Verde-mpărăteasă.

 Eu nu am invidiat niciodată pe nimeni. M-am bucurat pentru cei mai norocoși, mi-am dorit să am și eu, dar nu i-am invidiat. 

Asta când eram tânără. 

Acu', de când merg cocoşată de vreme, s-au mai schimbat lucrurile.  Invidiez și chiar mă enervează anumiți oameni,  de simt că mă transform în Grinch, atât de verde mă fac pe interior.

De exemplu,  invidiez persoanele care mănâncă orice, oricât,  oricând,  și nu se îngrașă.  Mă umplu de nervi. Le zic și în față,  dar las scris și aici, pentru posteritate:" Nu vă suportă nimeni, mă! Nimeni! Poate vă zâmbesc în față, dar își fac cruce cu limba să vă îngrășați! Să știți de la mine!"

Apoi, persoanele care dorm oriunde, oricum, oricât.  N-ai cum, frate, n-ai cum! Să găurească vecinul peretele cu bormaşina pentru beton și tu să dormi ca valiza-n gară.

Delia. Cântăreața.  E frumoasă,  arată bine, e talentată,  are bani, faimă, un soț pe măsură,  călătorește nooooon stop. A văzut mai multe orașe ca Google Maps.  Nu e corect! Să se dea și la altii, domne'! Nu toate la ea. 

În fine,  ați prins ideea. Bătrână și acră, asta scrie în CV-ul meu.

Pentru că azi m-am trezit la 5.30, însă,  la primul zgomot din casă,  și NU am mai putut adormi la loc, o să dezvolt punctul numărul 2 din ordinea de zi: oamenii-valiză.

Cum e posibil să dormi în orice condiții de temperatură, poluare fonică, altitudine, când sunt oameni (vezi eu) care se trezesc când respiră cineva lângă ei? Cum să faci un drum de 12 ore cu autocarul (12!!) și să dormi toata distanța pe partenerul tău,  apoi să vă treziți amândoi fresh și să vă mirați că a trecut repede, când noi, restul, am stat cu genunchii-n gură în gluma aia de mijloc de transport și am ajuns la Piramide mai obosiți ca mumiile? Cum?

Sau să te trezești întâmplător la 6.50, de exemplu, să te uiți la ceas, să vezi că mai ai 10 minute până îți sună alarma și să te culci la loc!! De câte ori ar trebui să mă mai nasc să capăt acest dar de la zei?

Îi invidiez. Cu mâna pe inimă vă spun.  In-vi-di-ez.

Dacă aș putea să capăt această aptitudine, să fac o formare, un curs, ceva, mă bag. Plătesc oricât, nu mă uit la bani!

Vreau să îmi fie predate toate capitolele:

- cum să dormi în poziție șezut fără să-ți cadă capul de parcă s-ar desprinde de corp.

- cum să nu te mai trezești când plânge copilul vecinului/miorlăie pisica din celălalt cartier/îi sună alarma cuiva din cealaltă emisferă

- cum să adormi la loc atunci când te trezești în miezul nopții 

- cum să adormi când știi că peste 3(2,1..) ore trebuie să te trezești oricum

- tips and tricks despre un somn odihnitor, în care să nu dormi cu un ochi deschis și cu scenarii hitchcock-iene.

În rest, numai de bine despre toată lumea. Sau...

Pe ea o iubește mai mult*...

 Nici nu știu când a început exact. Nu mi-am dat seama. Petrecea mult timp pe net și căuta, căuta încontinuu.  Se uita la ele, le admira, își salva poze în telefon. Apoi, pe stradă, numai la asta era atent. Îmi arăta și mie, chiar. 

Și mă uitam. Credeam că e așa,  small talk. Un subiect oarecare despre care vorbim 2,3 zile și apoi trecem mai departe. Dar nu a fost așa. 

Într-o zi, s-a hotărât că vrea mai mult decât să privească.  S-a hotărât să atingă,  să posede, să aibă una doar a lui.

Și, in ciuda tuturor contra-argumentelor mele, asta a și făcut.  Momentul ăla a marcat sfârșitul atenției lui pentru mine. De atunci, eu nu am mai existat. Era doar EA.

I-a luat parfum scump, a dus-o la un centru de unde i-a cumpărat de toate, a avut grijă de ea, a iubit-o și a alintat-o. 

Eu? 

Nici măcar nu ne vrea una în apropierea celeilalte...Zice că nu sunt îmbrăcată adecvat...Nu am voie cu blugi, piele, capse...cică e sensibilă la toate astea.  

În plus, își aniversează și ziua împreună! 

