Acum, că am făcut o scurtă introducere în cultura și civilizația Mongoliei, putem să trecem la treburi serioase, și anume :
1. Excursia de 3 zile în stepă2. Micile întâmplări care au condimentat toată treaba
După cum menționam în articolul anterior, în capitală nu e mare lucru de făcut/văzut. Dar știam foarte bine asta când am ales Mongolia, că doar îmi făcusem temele. Scopul pentru care am ales această țară, totuși, a fost să ies din zona de confort în excursia de 3 zile în stepă, unde condițiile aveau să fie diferite de tot ce serveam eu până atunci în vacanțe. Respectiv electricitate, dușuri, intimitate.. chiar și mâncare. :)
Practic, am vrut o provocare de tip Asia Express dar pe minim și sub control relativ. :))
Și diferit a fost.
Excursia a fost structurată pe 2 nopti si aproape 3 zile, cu cazare în corturile specifice despre care am vorbit în articolul anterior, care se numesc ger(se citește gher).
În prima zi am vizitat Kharkhorin, fosta capitală a Mongoliei, cu tot felul de muzee, și seara program artistic cu o formație locală (chiar frumos) . A doua zi ne-am afundat și mai mult în stepă, am călărit cămile și seara am ajuns într-un loc cu adevărat frumos, și, sincer, motivul pentru care excursia asta s-a meritat.
Aici nu era electricitate, wc ul era undeva, departe, ca în cântec, și era o liniște de iti auzeai inima bătând. Proprietarii aveau cai, asa că am călărit imediat cum am ajuns, profitând de vremea bună, iar seara au pregătit masa. (Eu nu am mâncat, că era miel, dar restul grupului a apreciat chestia aia dubioasă care era un fel de ciorba cu lapte si dumplings de miel)
Am menționat că nu aveau electricitate??
Știu, stiu că da. Doar că mi se pare uimitor. Noi luăm de bune toate astea.. Lumină, apă caldă, internet.. Și sunt oameni care după apusul soarelui conectează o lampă cu leduri la o baterie de mașină încărcată la panouri solare și se bagă sub 2 pături groase.
Mă rog, sub două pături groase m-am băgat eu. Îmbrăcată cu 5 rânduri de haine. Ei erau ceva mai relaxați. Dar ati prins ideea . Fără. Electricitate.
Cum naiba se uită la Netflix??
În fine. A doua seară chiar a fost frumoasă, a schimbat toată experiența. Peisajul ala, rupt de realitate, liniștea, faptul că totul poate fi și atât de simplu uneori...
Apoi, a treia zi, am vizitat un templu undeva la Cucuieții Mongolezi din Deal , de am urcat până mi-am scuipat un plămân, ca stiti că sunt rezistentă la efort ca un hipopotam cu Covid, și apoi am pornit tâgâdâm tâgâdâm spre Ulaanbaatar, unde am abuzat de apa caldă like there was no tomorrow.
Și, pe scurt, cam asta a fost și treaba cu excursia în Mongolia centrală. Mi-a plăcut, nu mai merg.
Ce vreau acum să povestesc, însă, sunt micile je ne sais quoi ce aduc sare și piper de fiecare dată în călătoriile mele.
De exemplu, să vă spun despre cum mi s-a pus pata rău de tot pe baiatul din grupul nostru, un copil de 21 de ani, student în Tokyo. Nu vorbea foarte bine engleză (chiar deloc) dar fetele din grup traduceau pentru el și am aflat că era la a 81-a țară vizitată (WOW!! Când am auzit asta deja mă rodea invidia ca o pereche de pantofi noi). Însă în ce condiții călătorea el? Lucrase foarte multe nopti part time în Japonia, își neglijase studiile, pentru ca în timpul zilei, la cursuri, dormea, și își lua doar biletele de avion. Apoi dormea pe străzi. Călătorea doar cu un rucsac în care, sincer, cred ca avea doar 2 tricouri, o bluzita cu maneca lungă și 2 perechi de pantaloni, pentru ca nici ala nu era plin. NU AVEA GEACA! Deci omul a plecat în Mongolia fără să caute nicio informație despre vreme, locații, nimic. Și a pus două tricouri in rucsac și hai sus!
Acum, stiu prea bine ca fix treaba mea nu era cum călătorea el sau, și mai mult, să mă supăr că nu avea geacă la 8 grade în stepă. Sau că umbla cu o pungă de plastic pe el și când l-a întrebat ghida dacă are vreo geacă el a zis, referindu-se la pungă, că doar pe aia. Nu era treaba mea că el era tembel.
Doar că am și eu două bucăți la ușă și cred că nervii mei erau mai mult îndreptați spre toate dățile în care îi văd flower power, fără a catadicsi să anticipeze următorul metru.
Hai că primul meu exemplu nu a fost neapărat amuzant, că iar m-au luat spumele pe Teriaki ăla mic, că niciodată nu tineam minte cum îl cheamă. Era ceva cu T, asa ca îi ziceam Tzatziki sau Teriaki. În fine. Trecem mai departe.
Am cunoscut un cuplu super tare de austrieci, cu care ne-am tot intersectat inclusiv la hotel, la întoarcere, în Ulaanbaatar. Erau intr-un tur de două luni prin lume. Fuseseră 2 săptămâni prin Mongolia, urma Kazahstan, Uzbekistan, și multe alte țări cu tan la sfârșit, un traseu destul de interesant și solicitant.
Vorbeau despre schimbat avioane, inchiriat mașini, alergat de colo colo, un cuplu extrem de simpatic și activ.
Stiu, nu pare nimic extraordinar. Doar ca ea avea 76 de ani, iar el 88! Ee?
Apoi, intr-o zi am comandat un taxi. E foarte ieftin(Asia e ieftina în general). Am așteptat și am așteptat, puteam urmări traseul mașinii pe aplicație, și vedeam ca urma să facă stânga, spre noi. Doar că, din motive absolut străine de noi până in ziua de azi, a luat-o înainte. Ok, mai așteptăm.
Trecu o zi, trecură trei, taxiul se oprise undeva pe drum și nu se mai mișca. Deja ne gandeam să anulăm, că era îngrijorător, plus că stateam în 30 de grade. După lupte seculare care au durat vreo 20-30 de minute, a apărut o firavă șoferiță, care normal că nu vorbea engleză , așa că nu am putut să ne certăm sau să ne explice nimic în nicio limbă, doar ne-a făcut un semn cu mâna a lehamite, așa, și am pornit.
Mai târziu în aceeași zi, plecând de la un mall și comandând un taxi, cum karma are obiceiul să facă misto când te astepti mai puțin, ce indicativ accepta comanda? Pai același, normal! Din zecile de mii de taximetriști ai Ulaanbaatar ului, taman muta pământului s-a nimerit la noi, din nou. Bineînțeles că iar a greșit drumul. Și bineînțeles că iar a întârziat. Bineînțeles că am făcut mișto de ea. În română.
Însă cea mai tare și ciudată experiență rămâne cea din a doua noapte în stepă. După cum am menționat, și ati văzut în poze, corturile astea erau fix în mijlocul pustietății, da? Nimic în jur cât vezi cu ochii. La o distanță considerabilă de corturile acestei familii, 2 sau 3 corturi ale unor veri de-ai lor. Atât. În rest praf și boscheți.
Buuun. Și cum era frumușel noapte, mai exact miezul ei, numai că aud un fel de tobă care începe să bată deodată, ca intr-o incantație, ritmic, așa. Mă uit la ceas, 3.30.
Cum eram buimacă de somn, primul meu gând a fost că au ceva ritualuri religioase oamenii, zic poate sunt credincioși, ceva, și am prins vreun Sfântul Vasile.
Doar că vă puteți inchipui puțin atmosfera: întuneric beznă (vă amintiți partea cu lipsa electricității), liniște mormântală, undeva la dracu-n praznic, nu cunoști zona, oamenii, obiceiurile, nimic. Poate astia de Sfântul Vasile la ei mănâncă rinichi de români, ce stiu eu ce obiceiuri bizare se practică prin zonele alea?
Ideea e că mi-au trecut câteva idei prin cap.
Apoi s-a oprit. Zic hai, ori a găsit pe altcineva și am scăpat, ori poate așa e la astia apelul la rugăciune și gata, acum a auzit toată lumea și.. Doamne ajută, ce să zic?
Nici nu apuc să adorm bine la loc si, pe la vreo 4.20, iar: Bum bum bum! Bum bum bum!
Pfoai! Deja mă luaseră nervii, că sunt urâcioasă când imi e somn. Sau foame. Sau sete. Sau cald. Frig. Sau mă plictisesc. Sau enervez. În fine. Sunt urâcioasă.
Și mă luaseră nervii. Zic stai, că stiu! Astia își cheamă sau gonesc caii! Că imi aminteam că menționasera cu o seară înainte că urmau să dea drumul la cai și de asta era mai bine să călărim atunci.
Și zic ok. Bat ditamai toba în creierii nopții ca să vină toți caii acasă la timp, să ... fie, na. Că doar nu sa-i mulgă.
Bun. N-o mai lungesc. Până dimineata s-a auzit toba aia periodic, de am inventat cel puțin 5 utilizări noi pentru cel ce o folosea, bașca vocabular pe măsură.
Ne trezim și o întreb pe ghidă, care dormise ca un comatos: tanti, nu vă supărați, ce a reprezentat acea bătaie ritmică de tobe ce a început pe la 3.30 și a ținut până dimineata? Că aș vrea să știu pentru ce iau pastile.
Ea zice"nu stiu, dar o întreb pe proprietară "
Vreți să știți ce a răspuns proprietara? Că nu are habar, nu au fost nici ei, și nici verii lor de la celelalte ger-uri. Și că probabil a fost un șaman.
Aaaa... Stop!
Derulați puțin.
Dacă eram intr-un oras, orice oraș, sau intr-un sat, orice sat, sau oriunde in lume unde ar fi fost măcar o cărare in apropiere, ok, să zicem că un șaman ar fi hotărât să vină neinvitat în mijlocul unor așezări omenești, la 3 30 noaptea, să bată intr-o tobă din oră în oră.
Dar la Cucu Bau de Nicaieri, unde am ajuns cu mașina după un drum de 20 de minute prin pustietate, unde sunt 7(sapte) corturi cu oameni care nu au habar de tine și nu te-au chemat... Hello??!!Care sunt șansele??
Cu ce să fi ajuns? Nu am auzit nicio mașină, niciun cal, nimic. Și DE CE să fi venit? A venit așa, a bătut în toba aia ca disperatul câteva ore și a plecat?
În plus, ultima oară când a bătut era lumină afara. Cum de nu l-a văzut nimeni ?
Freaking Dosarele X!
Și când am incercat să îmi expun toate aceste teorii ghidei, ea a ridicat din umeri exxxtreeem de relaxată și nepăsătoare, ca și cum ăla se teleportase acolo si eu eram imbecilă, ca nu intelegeam.
Deci ăsta va rămâne mult timp misterul vieții mele, dacă nu pentru totdeauna, că nu vad cum aș putea sa-l elucidez.
În orice caz, dacă în următoarele zile mor sau câștig la Lotto, e pentru că mi-a dat șamanul ăla în boabe. Sau în tobe. Sau mi-a atins chakra. Să știți.
În rest totul a decurs normal, dacă nu pui la socoteală faptul că la întoarcere avionul a avut întârziere din nou, mâncarea a fost dezgustătoare (da, tot Air China), am avut niște turbulente de am crezut că o să cadă tuburile de oxigen, am așteptat peste o oră la coadă la control pașapoarte în aeroport în Bruxelles pentru că erau sute de oameni și, oh, da! Am prins în ultima secundă un om cum pleca cu bagajul meu de cală.
