Wake up and shine!

Mi-ar plăcea să facă cineva un film (scurt, na!) despre senzațiile unui om trezit din somn. Nu brusc, pentru că:
1. Ar fi un film foarte, foarte scurt.
2. Senzația simțită atunci când te trezești brusc nu are nicio legătură cu cea prin care treci atunci când, să zicem, dormi și te strigă un copil din camera cealaltă.
Când tu dormi somnul tău cel mai dulce și auzi fie o tuse, fie un ”maaamiii”, fie orice altceva, la început ți se pare că visezi. Ți se pare sau îți dorești. Potato-patato. Apoi se aude iar, și simți cum somnul și starea de bine îți dispar treptat, dureros, ca și cum cineva ar smulge, straturi-straturi, foițe subțiri de bucurie de pe tine. Și dispare totul încet, ca paginile unei cărți în bătaia unui vânt șuierător. Și încerci să tragi înapoi somnul, să îți așterni iar pe corp toropeala plăcută, dar sunetul persistă și somnul dispare ca o fantomă pe care o vezi, dar n-o poți atinge. Ca și cum sufletul se desprinde de corp și râde de el de undeva de sus. Cred că așa e și moartea(de bătrânețe, nu de accident brutal), doar că în cazul morții nu mai apuci să te ridici și să înjuri.
Mi-ar plăcea să se facă un film cu toate astea. Poate așa ar înțelege și neinițiații  cafeaua de dimineață, fețele urâcioase, mormăiturile și lipsa dorinței de comunicare.

Another one of those days

Oh ... oh. Și cât de multe am de spus despre ziua mea. Până acum. Nu mai ies din casă azi, încerc să evit  vreun update la articolul ce urmează.
Totul a început relativ bine, zic eu. Da, normal, am avut mult de lucru azi și am alergat ca nebuna între două grădinițe, iar una din clase mi-a scos încă un mănunchi  de păr alb, dar ce nu trece cu o cafea și / sau o cutie de vopsea, nu?
Și da, când am plecat de la muncă și m-am îndreptat către Auchan, am prins barieră și am stat 10 minute înainte să treacă un tren, apoi încă 10 minute, de am crezut că s-a blocat semaforul pe lumină roșie și sunet asurzitor, dar de fapt mai trecea un tren (what were the odds? ), deci a mai durat un sfert de rezervor (nu, nu am mai oprit motorul  a doua oară, nu credeam că mai trece ÎNCĂ un tren, duh!), dar eram încă  zen-ish (cât de zen pot fi la această vârstă memorabilă).
Și da, îmi pusesem pantaloni, deși ieri am murit de cald și am jurat că o să port  rochie sau  fustă până în decembrie, dar pentru că dimineață am văzut nori negri deasupra Londrei și telefonul  anunța ploaie (mulțumesc, AccuWeather) și n-am vrut să "mă leg de tine, pământule (...)" prin stropi mari de noroi,  la ora 12 cine murea de căldură și  dansa paparudele în gând? Subsemnata, desigur.
Nimic nu prezicea, totuși, ce urma să se întâmple . Mai  iau un Extraveral și revin.


Eram, așadar, pe centură, conduceam, vrum, vrum, când, deodată, trosc! și aia a fost. Am crezut că am pană, și chiar mă gândeam  că a sosit momentul  să văd dacă și unde am roata de rezervă, dar nu, de ce să fie ceva așa simplu? Bordul meu se aprinsese ca un Boeing, iar mașina mea, God rest its soul, devenise mai tăcută decât mine în liceu, când mă întreba profa de mate ceva.  Orice.
Puf! Pur si simplu. Abia am avut timp să  trag pe dreapta, într-o curte a unui depozit, ceva. Și dă-i, și sună, și cheamă, și îngrijorează-te.
Vorbeşte taică-miu la un service, toți mecanicii ocupați(obviously), singura soluție- să vină o platformă să o ia, și mâine dimineață să se ocupe cineva de ea.
Eu,mai tânără, mai neliniștită și aparent mai prostuță, mă gândeam că na, până mâine e cale lungă, mie îmi trebuie ACUM mașina(aveam și piață de făcut și copii de cules) așa că vorbesc la un service care era acolo, aproape de locul cu pricina, să vină să ia pacientul, să îl resusciteze, să plec și eu acasă și viața să revină la normal. Sau cel puțin așa visam când l-am sunat pe taică-miu să anuleze platforma, că am găsit eu soluție chiar acolo, în buricul târgului.
Buun. Vin 4 flăcăi de la service, încearcă să îi dea cheie, că eu îi tot frecam la cap cu : diagnostic! diagnostic! să merg să cumpăr ce îi lipsește, să îi pună ăia la loc..chestia și să plec acasă. Se înnegresc toți, că nu sună bine, că pare grav, că mama lor de pesimiști, și încep să o împingă spre service. În momentul ăsta închipuiți-vă un cortegiu funerar, mortul fiind mașinuța mea urâțică, pe lângă, cei patru ciocli, și, în spate, îndurerată, în pantaloni pe 21 de grade, văduva suspinătoare, eu.
Între timp ajung și ai mei, îi mai dau ăia una, două, patruzecișinouă de chei, tot nașpa treaba. Ok, ce e de făcut?(am menționat că mă plictisesc teribil treburile astea car-related,de bărbați? Mă plictisesc teribil)
Pai trebuie urcată pe rampă, învârtit motorul manual, dată baia de ulei jos,o fi bieleta, o fi cureaua de distributie, o fi mama, o fi tata...dar noi abia peste 3 săptămâni avem liber la service. Bine, boss, mersi pentru nimic. Sună iar la ăla cu rampa, hai, vino totuși, ia-o și du-o la service, că glumeam când am zis să nu mai vii, ce naiba, crezi și tu orice?
Sună soră și cumnat. Cere mașină împrumut. Pornește spre ea, pe jos, exact în momentul în care începe o ploicică conformă. Ferește-te de doamna de 90 de ani de la volanul Loganului care dă cu spatele fără să se uite. Fă 1:1 cu Loganul și uită-te urât la băbuța nedumerită care nu înțelegea în ce i s-a blocat mașina. Da, doamnă, eu eram, mă scuzați.
Pleacă spre Auchan, fă piața. Cumpără trei sacoșe din cele noi, verzi, finuțe, eco-friendly, pe care le-au băgat acum. Finuuțe, pufoșele, frumușele, dar se rup și dacă strănuți spre ele. Două le-am luat în mână și  a treia în brațe, că s-a rupt în toate modurile posibile
Mai iau un calmant și vă zic finalul.


Mbun. Până aici ați înțeles cam cum stătea treaba. Am ajuns acasă, am jurat pe roșu că nu mai ies azi, să nu mi se mai întâmple nimic, dar că e musai să scriu despre toate astea, că prea s-au adunat ca moșii în parc vara.
Și mă pun la laptop, și încep să scriu frumos, pac, țac, expresii, locuțiuni, metafore, comparații, și sună interfonul. Mă ridic, răspund, mă întorc la laptop(scrisesem cam jumate din articol) și încep să scriu iar. Doar că...ce să vezi? Ceva se schimbase. Eu scriam ”Eu”, pe ecran apărea ”I”. Hm. Iar. Eu scriu ”Eu”, hop, un autocorrect trimis de Aghiuță transforma în ”I”. Mă uit un rând mai sus, totul scris în engleză. Mă uit la TOT TEXTUL...totul tradus într-o engleză aproximativă. Uat. Dă. Faiăr.
Nu știu ce am făcut, dacă am făcut măcar ceva sau pur și simplu karma s-a gândit să-mi dea pachet complet azi, important este că am petrecut, apoi, jumătate de oră să rescriu textul, în română, după traducerea în engleză, care era vai mămica ei, cu spume la gură, cu un ochi plângând și unul râzând.
Îmi e și frică să dau ”Publicați”, îmi e și frică să merg în bucătărie să mă apuc de treabă, am de făcut un tort și mi-e că iese cozonac, îmi e și frică să mă gândesc că e abia 17.29 și mai am atât de mult din ziua asta.
Cu speranța că ce a fost mai rău a trecut, totuși, închei acum, și mă îndrept spre ceea ce sper a fi un sfârșit de zi liniștit. Atât îmi mai doresc azi.