Nocturnă

Pun telefonul pe noptieră pentru a 20-a oară pe seara asta și încerc să dorm. Închid ochii, iar, și mă concentrez pe numărat oi, cai, bivoli africani, dar nimic. E 1.24. Să fi fost chiar așa o idee proastă cafeaua băută la 19? La cât de obosită mă simt, credeam că voi adormi instant, dar se pare că azi, în războiul om - capuccino, cel din urmă a învins.
În camera de lângă cineva face duș. E ciudat hotelul ăsta, are pereții din hârtie creponată, cred. Până mai ieri, în camera alăturată stăteau Ovidiu si Mariana. În fine, poate nu îi chema chiar așa, însă într-o noapte, după ce am asistat, fără voia mea, la o discuție aproape intimă și interminabilă, m-am hotărât să le dau nume, să îmi  fie mai ușor să îi pomenesc, dată fiind apropierea silită oferită gratuit de hotel.
Acum e alt cuplu în camera de lângă, am înțeles că de tineri, și văd că au cam același program de somn(sau nesomn) cu Ovidiu si Mariana. Și ei adorm undeva după 2-3 noaptea. Ce coincidență ! Îmi pot ține tovarășie. Îi aud cum vorbesc, cum își pun telefonul la încărcat(se aude de parcă l-ar baga în priza de lângă mine), îi aud cum fac duș, cum oftează sau cum sforăie. Ovidiu sforăia, de fapt. Băiatul cel nou nu știu încă, abia s-a cazat.
Cuplul ăsta pare mai sudat. Vocile lor sună mai calde, mai prietenoase, el râde des iar ea vorbește zgomotos. Dacă mi-aș ciuli chiar și un sfert de ureche aş înțelege și ce vorbesc, dar azi nu am chef sa fiu curioasă, că mâine am treabă devreme iar mâine seară e revelionul, ar trebui să fiu odihnită. Așa că prefer să fac un exercițiu de calmitate și să mă bucur pentru ei, că au atâtea de vorbit, chiar dacă mi-ar fi plăcut să facă asta mâine dimineață, după 7.
Bine. Văd că el ii povestește ceva frumos ei, iar ea râde cu poftă, în timp ce își pune al treilea telefon la încărcat, așa că sunt cumva obligată de timpul petrecut împreună să le dau și lor nume. El va fi Dan, ea Andreea.  Gata, am scăpat și de grija asta acum, poate reușesc să adorm. Poate Dan si Andreea mâine se trezesc la prânz, însă eu la 9 trebuie să pregatesc dulciuri pentru anul ce va să vie.
Era o chestie simpatică pe Facebook cu cineva care încerca să doarmă si să numere oi și din două vorbe, trei gânduri cânta Macarena. Cred că și persoana respectivă băuse capuccino la ora 19. Sau poate espresso scurt, că mie mai degrabă îmi vine să scriu, decât să cânt. Nu de alta, dar nu vreau ca Dan si Andreea să creadă  că in camera de lângă e cazată o nebună.
E 2. De la 23, de când încerc să dorm, am urmărit jumătate din The two popes, am verificat piața locurilor de muncă în jumătate de Europă, mi-am făcut analiza pentru 2019 și rezoluțiile pentru următorii patru ani, am conceput planul de alimentație pentru luna ianuarie (am decis ca o zi pe săptămâna să nu mănânc carne), am verificat mersul trenurilor în Franța, în caz că mă hotărăsc să merg vreodată cu trenul și am scris articolul ăsta. Îl postez și mă bag la a doua jumătate de film. Bun capuccino. Heeei, Macarena!

Joker. The movie.

Aseară am fost la film, la Joker. Țin să menționez că eram oricum încântată că mergem la film, că nu mai fusesem de mult, așa că am pornit din start pe plus. Citisem despre faptul că Joaquin Phoenix interpretează magistral (și așa și e) și aveam experiența variantelor trecute de Joker, așa, mai Batman style, cu piu-piu, poc-poc și vrum-vrum, deci mă pregătisem pentru ceva lejeruț, la un popcorn, cu domnul din dotare.

Nu a fost nimic din ce preconizam. A fost un film psihologic, intens, dramatic, interpretat, după cum spuneam, extraordinar de Joaquin( si completat de Robert de Niro), cu o coloană sonoră spot on, cu o regie impresionantă.
Un film trist, profund, poveste a greșelilor umane, voite sau nu, care te face să te gândești la cazurile reale, asemănătoare, prezente zilnic undeva, acolo.

Ne-a plăcut mult, una peste alta, chiar dacă ni s-au mărit pupilele de câteva ori pe parcursul celor două ore și am scrâșnit din dinți înspăimântați (eu, mai ales).

Acum stau și mă gândesc. Acum câteva zile scriam, tot încântată la maxim, despre o carte. Azi vin să laud filmul ăsta. Ori am eu noroc de lucruri de calitate în ultimul timp, ori, din cauza vârstei, am început să mă entuziasmez excesiv. Oricum ar fi, tot eu câștig. :)

Pentru toate cărțile care mă așteaptă: sosesc!

Uneori aleg să scriu chiar și atunci când rămân fără cuvinte, sperând că, printr-o minune, ceva se va întâmpla și îmi voi putea așterne cum se cuvine gândurile și sentimentele. Nu se întâmplă mereu.
De două zile mă "zbat" între a scrie sau nu despre cea mai recentă carte citită, "Cel care mă așteaptă". Nu vreau să o povestesc, departe de mine gândul ăsta, simpla încercare i-ar diminua aura în care am înfășurat-o de când am dat ultima filă. Vreau să vorbesc, de fapt, despre impactul ei asupra mea și despre cum a devenit cartea mea preferată, surclasând campioana ultimilor...20 de ani(? )(nici nu mai știu), "Crimă și pedeapsă".
Este, în primul rând, foarte bine scrisă. Persoana 1 este prezentă de la început până la sfârșit, și, deși nu abundă in dialog, cartea nu obosește și mai ales nu plictisește nicio secundă. Eu am fost nevoită să mă opresc de câteva ori și să trag aer în piept, așa cum fac mereu când privesc sau citesc ceva de intensitate ridicată, pentru că, na, am și eu o vârstă, și, știți cum e..."săracă inima me' ".
Personajul principal trăiește, pe tot parcursul cărții, o mulțime de drame, una mai impresionantă decât cealaltă, însă motivul pentru care eu încă sunt sub influența subiectului și nu mă pot apropia de altă carte este finalul. Finalul este un fel de "cu Manole zece, care-i și întrece", și te face să bolborosești singur prin casă în timp ce îți privești, gânditor, copiii. Atât zic, n-o să mă apuc să dau spoilere tocmai la cartea asta, după ce am trecut  cu brio încercarea cu GoT.
Sper să o citiți, sper să vă placă, iar eu sper să mai prind cărți de calibrul ăsta, care să mă facă să-mi pierd nopțile. Și mințile.

Despre fobii. Litera A.

Aproape toată viața mea m-am lăudat (în capul meu, că nu a venit niciodată vorba într-o discuție cu alți oameni) că nu am nicio fobie. Vedeam oameni care se tem de înălțimi, de insecte sau de spații închise și mă gândeam că nu am o problemă majoră cu nimic în mod deosebit. Bine, nu văd ca modalitate perfectă de petrecere a timpului să cari tarantule pe corp sau să locuiești într-un tunel cu diametrul de 70 cm, dar nici nu cred că astea ar fi lucrurile care mi-ar declanșa o criză de nebunie (lasă farfuria goală în frigider, însă, și s-ar putea să se schimbe treaba).
Însă acum ceva timp am consultat o listă de fobii (atât de cultă sunt, citesc orice) și mi-am dat seama că mă tem de mai multe lucruri decât conștientizam inițial. Adevărul e că există o fobie pentru orice lucru de pe pământul ăsta (chiar și bananofobie, teama de banane, deci...cât de cât stau bine) dar nu îți dai seama cât de multe lucruri te deranjează până nu citești o listă de fobii. 

Așadar, fără a avea pretenția de a acoperi exhaustiv subiectul, ci doar așa, pentru a vă face o părere, în ordine alfabetică, ar fi:

- ablutofobia- Teamă patologică de a se spăla sau de a face baie, asociată cu teama de apă caldă sau apă rece, de apă în general (hidrofobie sau acvafobie), teamă de a fi văzuți goi, de vătămare a pielii de către apă; aceasta duce la evitarea de a se spăla pe perioade lungi de timp.

Pe asta nu o am, slavă Domnului (cred că am opusul ei, abluto-obsesia, cum ar veni, că aș face duș/baie de 14 ori pe zi) însă, din păcate, știu mulți oameni care suferă de această afecțiune. Mă rog, poate ei nu suferă, dar cei din jurul lor...

- acarofobie - Teamă patologică de infestare a pielii de acarieni sau căpușe; frica de mâncărime, scabie (scabiofobie). 2. Teamă patologică de obiecte mici, cum ar fi moliile și alte insecte (entomofobie), viermi (helmintofobie), acarieni, și obiecte mici inanimate (microfobie), cum ar fi acele. (en. acarophobia).

Acum...arătați-mi mie pe cineva care nu se teme că ar putea fi infestat de căpușe(mă mănâncă pielea numai când scriu). Acarienii ca acarienii, că sunt mici și nu ii vedem la (/pe  😁) față, dar scârbele alea de căpușe, mai ales după atâta mediatizare cu boala Lyme...brrr
Cât despre microfobie, adică teama de obiecte mici și inanimate, pe lângă faptul că nu suport acele de nicio culoare, nu mă uit niciodată când străpung pielea, că mi se face rău, parcă aud și pocnetul pielii când intră acul, aș adăuga pe această listă și piesele mici de Lego. Dacă apuci să calci pe câteva (eventual noaptea, când copiii dorm și nu te poți manifesta sonor) cred că îmi dai dreptate.

- acerofobie/ acerbofobie - Teamă patologică de alimente sau lichide cu gust acru sau amar, cea ce duce duce la evitarea acestor alimente. 2. Teamă patologică de a părea dur, ironic, de a supăra. (en. acerophobia, acerbophobia).

Văd că sunt două fobii diferite aici. Prima e cea de alimente acre sau amare, și nu că am fobie, dar nici vreo pasiune nu am. Compensez însă cu dragostea pentru gustul sărat și pasiunea pentru cel dulce.

A doua menționează o teamă de a părea dur, ironic, de a supăra. Personal, cred că această fobie este inventată. Nu cred că suferă cineva de așa ceva. Cum să îți fie teamă să nu pari dur sau ironic? Nu e ca și cum ironiile evadează din gura ta când tu încerci să faci serenade. Nu vrei să pari ironic, nu faci ironii, simplu. Nu vrei să superi, taci din gură. Sau zici ce vrea celălalt să audă. M-a ferit Dumnizo”  de fobia asta. A transformat-o în plăcere. Mno...

- acluofobie - Teamă patologică de întuneric sau de locuri întunecoase, manifestată prin evitarea de a ieși afară pe timp de noapte, de a se uita afară la întuneric prin ferestre, pe care le închid, anxietate la apropierea serii, evitarea de a sta în camere întunecate și menținerea unei lumini disponibile. (en. achluophobia).

Oh well...nu îmi place să merg noaptea singură pe stradă, deci da, partikip la fobia asta ca membru activ. Nu imi e frică să mă uit pe geam la întuneric, dar nici nu văd mare lucru dacă mă uit, așa că evit. Și da, geamurile le închid, să nu intre țânțarii sau frigul, în funcție de anotimp. Hai, semiacluofobă, poftim!

- acnofobie- Teamă patologică de acnee sau de a se îmbolnăvi de acnee (fr. acnophobie).

Teama asta cred că bântuie adolescența fiecăruia, și dacă am supraviețuit acelei perioade înseamnă că am răzbit și că binili învinge. Toată lumea știe. :)

- acrofobie -  Frică de locuri situate la înălțime, de înălțimi. Persoanele care au acrofobie se tem de a fi la etajele superioare ale clădirilor, pe vârfurile de deal sau de munte, pe margine podurilor, acoperișurilor, scărilor, balustradelor, au frică de ascensoare, scări rulante, balcoane. Frica de înălțimi este uneori asociata cu o frica de avioane și de zbor. Este una dintre cele mai frecvente fobii - circa 4 la sută din populație are o fobie la înălțimi.

Oh well...that IS a serious one. Mie îmi e teamă de înălțime doar atâta timp cât nu mă simt protejată suficient, Am o senzație neplăcută dacă sunt pe un geam transparent, de exemplu, la înălțime mare, dar nu și dacă aș fi legată și pregătită pentru bungee jumping. Îmi e teamă în roata mare dar nu și în montagne russe, oricât de înalt ar fi el. Makes sense?

- acusticofobie - Teamă patologică față de zgomote, mai ales bruște puternice, de sunete în general sau sunete specifice: zumzetul albinelor, strigătele de teamă sau de durere a copiilor, țipetele de agonie sau panică ale altor persoane, șuieratul, pocnetul baloanelor.

O,da! DA. Dar, pe de altă parte, cine nu ar avea teamă de strigătele de durere ale copiilor? Cât despre teama față de zgomote sau de sunete în general, asta vine și cu vârsta...nu mai am toleranța de acum 20 de ani...

- aerofobie - Teamă patologică de curenții de aer, de aer în general, de gazele nocive din aer. Este asociată cu teama de a răci sau de virozele provocate de curenții de aer. 2. Uneori, acest termen este folosit pentru teama de zbor. 

Hei, fobia asta e specifică românilor! Teama de curent, baby! Ne trage curentul, așa că stăm cu ușile sau geamurile închise și asudăm la 40 de grade, ca nu carecumva, Doamne ferește, să ne tragă curentul, că s-a terminat filmul! Gazele nocive ca gazele nocive, că nu toată lumea pune bicarbonat când fierbe fasolea, dar curentul...

- aerohigrofobie - Teamă patologică de umiditate atmosferică ridicată

Da, da, asta apare la fetele care doar ce și-au îndreptat părul cu peria, și observă cu stupoare cum umiditatea strică frumusețe de freză și de 40 de lei...O-RI-BIL!

- afefobie - Teamă morbidă de a atinge obiectele, sau de a fi atins de alte persoane

Oh, asta sună rău-rău. Păi dacă nu atingi obiecte și nici atingerea persoanelor nu îți face bine...practic...ce faci toată ziua?

- agorafobie - Teamă morbidă de spațiile goale, largi, deschise, de piețe, de locurile publice etc., cu tendința evitării acestora.

Eu am o teamă morbidă de spații goale, de asta le umplu cu tot felul de prostii(cine a fost măcar o dată în vizită la noi știe la ce mă refer. Sunt ca doamna cu pisicile, dar colecționez orice altceva.) Locurile publice nu mă deranjează decât dacă sunt foarte aglomerate sau/și sunt inundate de soare, pe care nu îl suport nicicum. Am heliofobie, dar (probabil) ajungem și acolo cândva.

- ailurofobie- teama morbidă de pisici.

Da. De pisici, de păsări, de orice animal sau ființă imprevizibilă. Inclusiv oameni. Deci da. Altă întrebare?

- algofobie - teamă patologică de durere.

Cu mândrie în suflet pot să zic că nu. Nu de aia fizică, cel puțin. Nu îmi place, dar sunt destul de rezistentă. Am și exemple, dar în privat. :)

- aliumfobie - Teamă patologică de usturoi, de gustul usturător al usturoiului. Aceasta teama se poate extinde și la alte plante cu miros înțepător: ceapa, praz, arpagic și hajme.

Uite, o metodă de a verifica dacă ești rudă cu Dracula: această fobie. Dacă suferi de ea, poate ar trebui să îți verifici mai atent arborele genealogic. Dacă nu, dă-i cu mujdeiul în continuare, că e al naibii de bun!

- alodoxafobia - Teamă patologică sau ură față de opiniile altora sau opiniile proprii. Alodoxafobia poate fi legată de o teamă de a fi criticat

E o fobie tristuță, care cred că are legătură cu părerea față de propria persoană. Poate fi conectată cu acerofobia, probabil. Se rezolvă cu terapie și mindfulness. 

- amatofobie - teamă patologică de praf.

Oh, nu. Pe asta nu o am. V-aș pune o poză cu măsuța pe care stă televizorul, să mă credeți. Acolo, praful pare că are a mind of its own, că se așează în minutul următor îndepărtării cârpei mele de praf.

- anchilofobie- Teamă patologică de a avea anchiloză.

Da, să trăiți! Este! Și teama, și anchiloza. Am aproape 40 de ani, csf...

- androfobie- Teamă, repulsie patologică față de bărbați.

Nu se numea feminism? 😁😁

- antropofobie -  Teamă patologică de oameni, ură patologică față de oameni, mizantropie excesivă; exantropie.

Și asta-i d-aia urâtă, dar, uneori, după o zi în trafic, o înțeleg.

- apeirofobie- Teamă excesivă, nejustificată, de infinit.

Măi, eu pe asta am avut-o în liceu, la orele de mate, când nu înțelegeam exercițiile cu +/- infinit nici să mă pici cu ceară. Nici acum nu înțeleg de ce trebuie să discutăm despre ceva abstract. Deci da, sunt puțin apeirofobică. Dar măcar am scăpat de liceu.

- aritmofobie - Teamă patologică de numirea cifrelor.

Ăștia clar nu sunt economiști. Oare cum fac, totuși, când vor să transmită un număr? Zic: lebădă, scaun întors, om de zăpadă?

- astrofobie - Teamă patologică de fenomene atmosferice sau cosmice (uragane și furtuni, tunete și fulgere, cutremure etc.).

Mie, una, îmi plac mult furtunile și ploile. Deci iar aș fi, cum s-ar zice, astro-obsedată.(chiar, poate peste doi ani, când termin de scris despre fobii, fac un articol și despre obsesii). Însă știu siiigur sigur persoane care se tem îngrozitor de ele.

- ataxofobie- Teamă patologică sau repulsie morbidă față de dezordine.

Și aici mă scriu pe listă. Nu îmi e teamă, dar îmi dă o stare de agitație, de neliniște. V-am mai spus că am câteva manifestări de OCD.

- atefobie- teamă patologică de ruine, de dărâmături.

Aici știu pe cineva care NU are această fobie: primarul general al Constanței, Decebal Făgădău.


...to be continued.

După două săptămâni de școală în Franța.

Ieri am fost la (singura, cred) sedință cu părinții de la Răzvan de la școală. Și pentru că tot au trecut două săptămâni de când copiii au început cursurile, mă gândeam că ar fi timpul de câteva prime impresii.

În primul și în primul rând, nu mă așteptam ca toată lumea să fie așa amabilă, așa prietenoasă și așa deschisă la singurii copii români din școală. Pe lângă faptul că eu sunt mai stresată din fire și îmi fac griji și când nu există motive, știam părerea francezilor despre români și, sincer, xenofobismul lor mă speria îngrozitor când mă gândeam că mi-ar putea afecta copiii. Însă absolut toți, de la copii la profesori, secretare, directoare, toți i-au primit frumos, încântați de diversitatea adusă de ei în instituție(merg la aceeași școală. Catolică. :) )

Eduard nu vorbea deloc limba, iar Răzvan avea câteva noțiuni de bază, suficiente cât să întremeze un dialog, dar nici pe departe cât să îl facă să se simtă confortabil într-o discuție. Ei vorbesc engleză amândoi, însă...nu îi ajută prea mult în Franța, deocamdată, pentru că francezii nu sunt mari vorbitori de limba engleză. Nu cei din orașul nostru, cel puțin, unde engleza e mai mult o limbă..exotică,așa. :))
Încă de la început, însă, au fost primiți cu căldură de colegi și ajutați să se adapteze, astfel încât acum, după atât de puțin timp scurs, Răzvan deja vorbește binișor și cu colegii și cu profesorii, ridică mâna, iese la tablă, își face temele singur(chiar și la franceză, unde momentan studiază romanul realist, parcă) și, cireașa de pe tort, îmi zice în fiecare zi cât de mult îi place la școală și cât de încântat e de tot ce se petrece acolo. Duminică mi-a zis, chiar, că de abia așteaptă ziua de luni, să meargă iar la școală. Nu am emoticoane la dispoziție să inserez o față șocată, dar vă imaginați voi cum am reacționat când l-am auzit, dat fiind că ultima oară când a zis asta locuiam în Belgia.

Eduard încă vorbește mai mult în engleză cu doamnele lui(are două, una luni și marți, alta joi și vineri. Miercurea nu fac ore cei din școala primară, deci încă un elev fericit la noi în casă), însă a început să înțeleagă și asimilează zilnic cuvinte noi. Doamnele nu vorbesc bine engleză, dar înțeleg și fac tot posibilul să se facă înțelese, la rândul lor, când îi traduc lui Edu una, alta, iar el e măgulit de atenția lor și impresionat de determinarea cu care insistă să îl facă să se simtă ca făcând parte din colectiv. El și-a făcut, oricum, deja, nuștiucâți prieteni, că se duce și îi întreabă pe toți dacă vor să se împrietenească și încet-încet și-a făcut ditamai gașca, deci e în grafic. :)

Sunt foarte multe lucruri care m-au impresionat pozitiv(practic, mai tot) însă, evident, nu o să le pot scrie pe toate acum. Ce vreau să amintesc, totuși, este naturalețea cu care se comportă toți profesorii, inclusiv directoarele. Directoarea lui Edu știe toți părinții copiilor din primară, și, în primele zile de școală, pentru că era singura care îi cunoștea pe toți, a stat la poartă, la plecare, pentru a înmâna personal fiecare copil părintelui lui.(niciun copil nu părăsește curtea școlii fără să fie predat personal de un cadru didactic părintelui sau unui reprezentant)

La Răzvan...ce să mai zic... Pe lângă faptul că materia este mult mai ușoară, programa nu e așa încărcată ca în România, temele sunt semnificativ mai puține, materiile sunt comasate astfel încât să nu ocupe mult din timpul elevului, pentru a avea ocazia să facă și sport, sau să studieze un instrument. Miercurea are program scurt(scapă la 12) iar marțea și vinerea au, după-amiaza, ateliere pedagogice, începând din octombrie, adică vor putea alege dintr-o sumedenie de cursuri opționale, prezentate la un târg de cursuri, două materii sau subiecte care îi interesează și pe care le pot dezvolta în timpul orelor, la școală. O să revin cu lista atelierelor după târgul din octombrie, dar, din câte am înțeles până acum, e vorba despre cursuri de gastronomie, limbă straină, sport, etc. Istoria și geografia se studiază împreună, reprezintă o singură materie, la fel și Fizică-Chimie. Ieri, la ședintă, doamna de istorie-geografie spunea că vrea să îi ducă într-o zi la tribunal, să vadă cum se desfășoară o zi acolo, iar profesorul de tehnologie zicea că vor face diferite proiecte, și că anul trecut au făcut un telefon mobil. Ei, copiii, împreună, sub supravegherea profesorului.

Pentru a se cunoaște mai bine și a cunoaște și tările vecine, în aprilie vor avea o excursie în Barcelona, un fel de tabără de aprofundare a limbii spaniole(Razvan face italiană, alți colegi de clasă fac germană, alții latină, dar în excursie merg toți).

Fiecare profesor a venit ieri, la ședință, și s-a prezentat, foarte pe scurt, a prezentat puțin și materia, și fiecare, fără excepție, a ținut să precizeze că va face tot posibilul, dacă un copil are nevoie de ajutor, să fie acolo pentru el și să îl ajute să recupereze materia sau să depășească orice obstacol ar putea apărea.

Deși este, după cum spuneam, o școală catolică, fondată de maicuțe, nu fac religie la școală, deoarece au spus că sunt prea multe materii și nu vor să aglomereze copiii...

Tot la ședință, ieri, doamna de matematică ne-a vorbit despre un canal de YouTube de unde copiii pot învăța cum să memoreze mai bine, ne-a vorbit despre memoria reptiliană și despre Amy Cuddy și cum limbajul corpului ne poate influența starea. Deci cam așa stau lucrurile...

Toți sunt foaaarte relaxați, peste tot ai impresia că nu există probleme fără soluții, sunt mereu cu zâmbetul pe buze, amabili, săritori, prietenoși. Și starea asta e peste tot în oraș. În trafic, pe străzi, la magazine, la noi în cartier...Liniște și pace. Noroc că noi patru suntem neschimbați și mai creștem decibelii, că altfel m-ar lua amețeala de atâta zen... :))

Alte trei zile pline.

Știți vorba aia, nu? "Urât îmi e de drumul lung și omul prost". Ca multora, și mie mi s-a potrivit mulți ani, și încă rezonez cu a doua jumătate, lejer. Însă, spre bucuria mea, de ceva timp nu mă mai deranjează așa tare drumul lung(știu, aș fi fost mai câștigată să nu mă mai fi deranjat omul prost, că mă lovesc mai des de el, dar,na!...nu am ales eu)
Zilele astea am făcut iar 2500 km cu mașina, tot în trei zile, ceea ce a fost minunat atât pentru noi, cât și pentru copii, și, spre deosebire de luna trecută, când am fost prin Austria, de data asta am dormit în Budapesta în prima noapte și în Padova în a doua, cu o oprire de câteva ore in Ljubljana, Slovenia.
În Budapesta am fost de multe ori, însă mereu am urmărit obiectivele turistice cele mai importante, sau, cel puțin, cele mai cunoscute, așa cum sunt ele prezentate pe net. Duminică seara am ajuns, însă, și, după ce ne-am cazat(  într-un apartament atââât de neconform cu ratingul de pe booking(what's wrong with people, de ce umflă aiurea notele unor locații??)) ne-am hotărât să ieșim puțin în oraș, să mâncăm și să le arătăm copiilor Budapesta, așa cum o știam și noi. Însă întâmplarea a făcut să nu găsim parcare acolo unde voiam inițial și să căutăm una mai pe după vișini, ceea ce s-a dovedit cel mai frumos lucru care ni se putea întâmpla. Am nimerit într-un părculeț absolut superb, înțesat de oameni care făceau picnic pe iarba tăiată impecabil(era noapte, da?), din loc în loc erau niste mini fântâni arteziene, unde te puteai juca sau răcori, lângă parc era o piscină de mică adâncime pe marginea căreia stăteau ciorchine mulți tineri, tot în parcul ăsta era o roată mare, frumos luminată, de la înălțimea căreia puteai admira Budapesta în toată splendoarea, o mulțime de terase înțesate de oameni te ademeneau cu mâncăruri variate, tradiționale sau nu, dar gustoase deopotrivă.

Totul era ca într-un basm de Andersen, plus cea mai bună pljescavica pe care am mâncat-o vreodată.

A, și bonus, lângă roata mare de care spuneam se întâmpla cel mai frumos lucru posibil: cupluri de toate vârstele dansau, îndrumați de o profesoară, în cel mai natural mod cu putință.

Mult mi-a plăcut. Mi-a reamintit de ce mi-am dorit (aproape) dintotdeauna să plec din Constanța cea moartă din multe puncte de vedere și din România în general.
A doua zi am plecat spre Slovenia, unde am petrecut, așa cum ziceam, câteva ore frumoase. Nu fusesem niciodată în Ljubljana și am fost fascinată de cât de frumos este orașul cu arhitectura lui barocă și art nouveau, canalele liniștite și vaporașele ce se plimbă relaxat, prezentând orașul turiștilor curioși, cu terasele pe buza râului Ljubljanica și magazinele cu suveniruri, cu vechea piață a meșteșugarilor, în prezent casa mai multor restaurante cu specific local.
Pe vaporașul cu care ne-am plimbat ni s-a relatat, pe scurt, și istoria celor mai cunoscute poduri (podul Dragonilor și podul triplu, fiecare din ele cu o istorie impresionantă în spate).

Clar am văzut suficient cât să ne facă să ne dorim să revenim și să explorăm Ljubljana (și Slovenia) așa că sper să revin cu informații proaspete în viitorul apropiat.
După oprirea scurtă  (dar încântătoare) în Slovenia am pornit spre bella Italia, mai exact Padova, unde am avut parte de un hotel mi-nu-nat( complet diferit de apartamentul din Budapesta, că trebuie și karma să își balanseze energiile, deh!) și am fost plăcut surprinși de cât de viu era orașul, deși se făcuse destul de târziu când am ieșit noi să luăm o pizza( when in Italy...).

Restaurantele erau pline, toți oamenii de pe stradă miroseau a parfum de bună calitate( am avut aceeași experiență în Paris, acum câțiva ani) și era o atmosferă foarte plăcută. A, și pizza. Piiiiza italiana. Mniam.

Acum suntem încă pe drum, admirăm Alpii de pe autostrada lungă de sute de kilometri și încercăm să calculăm anii distanță la care se află România de țările civilizate. Nu reușim.

Recomandare de carte. Lanțul. (și nu numai)

Dacă vă gândeați cumva că kilogramele în plus aduc numai necazuri, permiteți-mi să vă luminez astăzi asupra subiectului și să vă aduc două contraargumente. Aș putea găsi mai multe, firește, dar m-aș îndepărta de subiectul pe care vreau sa îl dezvolt, asa că mă rezum doar la următoarele:
1. În caz de răpire sau foamete un om plinuț are mai multe șanse să fie în siguranță.
2. Kilogramele în plus te ajută să te cultivi. Cel puțin, la mine așa funcționează treaba. Nu-mi iau aproape niciodată haine noi, pentru că "o să-mi iau când slăbesc", dar cumva trebuie să păstrez constantă suma viciilor, astfel încât de fiecare dată când am bani(și de multe ori chiar și când nu am) îmi iau cărți. Cărțile se potrivesc și la marimea S și la XXL, nu rămân mici, nu se demodează, îți stau bine oricând și te fac să te simți fantastic. Unde mai pui că sunt și mai ieftine decât hainele(Majoritatea. Foc si Sânge e încă prea scumpă să mă îndur să o iau, așa că o aștept, calmă, să se ieftinească).
Într-o vreme îmi luam și pantofi, că măcar lungimea piciorului este constantă, dar am renunțat și la ei și la poșete de când s-au scumpit cărțile.
În fine. Știu ce o să ziceți: foarte frumos, cărțile ajută foarte mult la dezvoltarea personală, îți îmbogățesc cultura, vocabularul, imaginația, îți sporesc creativitatea,etc. Sigur. Dacă citești cărți...normale. Literatură de specialitate, sau marii clasici, sau mai știu-eu-ce te poate ajuta. Ei bine, eu citesc thrillere, cărți polițiste, de suspans, cu crime și mistere, deci pe mine toți banii ăștia investiți în cărți nu m-ar ajuta, la o adică, decât să plănuiesc crima perfectă..Sau, mă rog, să acopăr una imperfectă. :) Ceea ce, mulțumesc foarte mult, sper să nu am nevoie curând. (și nici voi, dar dacă, Doamne-fereste!... știți unde mă găsiți.Un sfat tot pot sa dau ;) )
Și chiar dacă aș fi citit cărți mai normale, sincer, tot nu m-ar fi ajutat, pentru că prind greu și uit repede. Aș zice că de vină e vârsta înaintată, dar e posibil să citească vreun fost profesor sau chiar fosta educatoare și să mă contrazică.
Ce voiam eu să zic. Ieri mi-am luat o carte(apropo, știți că și la cărți e "modă", da? Sunt cărțile clasice, evergreen, ca baladele rock, și sunt cărțile la modă, pe val, ca influencerii ăștia de au apărut ca ciupercile după ploaie.
Ei bine, încerc să fiu și eu, măcar aici, la modă, așa că de abia așteptam să o cumpăr și să mă înfig în ea, ceea ce am și făcut, iar azi v-o pot recomanda, în caz că vă interesează subiectul.

Cartea se numește "Lanțul" și prezentarea ei de pe copertă sună fix așa: " Îți sună telefonul. Un străin ți-a răpit copilul. Ca să-l eliberezi, trebuie să răpești copilul altcuiva. Copilul tău va fi eliberat când părinții victimei tale răpesc un alt copil. Dacă oricare dintre aceste lucruri nu se întâmplă, copilul tău va fi ucis. Acum faci parte din LANȚ."

Hmm? Sună cam interesant, nu? Tot ce pot să vă spun e că devine și mai interesant când apar complicații. Și mă gândeam că aș putea să contorizez, cumva, și gradul de emoții trăite când citești cartea, în funcție de următoarele:

1. Dacă îți plac thrillerele- bulină verde (de stress).
2. Dacă îți plac thrillerele și ești părinte- bulină portocalie.
3. Dacă îți plac thrillerele și ești mamă- bulină roșie.
4. Dacă îți plac thrillerele, ești mamă și ai un grad crescut de empatie- bulină roșie cu alarmă.
5. Dacă ești (dus) ca mine- toate bulinele și alarmele au explodat de mult și acum, pe ici, pe colo, fumegă doar urmele unei presupuse normalități.

Citiți, dară. Citiți "Lanțul", citiți "Tatuatorul de la Auschwitz"(extrem de interesantă și dură, deși poate nu la fel de "fluidă" în exprimare), citiți "Zuleiha deschide ochii", o capodoperă a literaturii ruse, din punctul meu de vedere, citiți orice vă cade în mână, și, dacă se întâmplă să citiți Foc și Sânge, povestiți-mi și mie, că eu 100 de lei nu dau pe ea! :))

Auzet, satul cu cea mai bună pâine provensală.

Am zis că o sa povestesc puțin despre locurile pe care le vizităm și mă țin de cuvânt. S-au tot strâns poze în telefon, dar, cu evenimentele din ultima perioadă... nu am avut mare chef de așa ceva. De fiecare dată când se întâmplă ceva similar simt că mă sufoc de neputință și frustrare și nu știu cum să reacționez... și mă simt mică și neînsemnată.
Dar nu vreau să dezbat subiectul ăsta azi, a vuit internetul suficient și s-a zis cam ce era de zis...la capitolul făcut suntem deficitari, nu la zis.
Azi vreau să povestesc puțin despre un traseu foarte drăguț pe care l-am făcut zilele trecute. A durat cam două ore, cred, și a început cu o primă oprire la un sit geologic, Dalle aux Ammonites, cu o suprafață de 320 mp, unde am văzut amoniți(moluște cefalopode dispărute ce au trăit în mediul marin) mari de până la 70 cm diametru. Se pare că datează de acum 200 de milioane de ani, din Jurassicul inferior.

Am traversat apoi câțiva munți fix prin inima lor, în niște peisaje de basm, oprind puțin la Clues de Barles și apoi admirând vârfurile înalte de până la 1887 m și cascada Saut de la Pie, unde se putea face și baie.

Însă cel mai frumos loc din acest mic circuit a fost, din punctul meu de vedere, un mic sat numit Auzet. Citisem despre el pe net înainte să plecăm, și acolo ne era recomandată o brutărie unde, după toate spusele, vindeau o pâine "de neratat". Am ajuns în Auzet, am oprit la respectiva brutărie, unde programul era după cum se vede:

respectiv marțea și vinerea, între 17-19, ne-am bucurat, amuzați, de norocul de a ajunge acolo la ora 17.05 în ziua de vineri și...am stat la coadă.
Da. În sătucul ăla uitat de lume, la brutăria aia de 2x2 mp, la 5 minute de la deschidere...era coadă. Așa că am așteptat cuminți afară, admirând câteva pietricele pictate manual și răsfoind niște pliante, până ne-a venit rândul să intrăm.

Cum mirosea înăuntru...nu are rost să vă povestesc. Cred că orice om întreg la cap iubește pâinea caldă și mirosul ei apetisant. Aici erau, pe lângă multe feluri de pâine coaptă pe vatră, și câteva sortimente de pizza, de biscuiți și de produse de patiserie. Nu ieftine, e drept, dar, dacă tot eram acolo,am luat și noi niște pizza, câțiva biscuiți și o pâine integrală, și am pornit prin sat la o plimbare scurtă pe jos, să luăm prânzul în oraș, cum s-ar zice. :)

Pizza a fost, pe cât de simplă, pe atât de gustoasă, blatul copt pe vatră fiind un factor esențial în starea de bine de după. Apoi am băut apă de la un izvor de la care doamna de la brutărie ne spusese că ia apa pentru pâine. A fost rece și proaspătă și foarte potrivită în contextul rural în care ne desfătam deja. Am terminat în forță cu biscuitul fraged și aromat

și ne-am continuat traseul spre o fermă din apropiere. Am ajuns acolo destul de târziu, așa că nu am mai intrat, dar ne vom întoarce cu siguranță, că aveau reni și bizoni și alte animale puțin mai interesante decât ce găsim de obicei la o fermă.

Nu pot să închei fără să vă spun câteva cuvinte și despre PÂINE. O..M..G. Era făcută, așa cum era de așteptat, doar din ingrediente naturale(inclusiv apa de izvor despre care vă ziceam) și, pe lângă faptul că a fost la fel de proaspătă în cele trei zile cât a avut "viață" la noi în casă, a fost foarte sățioasă, cu coaja crocantă și miezul moale și gustos, de îți venea să o mănânci goală.

Gorges du Verdon și Moustiers-Sainte-Marie

Pentru mine maturitatea a însemnat, printre altele(adică riduri și trezit prea devreme zilnic) să îmi dau seama ce vreau de la viața asta mai exact(de la celelalte vieți știam).
Și, pe lângă lista pe care probabil că fiecare și-a făcut-o, eu mi-am dat seama că ce vreau eu cel mai mult e să călătoresc. Să văd cât mai multe locuri noi, să cunosc cât mai multe lucruri, să explorez ditamai lumea. Asta vreau eu. Nu palate, nu mașini scumpe, nu conturi în bancă. Să mă plimb.
Acum... eu știu, se poate călători din orice și în orice colț al lumii, dar nu ai mereu timp sau bani pentru o excursie cu avionul, și atunci ideal ar fi să locuiești undeva unde să te poți urca în mașină, conduce o oră, două, și vedea ceva frumos.
Fără alte introduceri și comparații, noi am urcat aseară destul de târziu în mașină,pe la 18, cu gândul de a vizita Valensole, un oraș cunoscut pentru platourile sale de lavandă și pe care îmi doream eu să îl văd. Am tot urcat pe munte și la un moment dat, pe dreapta, era priveliștea asta:

așa că am oprit puțin mașina să facem o poză. Nici nu am coborât bine că ne-a înconjurat un miros de lavandă de îmi venea să mă așez pe pietrele alea și să dorm liniștit. În dreapta hău, în față drum, în stânga drum...de unde venea mirosul?
Zic,hai să investighez puțin, că prea frumos miroase(țin să precizez că mirosul de lavandă nu e nicidecum printre preferatele mele, ba, din contră, însă acum mirosea atât de plăcut și cumva discret, încât îți venea să inspiri vreo 30 de minute, să inhalezi tot câmpul).
Și cââând traversez... bum!

Ditamai câmpul de lavandă se ascundea privirii din strada principală, dar își etala splendoarea liniștit în spatele drumului care făcea stânga. Am deviat puțin de la traseu, evident, și am încercat să fac câteva poze, să surprind frumusețea nuanței de mov și a întinderii nesfârșite de lavandă. A fost pentru prima oară când mi-a părut rău că nu se poate ( încă) transmite și mirosul o dată cu poza, să înțelegeți mai bine despre ce vorbesc. (acum mă gândesc ce bine ar fi să se poată, pozele pe care le pun cu ce gătesc sigur ar avea trecere mai mare :)) )

După ce am petrecut ceva timp în câmpul de lavandă, încercând fără succes să îi surprind frumusețea reală, ne-am gândit că poate faptul că făcusem stânga și ne abătusem puțin de la traseu nu fusese întâmplător, așa că am renunțat la Valensole (văzusem deja mai multă lavandă decât puteam mirosi) și ne-am îndreptat spre Gorges du Verdon. Și ca să vedeți ce înseamnă potrivire, eu aveam salvată poza cu FIX locul ăsta de ani de zile, și îmi tot ziceam că într-o zi îl voi vizita. Voilà:

Locul este superb, efectiv. Apa are o culoare ireală, defileul (sau cum s-o numi, știți că termenii tehnici mă amețesc) este, parcă, desprins din filme, e o liniște și o atmosferă atât de relaxată acolo... extraordinar.

Sus de tot, pe cer, erau parapantiști, jos, în apă, oamenii se plimbau cu hidrobicicleta, înotau cu colace, liber...minunat. Rămâi cu gura căscată. Noi nu eram pregătiți pentru bălăcit,si se făcea și târziu, așa că ne-am promis să revenim curând, echipați corespunzător.
Pe drumul de întoarcere am oprit intr-un orășel despre care citisem chiar ieri pe net cum că ar fi renumit pentru faianța sa deosebită. Moustiers-Sainte-Marie se numește el. Erau și câteva poze pe net, drăguțe, într-adevăr, dar nu cât să te leșine, însă, dacă tot eram acolo, ne-am zis că nu pierdem nimic dacă îl vizităm.
Cum să vă spun eu acum, să înțelegeți cât de mult mi-a plăcut locul..?
L-AM ADORAT. Cred că am făcut zeci de poze, la fiecare pas mi se părea ceva demn de fotografiat. Orașul e, cumva, sculptat în munte, are mai multe cascade ce încep de sus și îl împart în două, lăsând loc unor priveliști incredibile. Între două creste ale muntelui e agățată o stea aurită, pe care eu am încercat să o fotografiez, dar, ținând cont că am un biet telefon, nu a ieșit chiar cum aș fi vrut.

Din centrul orașului pornește un traseu pe munte, spre o capelă ce se înalță semeț la 262 de trepte înălțime, Notre Dame de Beauvoir.

Străzile sunt pavate cu piatră, podurile sunt accesorizate cu flori, terasele sunt mici și cochete și abundă în farmec provensal.

Parcă e un orășel uitat de timp, neafectat de tehnologie, pe care cineva l-a păstrat intact cu singurul scop de a te face fericit.

Las pozele să fie grăitoare, eu nu am suficient talent să descriu unicitatea acestui colț de rai.

Am urcat în mașină târziu, când soarele apunea, întorcându-ne pe același drum străjuit de câmpuri de lavandă, doar că acum ele arătau așa

Am ajuns acasă obosiți, dar încântați, nu înainte, însă, de a surprinde momentul în care soarele își închidea ochii peste Franța, și ea îi răspundea cum se vede mai jos.

Și ca să nu închei în tonul ăsta siropos, să nu vi se aplece, și pentru a liniști cititorii îngrijorați că am scris ditamai postul fără a menționa nimic de mâncare, ei bine aflați că am și mâncat ieri, thank you very much, doar că eram prea flămânzi să mai fotografiez, așa că vă las să vă imaginați un burger cu bacon, roșii, brânză cheddar, salată și cartofi prăjiți cu ketchup. Doamne-ajută! :)