De luni. Nu, de pe 1. De luni, 1.

 Azi am fost la nutriționist.  Ă. Că era doamnă. 

Drăguță, amabilă, nu am ce să-i reproșez, doar că nu citisem același DEX.
De exemplu, când a venit vorba despre desert, m-a întrebat dacă servesc. 
- Servesc, doamnă,  cum să nu servesc? Pai mai aveam discuția asta dacă nu serveam?
- A,da? se miră ea. Ce desert? Iaurt?

Încă râd.

- Doamnă,  iaurtul NU e desert. Torturile, prăjiturile, ciocolățelele, înghețata, astea sunt. Iaurtul nu.

În fine. Nu părea edificată. Apoi m-a întrebat dacă beau fresh de lămâie.  Iar am râs, am crezut că mă ia la mișto.  Nu de alta, dar mi s-au sterpezit dinții doar când a pronunțat.

- Cum...fresh de lămâie? Is that even a thing?(i-am zis eu, dar în franceză ). Cine, Doamne iartă-mă, întreg la minte, bea suc de lămâie?? am întrebat eu, siderat-amuzată, încă sperând că e pusă pe șotii.
- Eu, mi-a răspuns ea candid, moment în care cred că mi-a mărit si prețul consultației cu 10 euro.

Apoi m-a întrebat dacă mănânc brânză.  Fericită că în sfârșit găsisem ceva de care să mă întrebe și să îi răspund afirmativ(o ținuse numai în capre, oi, alte animale de nemâncat și fructe pe care nu le suport) i-am zis că da, mănânc.

- Cam cât? Porție mică,  mare?
- Miiică, am rotunjit eu prin omitere. Mică de tot. Vreo 50 de grame.
- 50 de grame nu e porție mică,  a zis ea cu ochii holbați, apoi a fost rândul ei să râdă isteric.  30 de grame e porție mică.
- Haideti, doamnă,  că glumiți cu mine! 30, 50, pe bune acum? Ne cramponăm de câteva grame...am bolborosit eu în continuare.

Am mai vorbit despre ceai, s-a mirat când i-am spus că beau doar când sunt răcită,  m-a mai întrebat de vreo 2 ori pe parcursul consultației, nu îi venea a crede, m-a întrebat dacă  nici "thé" nici "tisane ", i-am explicat că nici nu știu care e diferența între ele, a scuipat în sân a mirare, mi-a explicat, mi-a prescris ceai, ne-am distrat.

Apoi mi-a tăiat pâinea,  dulciurile,  alcoolul(de care nu beam și nici nu simțeam nevoia până să ies de la ea), pastele, sucurile, carnea seara, orezul în exces, a doua cafea și încă vreo 784 de alimente de primă necesitate,  ca să zic așa.

Dar măcar a fost scumpă consultația,  s-a meritat!

Vorba lui Edu azi, când D îl sfătuia pe Răzv să reacționeze mai matur când îl necăjește fra-su:
" Smile in pain!"



Well...what else to do, anyway? 

Cheers!

 

De proastă nu sunt deșteaptă, dar de surdă n-aud bine.

Practic, am concentrat deja într-o frază chintesența existenței mele, dar, de dragul de a demonstra că măcar știu să scriu,  o să dezvolt.

Eu nu înțeleg fără subtitrare. Nicio limbă.  Nici engleză, nici franceză, nici română, nimic.  Cred că înțeleg doar vreo 80%. Sunt sigură că există și un nume pentru asta, dar încă n-am terminat de catalogat celelalte defecte pe care le posed, așa că n-am ajuns la ăsta, să-l caut.

Sigur, dacă atunci când vorbești cu mine mă uit la tine, procentajul crește optimist, însă dacă ești la telefon, televizor, distanță mare, după un copac, paravan sau orice alt obstacol...întreb o dată și apoi, în funcție de dispoziție, ori îți răspund la ce cred eu că am înțeles ori zâmbesc tâmp. Asta ca să știți, dacă vorbim.

Bun. Și merg ieri să-mi fac o radiografie la mână. Și, după ce termin, doamna, de după un paravan de plastic (gros, să știți, nu că sunt surdă eu, dar gros, de protecție, na) mă întreabă de când mă doare mâna. 
Eu, pentru că deja îi creasem impresia că sunt în spectru când îmi spunea să ridic mâna și ridicam doar palma(asta nu pentru că nu auzisem bine,ci pentru că așa considerasem că e mai bine :)) ), zic să nu o mai întreb o dată ce a zis, că probabil că m-a întrebat cam cât mă doare. Și încep să îi zic pe o scară de la 1 la 10 cam cât e durerea, în funcție de efort, apoi să îi povestesc istoria durerii în mai multe acte decât o piesă de teatru, să dau exemple și să gesticulez..ce mai, să îi fac o prezentare mai lungă decât cea a lucrării de licență. 

Aproape de ora închiderii, când mai avea puțin și leșina de plictiseală, profitând că făcusem o mică pauză să respir, doamna îmi spune:
"Bine, bine, dar de cât timp vă doare, zic..?"

Reacția mea, priceless. Încă o franțuzoaică ce nu o să aibă părere bună despre români.  Îmi cer scuze poporului.

Însă loc fruntaș în topul momentelor Kodak îl ocupă discuțiile mele cu cei de la bancă.  Și vorbesc la plural pentru că,  believe it or not, mi s-a întâmplat (deja) de 2 ori aceeași situație.  Respectiv:
Sună o reprezentantă a băncii. Se prezintă:nume, prenume, funcție și filială.  Toate bune și frumoase pe partea ei de fir, doar că eu, pe undeva pe după nume, mă panichez și încep să improvizez.  Și în loc de bancă aud că sunt de la copii de la școală.  De. Fiecare. Dată.

Ce urmează face episoadele din Stan și Bran să pară tentative de amatori. Ea mă întreabă ceva(v-aș zice și ce,dar nu am habar, că deja eu sunt în filmul meu și nu aud, dar intuiesc) iar eu o întreb fie dacă e de la Răzvan sau de la Eduard, moment în care ea se blochează și mă pune să repet, eu repet iar ea vede semne de întrebare în loc de stele verzi, fie o întreb direct dacă are legătură cu cantina,  vreo excursie sau te-miri-ce fișă de la școală,  moment în care iar se blochează,  în fine, înțelegeți voi, ideea e că îi dau KO din primul minut, ca profesioniștii.

În sfârșit,  exemplele pot continua, slavă Domnului, că nu sunt vreo începătoare! Dar ma opresc aici, cred că v-ați edificat. Eu am vrut doar să știți,  în caz că mă sunați să mă întrebați ce fac și eu vă răspund că am deja abonament.

Închei cu o glumă care, deși nu descrie întocmai subiectul de azi...mă descrie perfect pe mine, din păcate.  E veche, dar mi-am amintit de ea săptămâna trecută când am fost la bancă să imprim din bancomat o foiță cu IBAN ul ,  doar că nu am găsit absolut deloc butonul care să facă asta(deși în trecut,când era bancomatul vechi,am scos de n ori) și, pentru că îmi era rușine de camerele de luat vederi din sediul băncii, să nu-și facă o impresie proastă despre mine, că am stat 5 minute degeaba în fața bancomatului, am depus 100 euro.