Jurnal de coronavirus. Zilele 5 și 6, cu promisiune de zi 7 mai pe veselie.

Azi trebuia să plecăm în Alicante. Acum 3 săptămâni, când ne întorceam din Porto, pe drumul de la aeroport spre casă ne uitam la un film cu Alicante și ne făceam planuri. Ce o să vizităm, unde o să mâncăm... În Portugalia nu era niciun caz de coronavirus, în Spania cred că erau doar câteva, în Franța, la fel, foarte puține...
Azi suntem în casă (de o săptămână, chiar) și planurile pentru o eventuală vacanță îmi par ceva străin, cu care nu știu când o să mai am legătură. Luna viitoare trebuia să mergem în Grecia, în România, în luna mai aveam planuri în Strasbourg... Acum tot ce îmi doresc e să mi-i revăd pe toți ai mei sănătoși. Să ne strângem în brațe și să stăm de vorbă, să povestim despre cât de speriați eram cândva, nu demult, de un virus venit de departe și instalat abuziv în viețile noastre.
Am trecut, așa cum am mai zis, prin tot felul de stări, de când cu acest virus. De la nepăsare, stres, teamă, panică... le-am avut pe toate.. Și încă le am(mai puțin nepăsarea, oh! Ce lux!). Însă am observat ceva, pe măsură ce trece timpul. Am observat o stare nouă. Un fel de obișnuință, de... rezistență, dacă vreți. Nu știu dacă e bine sau rău, și cu siguranță va fi înlocuită de panică totală atunci când vor muri primele persoane în România sau când cineva cunoscut mie va fi afectat de coronavirus. Dar fac pași mici, până atunci. Verific zilnic situația în țară, vorbesc cu ai mei, îi stresez să stea în casă(e tot ce pot să fac, de aici), apoi verific și situația în Franța, o compar cu a țărilor vecine, mi se pare că deocamdată e ok(depinde și cu ce țări compar, știu, dar sunt obișnuită să mă raportez la ce-i mai rău) și, după toate astea, dacă totul e în standardele pe care îmi permit, în condițiile actuale, să le stabilesc, sunt bine.
Scriam zilele trecute că aștept cu nerăbdare ziua în care graficele vor reveni la normal.. Ziua în care nu voi mai vedea cifre înroșite pe tabele, în care numărul îmbolnăvirilor(care nu e, oricum, nici pe departe real) va scădea amețitor, ziua în care acest coșmar se va termina și lumea, deși nu va mai fi, probabil, așa cum o știam, își va relua cursul firesc. Ei bine, de 2 zile nu mai sunt așa optimistă. Și nu că nu cred că se va termina vreodată această situație.. Se va termina, într-un fel sau altul. Însă nu atât de repede cât s-ar fi terminat dacă măcar acum, în ceasul al 12-lea, oamenii ar fi realizat ce este, de fapt, important.. Dacă ar fi înțeles că ce face fiecare dintre noi în momentele astea afectează mult mai mulți oameni decât ne putem imagina.
Prima dată am crezut că asta se întâmplă doar în România. Românii sunt, se știe, o nație aparte. Nația lui "Lasă, mă, că merge și așa!"  În plus, românii nu au nici frică și nici respect față de autorități. Motivele nu le mai enumăr, le știm cu toții. Mai mult, românii sunt, fiecare în parte, buricul pământului. Cei mai mari, cei mai tari, chuck norriși invincibili, cărora nu li se poate întâmpla nimic. Așa că invadarea spațiilor publice ca și cum toate avertizările erau pentru "fraeri", nu pentru ei, nu m-a mirat. M-a frustrat, m-a înfuriat, dar de mirat nu m-a mirat. Nici faptul că unii au ales să mintă, punându-și în pericol familia, nu m-a șocat. Grătare? Plimbări? Șuete în parc, cu prietenii? Sigur. Nouă nu ni se poate întâmpla nimic. Din același motiv sunt zeci de mii de chiștocuri sau gunoaie pe jos. Fiecare consideră că el, personal, e scutit de lege.
Dar am aflat, apoi, că și celelalte popoare ignoră avertismentele. Că și francezii ies, în număr mare(chiar și după carantina strictă impusă acum câteva zile) și, mai grav, că și italienii fac la fel. Am vorbit cu o cunoștință care trăiește în Milano și mi-a spus că fix săptămâna asta, marți, parcul din fața blocului ei era ticsit cu oameni. Marți, da? În condițiile în care Italia a întrecut China la numărul morților și probabil o va face și la numărul bolnavilor. Am rămas șocată...
E vorba de nepăsare? Inconștiență? Prostie? Toate la un loc?
Apoi... sunt bătrânii. Bătrânii care spun că ei și-au trăit viața, pot muri deja. Bătrânii pentru care noi, toți ceilalți, stăm în casă, pentru a-i proteja, pentru că sunt categoria cea mai afectată de virus. Bătrânii rezistenți la sfaturi, la rugăminți, la amenințări... Pe care nu mai ai cum să îi schimbi nicicum. Care nu înțeleg că, deși lor nu le mai pasă (sau așa zic) dacă trăiesc sau mor, există oameni cărora le pasă si care nu îi pot lăsa de izbeliște, și atunci ei ajung să ocupe patul de spital al unui tânăr care vrea să trăiască, sau al unui copil, sau al unui părinte care vrea să lupte cu boala pentru a-și vedea copiii mari.
Și nici nu vreau să mai amintesc de personalul medical. Oameni care se îmbolnăvesc la locul de muncă și care, mai devreme sau mai târziu, clachează fizic, pentru că au și ei, ca oricine, o limită. Cine îi înlocuiește pe ei?
În fine, discuția asta e interminabilă, așa cum pare, acum, și situația în care ne aflăm. Nici măcar nu știm când o să știm ceva. Pentru mine zilele astea incerte sunt ca picătura chinezească (ce să vezi?), pentru că eu nici nu sunt genul care să viseze cu ochii deschiși, cum am mai văzut pe net(nu că ar fi ceva rău). Sunt oameni care, pentru a trece mai ușor peste moment, își fac planuri de vacanță, de viitor, își rezervă cazare în septembrie în locuri însorite... Eu am urât dintotdeauna să clădesc castele de nisip. Mie mi-au trebuit mereu un teren solid, cărămizi, mortar, o temelie... Deocamdată nu am decât oameni care fac grătare și umplu parcurile și străzile...

