Perfection at its finest

Prima parte a vieții mele m-am considerat perfectă. Mă rog, prima parte chiar am fost. A doua, poftim. Până pe la 14 ani. Și nu, nu în sensul pe care îl atribui acum cuvântului, ci mă gândeam așa: am două mâini, două picioare, totul e la locul lui, nu-mi lipsește nimic, nu am nimic în plus, nu sunt nici cea mai proastă, nici cea mai urâtă, așadar...sunt perfectă. Adorabil de inocentă, nu? Însă, oricât de naiv ar părea, chiar așa era. Vedeam, atunci, prin prisma naivității vârstei, lucruri pe care, în timp, le-am pierdut din vedere. Optica nu îmi era umbrită de reguli, critici, mărimea 0 si rotunjimi încadrate în tipare. Analiza mea era simplă și corectă.
Pe măsură ce am crescut, au apărut, evident, diverse situații care mi-au schimbat punctul de vedere. Am început să citesc reviste de modă, să mă uit la televizor, unde, pe vremea aia, nu era  Adele( ;) ), și toate cântărețele, actrițele, prezentatoarele, toate ființele, practic, arătau bine, erau aranjate, vesele si zâmbitoare ca niște garofițe(multe nu s-au schimbat, doar faptul că nu mai citesc reviste de modă și nu mă mai uit la televizor). Și au apărut complexele, frustrările, problemele. Care au continuat ceva timp, cât mi-a luat să cresc, să mă maturizez, să evoluez și să înțeleg că, până la urmă, nu fizicul perfect definește fericirea, că poți arăta minunat dar avea un caracter execrabil, că viața ta nu e obligatoriu roz dacă ai 1.75 si 90-60-90, dimpotrivă, de multe ori asta înseamnă și mari sacrificii(nu vorbim de categoria celor care mănâncă orice și nu se îngrașă, se știe că pe ele nu le suportă nimeni), că sunt muuulte lucruri muuult mai importante în viață decât să arăți ca în reviste (unde oricum sunt toate Photoshopate,huăă!) și, chit că sună clișeic, că, uneori, o cicatrice sau o vergetură sau un kilogram în plus spun o poveste mai frumoasă decât o geantă Louis Vuitton(eu am tolba plină de povești spuse de vergeturi și kilograme, le aștept și pe alea spuse de poșete).
Și, deși la ani lumină de a mă mai considera perfectă vreodată, mă consider norocoasă pentru tot ce am, pentru tot ce fac și pentru tot ce sunt.
Desigur, încă îmi doresc toate lucrurile astea care fac fericiți muritorii de rând( o siluetă de invidiat, o casă cu o curte mare, călătorii în jurul lumii, un dressing cât Casa Poporului) dar măcar nu sufăr la gândul că e posibil să nu le am niciodată.
Și, judecând după schema ilustrată mai jos, iată cum acum, la (aproape) 40 de ani, revin, precum o funcție cosinus(BAAAM!!! In your face, profa” de mate!) la prima mea părere despre mine și corpul meu: I-DE-A-LE. 

Money, money, money...must be funny...

Eu nu mai ies din casă. Pe lângă faptul că sunt 15 grade în plus față de temperatura la care mă simt eu bine, când ieși în oraș treaba stă așa:

Ieși cu copiii, da? Doi la număr, că te-a mâncat  să fie pereche, să se joace unul cu altul...Și, uite, tot cu tine vor să se joace. Amândoi. În fine. Ieși cu doi copii. Auzi că e Festivalul Înghețatei și îți zici hai, mergem să mâncăm și noi o înghețată, cât poate să coste?

Ieși la ora 15, că atunci catadicsesc cei 2(doi) copii să își miște corpurile, în sfârșit. Ora 15 e o oră foarte nepotrivită, vă spun. E la distanță periculoasă de ora mesei, oricare ar fi ea. Așa că ajungi în Centrul Vechi(care nu cred că se scrie cu litere mari, dar e mai palpitant așa, dă gravitate textului) și, până să ajungi la înghețată, treci pe lângă Cin-Cin, unde își amintește unul dintre cei doi copii că îi e poftă de șaorma și consideră că ăla ar fi un moment bun să iși astâmpere această poftă. Nu foame, că mâncase de prânz. Poftă. Fiind vorba de Edu, însă, care azi la ora 14 a mâncat o porție de supă, un burger(home made) cu cartofi prăjiți și salata Coleslaw și la 15.30 îi era foame iar, această poftă poate fi lejer considerată foame mare.(apropo de asta, pentru că știți că sunt fan paranteze, uite încă una: Edu e genul de persoană care stă și se joacă liniștit(ei, aș, liniștit, vorba vine) și deodată începe să urle, de parcă l-ar înfiera cineva: Maaami, îmi e foamee tarree!Avem ceva de mâncare?Mă doare stomacul de foame, dacă nu mănânc acum moooorrr!!!)

Așadar. Cin-Cin. Edu. Poftă de șaorma. E drept, nu mai mâncasem de vreo 3 ani. Eu. El...nu știu dacă a mâncat vreodată, dar poftă îi era. Negociez de la șaorma la kebap, ajung la casă și cer două bucăți(eu nu mâncasem de prânz iar Răzvan a avut un moment de rătăcire, nu a vrut). Un kebap-13 lei. Două? 36 de lei, dacă îl întrebi pe băiatul de la casă. 26-dacă ai terminat mate-fizică la Mircea, mulțumesc frumos! Băiatul de la casă se declară învins de matematica mea impecabilă și îmi dă un bon tipărit cu mult timp în urmă, că avea mai multe la îndemână și îți împingea unul în față, dacă insistai. Nu coincidea cu ora la care comandam eu, și, dacă mi-ar fi plăcut mai mult economia, aș fi zis că asta se numește evaziune fiscală, dar nu mi-a prea plăcut. Eu mai mult cu matematica, cu fizica, cu astea... 😁(Doamne, ce ar râde profele de mate, respectiv fizică dacă ar citi..Sau ar face infarct..una din două)

Mbun. Mâncăm kebapul, și, deloc impresionați, ne îndreptăm agale pașii spre piața Ovidiu(Ovidiu sigur se scrie cu literă mare). Acolo, multitudine de tarabe, care mai de care mai ofertante. O cupă de înghețată? 7(ȘAPTE) lei. Și nici foarte mare nu era. O cupiță, practic. Deci o cupiță-7 lei. Două cupițe?(că nu poți să iei unor copii pe care i-ai scos la înghețată o singură cupă) Ei bine, da, 14 lei. Două cupițe X doi copii? 28. Încă o cupiță și mama lor, care nu mănâncă niciodată înghețată, dar acum a văzut de caramel sărat și a zis că a dat lovitura, dar de fapt n-a dat-o, că era plină de cocoloașe? 35 lei. Da. Scurt pe doi.

Ți se face sete după înghețată? Ți se face. Trebuie să cumperi o apă tot din zonă, că până la un supermarket decent te costă motorina cât un bax de Redbull? Trebuie. Încă 4 lei. Mergi cu mașina soțului care consumă motorină mai ceva decât consumă boschetarii din piața Victoriei aurolac, dar, citez, e mașină de viteză, nu de consum mic? Încă...foarte mulți lei.Și uite așa...o oră de ieșit din casă te costă mai mult decât 4 cărți de pe elefant.ro. Amintirile sunt scumpe, ce să mai...

Deci NU. Nu mai ies din casă, thank you very much! Aștept să se normalizeze vremea și mergem la iarbă verde, undeva, cu pachețel de acasă. 😋 Până atunci îmi scot de la naftalină mașina de făcut înghețată. Care vrei? 6.5 lei/cupa! Sub prețul pieței! 👍

Unrequested advice

Nu, nu m-a întrebat nimeni ce cred, și nici nu urmează să spun ceva ce nu s-a mai spus, dar, dat fiind că e blogul meu și că pasul doi din cei zece la ”how to become a better writer” e ”să scrii zilnic”, zic să îmi enunț repede ideile azi, până nu mă iau iar cu altele și uit.
Așadar, sfatul zilei...

Nu așteptați să treceți printr-un necaz pentru a vă bucura de ce aveți! 

Mai întotdeauna tindem să luăm de bun ce avem și să le considerăm ca făcând parte din pachetul standard la care avem dreptul doar pentru că ne-am născut. Faptul că suntem întregi, faptul că suntem sănătoși, faptul că avem alături un partener, copii, părinți, prieteni...considerăm că totul ni se cuvine...din fabrică. Și nu reușim mereu să ne bucurăm așa cum trebuie de ele, pentru că suntem prinși în iureșul ăsta nebun al vieții, al supraviețuirii, al luptei pentru mai mulți bani, un job mai bun, o casă mai frumoasă...
Și nu vreau să devin cheesy, dar gândiți-vă cum e dimineața aia de după febra care ți-a ținut copilul treaz toată noaptea, iar tu ai stat, neputincios, cu el în brațe, rugându-te să îi scadă, iar acum, în sfârșit, el se simte mai bine, s-a odihnit, poate a și mâncat ceva și...îți zâmbește..Este că faptul că nu și-a terminat legumele cu două zile în urmă pare nesemnificativ? Sau când te sună de la școală că a căzut și și-a spart capul, sau și-a rupt mâna, iar tu, în cele câteva minute pe care le faci până la el(minute care îți par ore) te rogi doar să fie bine, și îți spui că ai face orice, ai renunța la orice, doar să îl știi bine? Este că 6-le de la mate nu mai pare așa grav? Sau, poftim, dacă nu ai copii, dar mama ta nu se simte bine de ceva vreme și niciun doctor nu știe ce are, iar tu suferi mai tare decât ea, pentru că nu știi cum ai putea să o ajuți, și apoi un doctor în care ai încredere îți spune că va fi bine și că i-a găsit tratamentul? Este că cearta de săptămâna trecută e deja uitată?

Încerc să țin cont de toate gândurile astea cât de des pot. Nu îmi iese întotdeauna, normal, pentru că sunt departe de a fi atât de zen. Dar fac eforturi. Fac eforturi să nu îi mai boscorodesc dacă nu își fac ordine în cameră din proprie inițiativă(și nici din inițiativa mea repetată zilnic), dacă nu termină școala cu notele cele mai mari(ăsta e, oricum, ultimul lucru la care am ținut vreodată), dacă se ceartă ca zăpăciții până mi se învârt gândurile în cap(încerc să îi privesc din exterior și să înțeleg că e un proces normal), fac eforturi să las de la mine dacă mă cert cu cineva, chiar dacă știu că eu am dreptate, fac eforturi să nu mă mai enervez în trafic(asta a fost o provocare pe care sunt foarte mândră că am depășit-o victorioasă), fac eforturi să nu mai țip și să nu mă mai enervez. Încerc. Și merge greu, dar...merge. Merge ajutându-mă pe mine și, cred, și pe ceilalți.

Vreau să mă bucur de tot ce am la timpul prezent. Am făcut de multe ori greșeala de a amâna să fac anumite lucruri cu gândul că e timp, că le voi face în altă zi, cu altă ocazie și...ocazia aia n-a mai venit niciodată. Așa că acum îi dau cu Carpe Diem și cu inner peace, așa să ne ajute Bunuțu”!

P.S. Alcoolul și pastilele ajută și ele, dar te costă mai mult... 😁