Eu nu trebuie să caut subiecte, dacă vreau să scriu pe blog. Trebuie doar să ies din casă. E suficient. Are grija Murphy de toate după.
Azi am avut programare la doctor, la un spital din Bxl, cam la 40 de minute de mine.
40 de minute intr-o zi de duminică sau de carantină, poate, pentru că Maps-ul îmi arăta că drumul va dura 1h32 până la destinație. În fine, programarea era la 8.50, eu am plecat de acasă la 7.10(până să îmi zică gps-ul vestea cea proastă (fusese un accident și autostrada era blocată din ambele sensuri) ) dar părea că va fi bine, până la urmă, pentru că a găsit un drum alternativ care m-a condus la destinație cu 30 de minute mai devreme(si vreo 30 de km in plus, dar cine mai numără?).
Până aici totul relativ ok. Am ajuns la spital pe la 8.15, am parcat în parcarea policlinicii (pentru că m-am gândit "policlinică- spital, potato-patato" sigur sunt lipite și ajung într-o clipită unde am treabă), mi-am luat și cartea cu mine, să citesc până intru la doctor, totul roz bombon.
Intru în policlinică, întreb unde e secția pe care o cautam, îmi zice cineva să merg tot înainte, ca pionierii, merg până se termină clădirea, mai întreb pe cineva, îmi spune că e altă clădire, la vreo 5 minute de mers, nu-i nimic, am timp berechet, citesc mai puțin,aia e.
Ajung într-un final, intru, pe acolo nu era nimeni, așa că mă adâncesc prin coridoare, găsesc niște asistente, bună ziua, am programare, unde merg? Pai mergeți înapoi la intrare și luați numar de ordine. Ok, mersi bocú, d-astea, merg, iau număr de ordine, ce naiba să fac cu el, că nu vedeam niciun indiciu despre pasul următor (nu zic, am ghinion, dar nici foarte isteață nu sunt), iar întreb, iar indicații, după lupte seculare ce au durat vreo 10 minute -iată-mă în fața doamnei de la ghișeul unde, cu numărul de ordine (căruia îi trecuse rândul, apropo,cât m-am dumirit eu) trebuia să mă înregistrez.
Bonjour!bonjour! Buletinul, bla bla bla, dar nu vă găsesc programarea.
Păi mai căutați, că am primit și mail de confirmare, azi e, la 8.50(între timp se făcuse vreo 8.30). A,da, v-am găsit, dar...nu aveți programare la spitalul ăsta!
Liniște-n tunel.
Cum nu am aici? Că am făcut programarea la spitalul dv. !
A, domnul doctor la care aveți programarea vine la noi lunea, azi e dincolo, la spitalul x, la mămica naibii, nu v-a zis nimeni? îl sun să îi spun că întârziați puțin? Că e foarte de treabă, va înțelege .
Eeh, sigur, doamnă, să întârzii nu e decât ce urăsc eu cel mai mult pe lumea asta, declanșatorul meu principal de anxietate, dar sunați-l, cum să nu? Eu o să alerg calmă către dânsul între timp, niciun stres!
Și dă-i, și fugi, neicușorule, către mașină, cu cartea de 700 de pagini în mână și cu sufletul în dinți, și roagă-te să fi dispărut tot traficul din Bruxelles de când ai coborât tu din mașină și până urci iar. Si traversează iar, in drumul spre policlinică, clădirea k, si j, si m, și toate literele alfabetului, și caută nenorocita de policlinică pe unde s-a ascuns, că n-o mai vedeam nici moartă.
Ajung într-un final în parcare, plătesc și mă îndrept spre ieșire. Doar că azi, din toate zilele din lume, din toate mașinile din Bruxelles și din toate tichetele de parcare de la spital, aparatul îmi zice că al meu nu e validat. O dată, de două ori, de trei ori.
Dă cu spatele, scoate telefonul, verifică dacă ai făcut plata, normal că ai făcut-o, e bine, nu ai luat-o încă razna de tot, întoarce-te la barieră, caută un buton să ai cu cine să te cerți, nu e, ok, mai încearcă o dată ca și cum nu ar fi trebuit să fii deja la celalalt spital și bucură-te că, uite, a mers, nu mai trebuie să faci atacul ăla de cord așa cum preconizai.
Gata. Drum liber! Start!
100 de metri. Atât a fost liber. După aia erau lucrări și se mergea cu 10km/h.
Ei, nu e problemă! Ce înseamnă o programare la doctor, practic? Nu e nimic urgent. Mai pot astepta 4 luni până la urmatoarea, timpul trece repede. Nu in trafic. In trafic, mai ales când te grăbești, 5 minute par 55.
Bun. Revenim. Trrrtrrtrrr, derulez prin agonie, până la momentul în care ajung la spital, aproape 6 zile mai târziu .
Încep un sprint cum numai la olimpiade vezi, mă apropii de clădire și văd "serviciul urgențe ".
Acum...eu vin dintr-un oraș mic. La noi în spital treci dintr-o secție în alta ca într-un apartament nedecomandat. Poți intra pe la urgențe și continua spre secții, fără probleme, așa că, pentru a economisi timp îmi propun să fac la fel și aici.
Doar că...șoc și groază ! Nici în secția de urgențe nu poți intra, că trebuie să-ți deschidă cineva. Care cineva nu îmi deschide, ci mă îndrumă către " a doua clădire la stânga ".
Clădirea, să ne înțelegem, e cât un bloc din ăla vechi, înghesuit , de adăpostește un sat, nu vreun garaj de-l poți depăși în trei pași.
In fine, după ce mai greșesc doar o dată, când nici măcar nu știu unde am intrat, știu doar că mi-a zis o doamnă că acolo nu e spital, reușesc să ajung și unde trebuia să fi fost cu 40 de minute în urmă. Patruzeci de minute. Două mii patru sute de secunde. Dar cine ține cont?
Nu îmi mai iau cartea cu mine din motive evidente și alerg pe scări, ca liftul e prea lent și așa am văzut eu în filme că se face când te grăbești, către etajul 2(slavă Domnului că nu era la 10, că ar fi trebuit să mă întorc în clădirea cu urgențele).
Cu ultima suflare mă anunț, mă înregistrez și sunt rugată să aștept pe hol până voi fi chemată.
Și aștept. Aștept. Aștept fără carte, că n-am mai luat-o,nu. 40 de minute tot aștept, că sistemul e cam tot ăla, aștepți până te faci bine.
Concluzia?
N-am, eu doar voiam să vă povestesc cum mi-a mers azi. Nu vă mai grăbiți să trageți concluzii. :))
A, după ce am ieșit de la doctor îmi era foame, sete, și poftă de cafea, că nu apucasem să beau. Așa că mi-am propus să opresc undeva să beau o cafea și să mănânc ceva. La prima cafenea aleasă nu am găsit loc de parcare, nu am avut unde opri, așa că am căutat alta, am parcat, am plătit și parcarea în avans, am intrat in cafenea și am constatat că nu aveau mese sau scaune..era un fel de patiserie-brutărie care avea și cafea. 😀 Succes total azi!
La voi? Toate bune? 😀
