Carantină. 2.0.

 Ei bine, da, de mâine suntem din nou în carantină, pentru cel puțin o lună.  Ooo, ce veste minunată! NOT.

Pesemne rugăciunile copiilor au fost ascultate, astfel încât o perioadă de acum încolo nu mai plecăm nicăieri la plimbare. ☹️ Eu v-am zis că nu iese bine, că sunt doi, și-au unit forțele...

La muncă însă mergem, la școală la fel,  la supermarket fără discuție. Se închid restaurantele, barurile, cinematografele și toate magazinele neesențiale.

Ei, aici avem o problemă, eu și Macron, că el consideră neesențiale și magazinele pe care eu le consider vitale, așa că azi am făcut un tur de forță,  să îmi iau rămas bun temporar și (alte) ornamente de Crăciun.  Toate ca toate, dar până la ornamentele de Crăciun!!

Nu mică mi-a fost mirarea să văd că nu eram singura romantică și că atât Action cât și Gi-Fi erau pline ochi de oameni (că doar nu de reni). 

Action și Gi-Fi sunt, după cum v-ați dat seama, magazinele mele preferate din oraș.  Și, cum eu sunt o persoană foarte ambițioasă (unii folosesc greșit cuvântul când mă descriu, și zic încăpățânată 👀), de unde intenționam mai mult să îmi iau rămas bun și mai puțin să cumpăr ceva, când am văzut puhoiul de cumpărători printre rafturile mele preferate...vizita s-a transformat mai puțin în rămas bun și mai mult în shopping . Sunt, deci, mândra posesoare a unor lucruri complet nenecesare, însă suflate cu talent din fața altora, mai lenți. Țin să menționez că această situație nu este singulară,  goana mea după ornamente începând în septembrie, când au apărut primele semne craciunești pe rafturi și am observat o doamnă care și-a umplut coșul cu globulețe. Atunci am considerat pentru prima oară(anul ăsta) că este nu numai necesar dar și urgent să cumpăr și eu ceva, și am golit, alături de doamna cu pricina, raftul în discuție. Ambițioasă, am zis deja 

În altă ordine de idei, partea proastă e că francezii nu sunt mai breji ca alte nații, și au început, de vreo două-trei zile, de când s-a auzit de carantină,  să golească supermarketurile,  deși credeam că e evident că nici de data asta nu se închid!! Am fost și noi marți la piață, ca tot omul când se întoarce din concediu și are frigiderul gol, și în Carrefour bătea vântul... Sper să le vină mintea la cap și să lase hârtia igienică la locul ei, că nu vine sfârșitul lumii și murim neșterși la fund.

Eu, una, fără să ies la restaurant pot. Chiar îmi place să gătesc.  Fără baruri m-am descurcat în ultimii 20 de ani binișor. Netflixul acoperă cu succes partea cu lipsa cinematografelor. La ornamente de Crăciun mi-am făcut stocul. Ce mă fac, însă,  cu plimbările? Aici m-au lovit la pipoțică.  

Eh, s-a descurcat Monte Cristo...mă descurc și eu.

Mărturisire.

Unii părinți își bat copiii. Alții țipă la ei și îi jignesc. Alții îi chinuie în alte moduri, de maniere și intensități diferite. Noi?

Dacă îi întrebați pe copiii noștri cum îi chinuim, vă vor răspunde, pe nerăsuflate, într-un glas : îi ducem în excursii.

Da, ăsta este subiectul nostru etern de dispută: de ce trebuie să ne plimbăm mereu?

Cu toată seriozitatea și emfaza aferente, absolut de fiecare dată când pășim în afara ariei lor de confort, adică maaaxim orașul în care locuim, întrebările (care mai nou sunt monologuri, că eram ca în Ziua Cârtiței și am renunțat să le mai explicăm) sunt, în ordinea apariției, următoarele:

- De ce trebuie să plecăm în fiecare vacanță/weekend/zi liberă? (asta fiind ușurică, de încălzire, de pe vremea când noi, ușor amuzați, le explicam plini de afecțiune, beneficiile călătoriilor).

- De ce trebuie să mergem până în Italia să bem cafea? Nu avem cafea acasa? (mă rog, asta vor înțelege după ce vor începe să bea cafea, nu are rost să dezvolt. Cine știe, cunoaște)

- De ce ne arătați încontinuu munți și lacuri?Sunt toate la fel. Ce e așa extraordinar? (aici poate suntem noi bătrâni și ne entuziasmăm repede, dar chiar NU sunt toate la fel, nu?)

(noi) : - Uitați-vă ce frumoasă e marea!
(Răzvan): - E a 1000 a oară când văd marea!!! Am trăit în Constanța, știu marea foarte bine! (aaa...hello! Aia e Marea Neagră!! Noi îți arătăm Mediterana! Chiar nu vezi nicio diferență?!)

- Avem 800 de magneți pe frigider și încă mai călătorim! De ce?? (în apărarea mea, nu sunt 800. Încă. Trebuie să mai cumpărăm un frigider)

- Dacă tot voiați să călătorim atât, de ce ne-am mutat în Franța? Puteam să fim homeless și să trăim peste tot. (Ăsta e Edu. Ideea nu e rea, dar prefer termenul "nomazi", nu "homeless". Deși niciunul nu induce ideea de duș zilnic, deci trebuie să mai conspectez.)

- Ceilalți copii se descurcă bine și fără să se plimbe. (Da, știu, asta nu e întrebare, dar mi s-a părut interesant să scriu doar concluzia lor și voi să vă imaginați dialogul)

Și, la final, cireașa de pe tort:

- Sunt copii care nu călătoresc niciodată. De ce nu suntem și noi așa?

Cam prin asta trecem noi de fiecare dată. Toate acompaniate de dat ochii peste cap, țâțâit din buze, oftat dramatic și ton plângăcios. Cred că au început deja să strângă bani pentru a se muta de acasă la 18 ani, pentru a avea un loc din care să nu fie obligați să iasă la plimbare.

Eu altceva voiam să spun: dacă se instituie iar carantină și nu o să mai putem ieși din casă, știți rugăciunile cui vor fi fost ascultate...