Așa că nu am de ales, dacă îi urez unuia...îmi vin amândoi în minte. Și pentru că mâine e ziua lor, e musai să scriu aici:

La mulți ani, D! Să-ți trăiască și iubita mașină, chit că mi-a scos peri albi! :D 

* Acest articol e un pamflet. Și pe cealaltă,  dinaintea ăsteia, tot foarte mult a iubit-o. Deci nu are legătură cu mine. E el mașinofil. 

Sunday

 Astăzi voi scrie despre cum mi-am petrecut ziua. Știu, știu, nu interesează pe nimeni, dar dacă în loc de blogul meu era cel al lui Kim Kardashian pun pariu că toată lumea era curioasă.  Așa că îl puteți considera un exercițiu, pentru când voi fi faimoasă. 

În primul rând, pentru că (de două zile) nu mai beau cafea, mi-am început ziua glorios, cu un ceai. Tot fără zahăr, asta nu s-a schimbat. Apoi, am pierdut la 66, lucru rar, dar necesar, pentru că și campionii trebuie să piardă din când în când, ncsf.

Ne-am uitat, ca niște bătrânei simpatici, la televizor, la How it's made, până s-au trezit copiii, apoi ne-am hotărât să profităm de vremea frumoasă și să plecăm spre Aix-en-Provence, dar cu oprire într-un parc, ceva, pentru un picnic.

Ca de obicei, copiii ne-au refuzat. Aș vrea să spun "politicos", dar virtutea asta a dispărut de mult, din păcate, și a fost înlocuită de "vrem să stăm și noi în casă, ca toți copiii normali ". Am mai scris despre asta, nu s-a schimbat nimic, tot copiii cavernelor sunt.

Așa că am pregătit repede prânzul, am împachetat tot alături de ce mai e necesar unui picnic ad-hoc și am pornit.  

Ca să nu orbecăim pe acolo și să ajungem să mâncăm în vreo parcare de benzinărie,  din portbagaj, am căutat pe net un loc frumos pentru picnic. 

L-am găsit repede, un domeniu de 800 de hectare, în apropiere de Aix, din care 25 de hectare cu pomi fructiferi. Munți, ape, locuri amenajate pentru picnic, locul preferat al localnicilor, așa scria pe net.

Ceea ce au uitat să mentioneze, însă,  este că TOȚI localnicii s-au hotărât să meargă azi acolo, și, împreună cu ei, toți turiștii și/sau locuitorii de pe o rază de 50 de kilometri.  Altfel nu se explică faptul că era pllliiin de mașini în parcări, lângă parcări,  pe drumul spre parcări, practic...peste tot. 

Noi eram și cu "precious ", mașina-suflet-pereche a lui D, așa că nici nu se punea problema să parcăm aiurea, departe sau undeva unde ar fi fost în pericol, nu l-ar fi lăsat sufletul. Plus că eram încălțați în piele întoarsă, iar acolo trona un praf roșiatic, de la stâncile alea, ceva de speriat. Nu ne-a rămas altceva de făcut, așadar, decât stânga-mprejur(sau era dreapta?)

În drum spre Aix, însă, am trecut prin Tholonet, al cărui castel l-a pictat celebrul Cezanne, și am fost plăcut surprinși de atmosfera de acolo. 

Terasele erau pline, străzile animate, și,  exact în mijlocul lor, un parc minunat unde mai multe familii mâncau, se jucau, stăteau pe pături sau chiar aniversau ziua unui copil. Pe scurt, exact ce căutam noi.

Vizavi era parcare, o rulotă cu pizza caldă și băuturi reci, practic, raiul pe pământ.  Un lucru extrem de simplu de realizat (un teren plat, întreținut) dar de care nu ai parte mult în Constanța, cel puțin.  Chiar îmi spunea o prietenă azi că terenul de lângă ei nu mai e întreținut și acum domnesc șobolanii.

Așa că ne-am întins și noi păturica și am profitat de situație și de prânzul pregătit, care a venit la fix.

Apoi ne-am plimbat puțin prin centru și ne-am terminat ziua în Aix-en-Provence,  mereu o încântare pentru noi, noroc că e aproape și îl putem vizita des.

Am stat la o masă mică,  de 2 persoane, tipic franțuzească, pe care am găsit-o cu greu liberă,  în mulțimea de oameni, și am admirat trecătorii, magazinele, clădirile din jur. Am dat 4 euro pe un cappuccino și 7 pe o apă plată, dar ...nu poți să le ai pe toate în viață, și pantofi de piele întoarsă curați, și bani! :)

Și-am incălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa !