Azi trebuia să mergem să ne ridicăm paşapoartele. Am ajuns acolo pe la un 9, cred, și, imediat cum am ieșit din lift, am remarcat cu bucurie și mirare că nu era nimeni la ghişeu. Am țopăit zglobie ca un iepuraş și, împreună cu D, am înmânat buletinele în vederea identificării, respectiv ridicării rezultatului celor 258 de lei(de persoană) investiți acum o săptămână.
Lui D i l-a găsit imediat, totul bine și frumos, al meu...ia-l de unde nu-i. Băiatul de la ghişeu, foarte amabil (și răbdător, după cum avea să se dovedească mai târziu), începe și-l caută și în sertarul de lângă. Paşaportul meu, mai sfios ca fata mare la măritat, nu și nu.Vine băiatul, mai caută o dată în calculator, unde figura ca prezent(paşaportul, că băiatul deja se dorea în concediu medical, de nervi), se întoarce la dulapuri. Și dă-i, şi luptă cu ele, și caută, și alea, și alealalte, paşaportul - nimic.
Se duce omul nostru, aduce întăriri , în spatele nostru deja se făcuse o coadă ca pe vremuri, când se dădea pâine pe cartelă, și vine și o colegă, și un coleg, și cel ce ne făcuse pozele acum o săptămână, mai lipsea ofițerul stării civile de când ne-am căsătorit, în 2003, în rest era toată lumea activată.
Și deschide iar toate sertarele, și caută la toate literele, și dă dulapurile la o parte, și caută și în stânga, și în dreapta, și sus, și jos, și paşaportul meu niciun semn.
La un moment dat m-am gândit să le sugerez să spargă peretele, poate mi-l zidise cineva ca pe Ana, să poată zămisli vreun sediu nou al serviciului paşapoarte. Nu știi niciodată, na! Însă nu auzeam niciun vaiet din ziduri, aşa că am continuat să îmi privesc sandalele, să nu fiu nevoită să înfrunt mica armată de oşteni ce forfoteau părtinitor în spatele nostru.
După vreo 30 de minute, timp în care toți angajații serviciului paşapoarte au depus eforturi considerabile, care l-ar fi făcut mândru și pe Sherlock Holmes, băiatul de la ghișeu s-a apropiat aproape înfrânt de mine și mi-a cerut numărul de telefon, cu promisiunea că mă sună când (și mai ales dacă ) îl găsesc.
M-au sunat, câteva ore mai târziu, când Murphy terminase de râs și avea treabă în altă parte, că l-au găsit. Se pare că fusese pus în dreptul altei litere, însă, la cât au luat toți angajații la rând dulăpioarele alea, probabil că litera era din alfabetul chirilic, de le-a luat atât.
În fine, pentru că sunt un om corect, atunci când am fost să îl ridic, după amiază, i-am spus doamnei de la ghișeu (băiatul chiar intrase în burnout, cred) să nu își facă probleme, că nu sunt ei de vină, ci e de la mine.
La mine mereu se închid case de marcat fix în fața mea, se termină programul de lucru, se strică sau se termină banda aia de hârtie, se inflamează cel mai beligerant client, se regăsesc rude după 35 de ani, naște casiera sau ne invadează extratereștrii.
Cei de la serviciul pașapoarte? Victime colaterale.
(In imagine mica armată formată în timp ce eu și norocul meu făceam ce știam mai bine)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu