Am ajuns aseară, nu foarte târziu, acasă, după aproape 2 săptămâni de concediu.
Mașina era încărcată până la refuz cu bagaje, noi eram nerăbdători să ajungem și să ne reluăm ale noastre(mai puțin copiii, școala, evident), afară era zăpadă și frig, tot scenariul de întors acasă iarna.
Ușa noastră de la intrare? Nu și nu. Deși nu fusese pentru prima oară lăsată singură atâta timp, casa noastră a simțit, pesemne, nevoia să se revolte.
A început, după cum spuneam,cu ușa. Nu se deschidea și pace. Am încercat noi cu vorba bună, cu aia rea, cu mângâieri și cu agresiuni, tot ce a făcut a fost să ne țină jumătate de cheie în yală, ca atunci când te despărți de cineva și îți împărți bunurile.
Cu cealaltă jumătate de cheie în mână, recunosc, a început să se instaureze și panica. Toate celelalte intrări în casă erau baricadate de parcă am fi stat în Bronx și/sau ne-ar fi anunțat turcii că vor să ne calce, așa că multe posibilități nu întrevedeam.
Eu, fată trecută prin tutoriale YouTube, am aruncat repede două pastile Orbit în gură și am început să mestec frenetic, pentru că văzusem eu undeva că așa poți scoate cheia ruptă din ușă. Nu dacă mesteci gumă, ci dacă o lipești acolo,se întărește și tragi. Și nu era gumă, era silicon, dar a fost singura idee care mi-a străbătut scalpul și încă sunt mândră de ea.
Din fericire,n-a fost nevoie, că D deja scosese un patent din mașină și, în secunda 2, și cheia ruptă din ușă. Apoi cealaltă cheie din buzunar și, imediat, ca prin minune, a binevoit și casa noastră să se declare învinsă la proba 1,așa că am putut intra.
În casă...5 grade pe minus. Oprisem centrala,cum facem mereu,pentru a evita eventuale neplăceri, așa că, dacă am fi avut pinguini ca animale de companie, i-am fi găsit în culmea fericirii.
Când să dăm drumul la centrală, proba 2: se stricase. Ooo, ce chin, ce dor, ce jale!
Cu hainele pe noi, scoțând aburi pe nas și gură mai ceva ca trenulețul Thomas în zilele lui de glorie, ne-am pus pe treabă. Eu, să despachetez bagajele și să pregătesc ceva de mâncare, D, să rezolve problema cu centrala. Inutil de menționat că era vineri seara, momentul săptămânii în care se poate întâmpla orice necaz, că e inchis peste tot și așa rămâne 3 zile...
Copiii-in mașină, la căldurică, internet și voie bună, de cred că nici nu au conștientizat furcile caudine prin care noi treceam.
Jumătate de oră mai târziu (după ceasul telefonului, că după ăla interior trecuseră 3 zile) D a reușit să rezolve și problema asta și să dea drumul la căldură. Între timp, pentru că am avut o problemă similară iarna trecută (dar atunci mai serioasă, a durat mai mult) noi băgasem în priză niste calorifere electrice care ne salvaseră și în trecut. Proba 2-checked. In your face, house!
Am reușit să mâncăm decent, după ce am decongelat niște sarmale și am copt niște pâine din aia semipreparată(planning ahead is my thing) și mai aveam doar de golit portbagajul exterior.
Doar că, ce să vezi? Se șmecherise și el între timp, sau poate era totul un mare complot, așa că nu se mai deschidea nici ăsta. Deloc. Nici din prima, nici din a doua,nici din a treia...numărați voi vreo jumătate de oră din a câta s-a deschis.
Însă toată lumea știe că binili învinge. Cât să dureze și proba 3? A cedat și portbagajul până la urmă, că oricum nu avea de ales, și am scos și de acolo vreo 450 de litri de suveniruri.
După toate peripețiile enumerate mai sus am reușit, asadar, până la finalul serii, să și intrăm în casă, să și despachetăm, să și mâncăm bine, să facem și duș (cu apă caldă, atenție!) și să și dormim bine ACASĂ.
The end.