Jurnal de coronavirus. Ziua 3 spre 4.

Tot eu sunt. Tot de aici, din izolare. Nu fonică, slavă Domnului, că au copiii grijă să mențină decibelii la înălțime. Și nici foarte îngrădită nu mă simt, să zic adevărul. De fapt, dacă tot sunt sinceră, nu cred că m-aș plictisi în casă nici să vină două pandemii consecutiv. Bat în lemn, totuși. Oi avea eu ce face, dar psihic nu rezist la atâta nesiguranță.
Multe nu s-au întâmplat de când am scris ultima dată. Copiii nu au dat niciun semn de plictiseală, și nici mai agitați ca de obicei nu sunt, așa că, pe planul ăsta, totul bine. Să vedem de mâine încolo, că azi am primit prin mail lecțiile și temele pentru amândoi (inclusiv teste) și... viitorul sună ocupat.
Apropo de asta, sunt foarte plăcut impresionată de cum s-au organizat cei de la școala lor. Luni dimineață toți profesorii lui Răzvan au avut o ședință în urma căreia am primit pe mail o listă cu planurile fiecăruia dintre ei, iar de marți am început să primim și materialele, temele, s-au organizat grupuri de whatsapp pentru ședințele live(credeți-mă că doar asta și m-a impresionat profund, aici NU se folosește DELOC whatsapp). In plus, doamna directoare de la colegiu ne trimite, zilnic, un mail cu un citat, un gând sau un proverb, toate optimiste, alături de diferite îndemnuri sau încurajări. Nu știu alții cum sunt, dar eu, la cât am de lucrat cu ei de mâine încolo, sigur am nevoie de orice încurajare.
Doamnele lui Edu m-au impresionat și mai și. Au creat un grup pe o aplicație specială pentru părinți, elevi și profesori (klassroom) și ne-au trimis mailuri cu desfășurătorul zilelor urmatoare, PE ORE.  Inclusiv teste și evaluări, iar noi trebuie să le transmitem completate, pentru corectat. Totul aranjat frumos, colorat, în tabele, să leșine de plăcere obsesiv-compulsiva din mine.
Copiii nu au părut așa entuziasmați ca mine când am început să printez și nu mă mai opream, dar i-am consolat repede, spunându-le că de mâine o să fie și mai rău, deoarece mă vor avea pe mine ca îndrumător, iar eu mereu am fost a naibii când am avut de-a face cu școala. A inceput când eram elevă și nu s-a oprit nici cât am fost profesoară. Probabil că n-am înțeles-o, și de aia.
In rest, ce să vă mai zic? Mi-am propus ca, pe lângă biliard, rummy, board games și ce mai facem zilele astea, să folosim și pachetul de cărți de joc. Și mi-am amintit că ani de zile am jucat cu ai mei 66. Efectiv ani de zile, seara, noi jucam rummy sau 66. Și insist în a aminti perioada de timp, pentru că, atunci când am încercat să-mi aduc aminte regulile jocului.... vid. Blank. Gaura neagră. Ni-mic. Am căutat regulile pe net, cele câteva variante găsite nu îmi evocau nimic cunoscut. Am vorbit cu D, nici el nu-și amintea mare lucru. Am scormonit iar în memorie, mai degrabă aș fi găsit leacul pentru coronavirus, aveam mai multe informații despre asta decât despre 66. A fost nevoie de câteva apeluri telefonice cu sor-mea și taică-meu să pot să pornesc de undeva.
Abia azi, punând toate informațiile cap la cap, am reușit să lansăm în eter primul joc de 66, după ani de pauză și ore de brainstorming.  Dar în rest sunt brici, jur!
Știrile nu știu dacă le-am consultat mai puțin, că Facebook ul meu pare să pornească singur când mă apropii de telefon, dar am avut și momente de optimism. Momentele astea dispar de obicei seara, pe la 18, când transmite Italia bilanțul, dar eu tot mai sper. Nu, nu numai că sper. ȘTIU. Știu că va veni și ziua în care graficul ăla nebun își va potoli ascensiunea, apoi se va calma și va începe să coboare, frumos și sigur, unde îi e locul. Mă rog în fiecare seară ca acea zi să vină mai repede. Și nu numai pentru Italia și Iran, ci pentru noi toți. Multe nu avem de făcut, oricum, zilele astea, așa că am putea la fel de bine să ne agățăm fiecare de ce putem, fie că e o speranță, fie o rugăciune, fie un gând pozitiv, și să le țesem pe toate într-un scut protector care să ne țină adăpost perioada asta.

Jurnal de coronavirus. Ziua 1, oficial.

Zic oficial pentru că, deși în Franța școlile s-au închis abia azi, noi nu am mai dus copiii de miercurea trecută, după ce a apărut primul caz de coronavirus la noi în oraș.
Nu am fost foarte panicată la începutul acestei isterii, la fel ca multă lume.. Coronavirusul era departe, undeva în China, europenii nu păreau să se îmbolnăvească, teorii ale conspirației au existat dintotdeauna, așa că mi-a fost ușor să nu mă impacientez. Apoi a intrat în Europa, dar, cumva, tot departe de noi era, pentru că erau câteva cazuri răzlețe, așa că, deși devenisem mai atentă, eram în continuare liniștită. Apoi, brusc, nici nu știu exact când, virusul a început să pătrundă în multe țări, corpuri și minți, inclusiv în a mea, care începea să înțeleagă (mai târziu, e drept, că niciodată nu am fost cel mai ascuțit creion din penar) că treaba e serioasă și e pe cale să devină și mai și.
Apoi...panică-n tunel. Am început să-mi fac tot felul de gânduri, de griji, de scenarii, majoritatea legate de familia mea si de spitalele din România, cu bonus contextul unei (pe vremea aia încă) epidemii care lua amploare rapid. Îmi dădea (și încă îmi dă) mereu cu virgulă, dat fiind că dintotdeauna m-am temut să nu ajungă cineva la spital, nici în vremuri mai liniștite, darămite într-o criză și mai acută de personal, materiale și paturi libere.
Și am început să citesc compulsiv despre acest subiect(atât de mult încât, dacă li se termină experții, mă pot oferi liniștită voluntar la OMS). Și am citit și bune, și rele, și pozitive, și negative, și tot ce-mi cădea în mână (sau, mai exact, în fața ochilor), până ce am simțit că toate informațiile alea mi s-au făcut guguloi în cap și mi-au strivit orice altceva îmi ocupa spațiul relativ gol dintre urechi. Așa că am zis Stop(e adevărat, cu glas suav, deocamdată) și mi-am propus să răresc și accesările de pe worldometers, pe care, sincer, cred că i-am îmbogățit zilele astea, cu milioanele de clickuri date, și articolele citite referitoare la subiect, și să încerc să îmi conserv precara sănătate mintală pentru ce va să vie. Pentru că...are să fie, probabil, suficient...
Așa că azi, în prima zi de stat aproape numai la domiciliu (am ieșit doar 30 min la un magazin, pentru aprovizionare, că auzisem că de marți ne vom afla în imposibilitatea de a mai ieși din casă - de fapt nu imposibilitate, ci dificultate) am făcut următoarele : am făcut o listă cu activități pentru perioada asta, am vizitat virtual muzeul Smithsonian (de fapt, doar parterul si o parte din etajul 1 azi, restul mâine, că e gratis, ne permitem două vizite), am făcut cheesecake cu copiii, am jucat rummy(am și câștigat, dar nu trebuie să vă surprindă, sunt sclipitoare la rummy când nu pierd :) ), am jucat biliard, am dat copiii afară, în curte, că se întuneca și ei tot mai găseau ceva de făcut prin casă(bine, i-am pus să facă și treabă în curte, dar, brusc, trambulina a devenit extrem de interesantă și au abandonat munca), am pus rețeta de cheesecake pe blog, m-am uitat la noul meu serial preferat, the 100, m-am uitat și la Asia Express, of course, că e genul meu preferat de emisiune, și uite, scriu și pe blogul ăsta.
Da, e adevărat, între toate astea am citit și informații despre covid-19,că, na, și dacă vrei să eviți și nu poți, și, în plus, am cel puțin două țări a căror evoluție o urmăresc îndeaproape, din motive personale. Dar, una peste alta, a mai trecut o zi relativ bună (totul e relativ, știți doar) în care Franța a declarat că e în război cu coronavirusul și a interzis accesul pe străzi fără motiv serios, iar în România încă nu a murit nimeni din cauza lui, Doamne ajută să rămână așa de-a pururea și-n vecii vecilor!
Trăim vremuri istorice, asta e clar de ceva timp. Care sau când va fi sfârșitul lor, doar timpul poate spune. Până atunci, tot ce putem face este să stăm în casă, să ne protejăm, protejându-i, astfel, și pe ceilalți, să ne informăm numai din surse oficiale și...să ne păstrăm speranța.