Ziua mea de ieri. Awful traffic day.

Din punct de vedere al transportului spre și de la muncă, ziua de ieri a fost drăguță ca păpușa Chucky.

Eu merg cu trenul la serviciu. Două stații, daca îl prind pe ăla rapid. Dar până la gară am de mers vreo 15 minute dus, 20 întors, că strada pe care cobor, respectiv urc, e în pantă.

Așa că scenariul ideal pentru nonsportiva din mine e următorul: merg cu mașina până la gară, o las în singura parcare gratuită din zonă, urc în tren, merg la muncă iar seara mașina mă așteaptă, bine, mersi, la gară, și ajung acasă în 5 minute.
Și uneori merge și scenariul ăsta, jur. Și e pace în lume. Alteori...e ziua mea de ieri.

Aveam tren la 8.15. Am plecat de acasă la 7.30, incredibil de devreme, dar intenționat,  cu dorința de a găsi loc în parcare. Era întuneric și ploua, dar mi-am zis că aștept în mașină sau în gară până vine trenul.
Am ajuns în parcare la 7.35.
Știți cum arată un cimitir de masini? Cu mașini puse unele peste altele, într-un tetris dezordonat? Așa arăta parcarea ieri. 

M-am strecurat printre două mașini ce tronau la intrare, și doar calitățile mele de șofer au făcut să nu ne amestecăm culorile(asta, sau faptul că berzei chioare îi face Dumnezeu cuib).

Apoi am încercat să dau o tură pe acolo, poate există miracole și în zile de joi și găsesc un locșor pentru micuța mea. Nu există, se pare, sau cel puțin nu pentru mine.
Un mic miracol a avut loc, totuși. Am ieșit din parcare fără să ating nicio mașină, și era prăpăd ce era acolo. Labirintul e linie dreaptă.

Apoi..ce să fac? A trebuit să mă întorc acasă și să las mașina.
Am pornit spre gară a doua oară, de data asta pe jos. Între timp se mai potolise și ploaia și se lumina.

Ajunsă în gară, eu, Regina neîncoronată a Alegerilor Nepotrivite, prima pe Numele Meu, Khaleesi a Trenurilor Luate Aiurea și Mama Incurcăturilor, m-am gândit să nu mai aștept trenul IC de 8.15, (cu care mergeam 2 stații si care mă lăsa în 15, 20 de minute la stația mea), ci să iau trenul de 8.07, care merge mai multe stații, dar în care, m-am gândit eu, pot sta la căldură și adăpost. Iar ca timp, socotisem eu cu matematica ce aproape m-a lăsat corigentă în liceu, ies cam la fel.

Greșit,  dragul meu Watson! Universul a râs și mi-a oferit următoarele: trenul a avut întârziere 20 de minute și,  ori că așa era stabilit dinainte și n-am văzut eu, ori că așa s-a hotărât pe parcurs,  a avut ca stație terminus gara Luxemburg,  adică o stație inainte de unde coboram eu.
Pam-pam!

Noroc că nu am oră fixă de ajuns la muncă, pentru că lipsa punctualității trezește monstrul din mine.

In fine. Am coborât la Luxemburg (că n-aveam ce face altceva), am luat un alt tren de acolo încă o stație (a întârziat și ăla, că doar nu era mai prost) și până la urmă am ajuns la muncă.
Acolo totul bine și frumos, până a venit ora să plec.

Aveam tren la 5.20, tot așa, frumos, elegant, două stații, mare doamnă.
Mare doamnă...daca l-aș fi luat, ceea ce n-a fost cazul, că eu nu sunt mare doamnă, sunt mare proastă, și m-am băgat la combinații, ca bișnițarii din Tomis 3.

Înaintea celui de 5.20 era unul de 5.07, parcă, ce toooocmai ajungea pe peronul unde mă aflam.
Nu era IC, era S, adică inferior în rang și viteză, cum ar veni, dar ce mi-am zis eu(deși s-a săturat și Murphy  de câte ori și-a aplicat legile pe mine)? "Hai,mă, să-l iau pe ăsta, că tot cam așa ajung ca timp!".

Greșit din nou. Din atât de multe motive.

In primul rând, era un tren foarte foarte mic(cu puține vagoane, nu că am stat aplecați). Ceea ce a făcut ca toți oamenii din toate gările să se înghesuie în el.
Sigur ați văzut trenurile alea în India,nu? Cu puhoi de oameni ce încearcă să urce și niște angajați care îi împing ca pe cutiile de cereale pe raft.
Așa eram noi ieri seară . Doar că nu erau angajați să ne împingă, trebuia să ne descurcăm singuri. Efectiv oamenii nu mai aveau loc să urce și împingeau care cu furci, care cu topoare, care cu genți de laptop sau umbrele.

Apoi, trenul ăsta mic era un fel de marfar din ăla de oprește la fiecare chioșc. Cum vedea patru pereți și un acoperiș, ciu-ciuuu! Oprea.  Și cum, necum, din pământ, din iarbă verde, apăreau oameni care voiau să urce. De zici că veneau toți la Ottignies, unde coboram eu.
Era, așa, ca într-o chemare la război.  Cum oprea trenul și ciu-ciuu-ia, cum apăreau ăștia pregătiți de luptă.

A fost horror. Am ajuns, muuuulte minute mai târziu,  în gara noastră mică, în care nu mă aștepta nicio mașină,  și am luat-o la pas, încet încet,  pe delușorul care seara mi se pare mai abrupt ca drumul spre Cota 2000...

Mi-aș dori să închei spunând că mi-am învățat lecția și că data viitoare stau naibii în banca mea și îmi astept trenul, dar nu-mi place să mint...

Anul în care s-a schimbat tot. Partea a doua. Supranumită și "Eu, copiii și universul".

Am spus că revin, iată-mă, dară, revenită. De data asta cu o altă poveste, total diferită față de prima, deși din aceeași sferă.

Când m-am hotărât să mă întorc în Belgia(pentru că  (ta-)daa, m-am mutat iar în țara inimii mele,Wakanda forever dar mai la vest,(stay tuned pentru povestea asta, de asemenea) ) am început,  în Franța fiind încă, să-mi caut de muncă.
Eu, de ce să nu recunosc, de căutat ceva serios de muncă în Belgia îmi caut de când am plecat. 😀 . Dar fie nu erau posturi care să mi se potrivească, fie mi se potriveau, dar nu mă chemau la interviu(eu sunt bună, dar nu sunt căutată),  fie îmi spuneau să îi caut cand mă mut în Belgia(de parcă aș fi intenționat să fac naveta). În fine. Speranța să rezolv ceva de la distanță era mai firavă decât șansele să mai salveze vreun partid politic România.

Așa că nu mică mi-a fost mirarea anul ăsta când, după doar 2 CV-uri trimise, am primit o invitație la un interviu online. Jobul- profesor de engleză, la o grădiniță particulară din Bruxelles.
M-am bucurat mult.  De interviu, de post, de ceea ce am văzut ca un semn că fac ce trebuie.
Într-adevăr,  mi s-a părut ciudat că în timpul interviului, când încercam să îi povestesc viitoarei șefe(proprietara grădiniței) despre trecutul meu profesional, ea părea complet dezinteresată și mă întreba, în loc de asta, dacă are cine să stea cu copiii mei dacă se îmbolnăvesc, dat fiind că eu va trebui să muncesc, dar am zis că, na, poate vede pe fața mea că sunt competentă și n-are rost să insiste pe ce e evident.  😀
Așa că, după ce am fost acceptată, am plutit pe norișori și mi-am continuat demersurile pentru relocare.
Mă rog, povestea ar fi muult mai lungă dacă aș povesti și toate problemele pe care le-am întâmpinat până să încep, propriu-zis, lucrul, așa că trec peste și sar direct la prima mea zi de muncă în Bruxelles.  Ca profesor de engleză, ați reținut.
Mândră toată, emoționată, încântată...full pachet de optimism, ce să mai...Puteam să fac reclamă la antidepresive.

Și iată-mă, floricică, la ușa grădiniței, repetând Baby shark în gând (glumesc, îmi curge prin vene, nu l-aș uita nici după lobotomie), și iată-mi șefa zâmbitoare, și uite-mi și colegele, și copiii, și,uite, sunt copii și în altă cameră, și în alta, și peste tot, și plâng toți, că sunt mici și le e dor, e normal, și le e foame, și au nevoie și de scutec curat, și de somn, și de plimbare în aer liber, dar trebuie să și mănânce,  să fie spălați, ținuți în brațe, alinați, dar stai că le e foame iar, și, uite, Dan a împins-o pe Juno, și ea s-a supărat,și l-a mușcat, șiapoitrebuiesădoarmătoțidarnuvorșiplângșiplângșiplângtoțiînacelașitimp....


Bine,bine, dar...engleza? Predatul? Baaaaby shark, ta-da-da-da-da-dam...?


Păi o să facem și engleză, she said. In English, it's true. Dar, uite, acum trebuie să speli vasele. Apoi toaletele. Apoi îți arăt cum să dai cu mopul. Nu, nu cum știi tu, cum vreau eu, pentru că am OCD și totul trebuie să fie cum vreau eu și când vreau eu.


Sigur, le fac și pe astea, că nu mi-e nici frică, nici rușine de muncă, dar eu am venit să predau. Asta știu să fac bine și asta scria în descrierea postului.


Da, lasă, o să și predai. Deocamdată avem nevoie de ajutor. Nu pune pahar verde peste pahar roz, totul trebuie să fie în ordinea impusă de mine. Ai terminat de spălat pe jos? Nu sta, ia mopul uscat și șterge. Ai terminat și asta? Du-te și pregătește scutecele pentru după-amiază. Nu sta, nu te opri nicio secundă, muncește!

Și uite-așa...trecu o zi, trecură trei, și iarăși noaptea vine,
Iar eu aștept și să predau, și să-mi faci acte, bine?


Pentru că, da, există și o cireașă pe tortul ăsta cu de toate: șefa nu era mare fan al lucrului în legalitate. Și mă aburea mai ceva decât au aburit Jake și Rose geamul mașinii, în Titanic.
Ba că nu mă poate încadra ca profesor de engleză pentru că nu-știu-ce, ba că e plecat cel ce se ocupă de acte, ba, când i-am zis că nu e problemă, să mă încadreze ca asistent, că nu mă interesează titlul neapărat, dar am nevoie de contract de muncă pentru o mie de motive, că da, sigur, mâine semnăm, și apoi a ținut-o cu mâinele ăsta vreo lună...și tot așa.

Între timp, în luna asta, lipseam 11 ore pe zi de acasă, spălam pe jos, pe sus, pe unde apucam și ce apucam, în urletele veșnice ale copiilor care se inspirau unul de la altul la țipat(și erau vreo 45, iar noi vreo 7), iar șefa tot pe sfântul mâine jura.

În luna asta am citit de două ori, câte 10 minute, copiilor, în engleză, o poveste. Mă rog, două.

În luna asta părea că orice făceam cam fac greșit, pentru că am dat cu mopul de sus în jos și nu de la stânga la dreapta, am băgat aspiratorul în priza de lângă cea în care trebuia să îl bag sau nu am reținut cine din cei 45 de copii lipsește, și am pregătit, din greșeală, un scutec și pentru cel absent...

În luna asta, în timpul săptămânii,  mi-am văzut copiii o oră, maxim două, pe zi.

După o lună m-am retras, evident. Am așteptat să îmi iau banii, am zis frumos "la revedere" și m-am aruncat în necunoscut. Nu știam când aveam să îmi găsesc din nou de lucru, ce aveam să găsesc sau unde. Știam doar că acolo nu mai e cazul să stau și că, (alt)undeva, ceva mai bun mă așteaptă. Și așa a și fost.


Mno, acum mă dau și rotundă puțin, nu povestesc câte atacuri de panică am avut, câte îndoieli, câte întrebări... 😀 (sor-mea și D cred că își pot da doctoratul în psihologie liniștiți, după ședințele cu mine).

Dar, una peste alta, pe lângă această poveste cenușăristică, ceea ce vreau să punctez este că, frate, uneori chiar lucrează tot universul pentru tine atunci când îți dorești ceva!
Trebuie doar să ai curaj să ceri.

(Poate că nu trebuia să îmi arunc cărțile cu Paolo Coelho. 😀 )

Deci..totu-i bine când se termină cu bine,cum ar veni.  

(Cred că mă fac coach motivațional, că-s fiartă pe dat sfaturi).

Gata. Pa. Mai veniți, mai am.