighieri. Incercam să îmi vad de viața mea ternã, până intr-o zi frumoasă de habarnamceanotimpdarnu demultdeciprobabilvară când Edu, al doilea meu născut, îmi spune că a aflat de existența unui site cu produse originale sau de la aceleași fabrici, dar cumva din șuste ale muncitorilor, nu imi e clar. If it walks like a duck and it talks like a duck...
În fine. Și ca el o să își comande niște haine, că mai mulți colegi de-ai lui și-au luat și sunt super, și prețurile sunt foarte mici și produsele top.

Normal că am fost reticentă, dar el era hotărât, în plus, si-a luat din banii lui, așa că am zis ok și am așteptat să văd ce iese.

A durat ceva, pentru că e un proces ceva mai lung și mai riguros. După ce comanzi, marfa ajunge într-un depozit, unde e verificată de niște oameni care iti trimit poze și iti spun dacă totul e în regulă sau sunt probleme(se poate întâmpla să nu corespundă cu ce ai comandat-altă culoare, mărime, imperfecțiuni, etc) Atunci tu decizi dacă o accepti sau returnezi. Dacă o accepti, plătești transportul și apoi coletul pornește spre tine.

Ca să scurtez, sa nu ajungem și la partea a treia, i-a ajuns comanda lui Edu, și toate erau super. Eu sincer mă asteptam la ceva gen Shein sau Aliexpress, așa că am fost surprinsă de calitatea produselor și de faptul că arătau... well.. originale, na!

Și ăla a fost momentul în care mi-a venit ideea să caut și pantofii mei pe site.
Bingo!! I-am găsit, și erau și ieftini, ca și cum se aliniasera toate planetele la căpătâiul meu și imi cântau la mulți ani!

Așa că nu mi-a rămas de făcut decât un singur lucru logic. M-am comportat ca înecata. Mi-am luat două perechi de pantofi Dior și încă muulte alte perechi ne-Dior. Și o geantă.

Inițial au fost încă trei perechi de pantofi, dar le-am dat retur înainte de expediere, din diverse motive, așa că am redus la 7.

Pentru că eu matură și responsabilă sunt doar dacă pantofii sunt 900 de euro(atât sunt pe site-ul Dior). Dacă sunt ieftini mă comport ca românul în fața raionului de hârtie igienică în perioada pandemiei. Iau tot.

Și alaltăieri mi-a venit comanda. Acum, eu nu am trăit în lux și în haine de firme ca să recunosc o Birkin cu un ochi acoperit, iar pantofii astia nici măcar nu sunt de piele, ca să fac vreun test, ceva, dar pentru mine ei sunt cât se poate de frumoși si originali.

Nu i-am mușcat, ars sau ce teste s-or mai face :))) , doar i-am probat și m-am minunat. Și le-am urat bun venit acasă, unde le e locul! Că tare frumos le stă la mine în dressing! Le-am chemat și prieteni, să nu se simtă singuri, sper să aprecieze!



Deci pantofi nu îmi mai cumpăr o perioadă. Până în iarnă, cel puțin.

Acum, problema e: pentru pantofii ăștia...oare am suficiente haine?