Apoi, a treia zi, am vizitat un templu undeva la Cucuieții Mongolezi din Deal , de am urcat până mi-am scuipat un plămân, ca stiti că sunt rezistentă la efort ca un hipopotam cu Covid, și apoi am pornit tâgâdâm tâgâdâm spre Ulaanbaatar, unde am abuzat de apa caldă like there was no tomorrow.
Și, pe scurt, cam asta a fost și treaba cu excursia în Mongolia centrală. Mi-a plăcut, nu mai merg.
Ce vreau acum să povestesc, însă, sunt micile je ne sais quoi ce aduc sare și piper de fiecare dată în călătoriile mele.
De exemplu, să vă spun despre cum mi s-a pus pata rău de tot pe baiatul din grupul nostru, un copil de 21 de ani, student în Tokyo. Nu vorbea foarte bine engleză (chiar deloc) dar fetele din grup traduceau pentru el și am aflat că era la a 81-a țară vizitată (WOW!! Când am auzit asta deja mă rodea invidia ca o pereche de pantofi noi). Însă în ce condiții călătorea el? Lucrase foarte multe nopti part time în Japonia, își neglijase studiile, pentru ca în timpul zilei, la cursuri, dormea, și își lua doar biletele de avion. Apoi dormea pe străzi. Călătorea doar cu un rucsac în care, sincer, cred ca avea doar 2 tricouri, o bluzita cu maneca lungă și 2 perechi de pantaloni, pentru ca nici ala nu era plin. NU AVEA GEACA! Deci omul a plecat în Mongolia fără să caute nicio informație despre vreme, locații, nimic. Și a pus două tricouri in rucsac și hai sus!
Acum, stiu prea bine ca fix treaba mea nu era cum călătorea el sau, și mai mult, să mă supăr că nu avea geacă la 8 grade în stepă. Sau că umbla cu o pungă de plastic pe el și când l-a întrebat ghida dacă are vreo geacă el a zis, referindu-se la pungă, că doar pe aia. Nu era treaba mea că el era tembel.
Doar că am și eu două bucăți la ușă și cred că nervii mei erau mai mult îndreptați spre toate dățile în care îi văd flower power, fără a catadicsi să anticipeze următorul metru.
Hai că primul meu exemplu nu a fost neapărat amuzant, că iar m-au luat spumele pe Teriaki ăla mic, că niciodată nu tineam minte cum îl cheamă. Era ceva cu T, asa ca îi ziceam Tzatziki sau Teriaki. În fine. Trecem mai departe.
Am cunoscut un cuplu super tare de austrieci, cu care ne-am tot intersectat inclusiv la hotel, la întoarcere, în Ulaanbaatar. Erau intr-un tur de două luni prin lume. Fuseseră 2 săptămâni prin Mongolia, urma Kazahstan, Uzbekistan, și multe alte țări cu tan la sfârșit, un traseu destul de interesant și solicitant.
Vorbeau despre schimbat avioane, inchiriat mașini, alergat de colo colo, un cuplu extrem de simpatic și activ.
Stiu, nu pare nimic extraordinar. Doar ca ea avea 76 de ani, iar el 88! Ee?
Apoi, intr-o zi am comandat un taxi. E foarte ieftin(Asia e ieftina în general). Am așteptat și am așteptat, puteam urmări traseul mașinii pe aplicație, și vedeam ca urma să facă stânga, spre noi. Doar că, din motive absolut străine de noi până in ziua de azi, a luat-o înainte. Ok, mai așteptăm.
Trecu o zi, trecură trei, taxiul se oprise undeva pe drum și nu se mai mișca. Deja ne gandeam să anulăm, că era îngrijorător, plus că stateam în 30 de grade. După lupte seculare care au durat vreo 20-30 de minute, a apărut o firavă șoferiță, care normal că nu vorbea engleză , așa că nu am putut să ne certăm sau să ne explice nimic în nicio limbă, doar ne-a făcut un semn cu mâna a lehamite, așa, și am pornit.
Mai târziu în aceeași zi, plecând de la un mall și comandând un taxi, cum karma are obiceiul să facă misto când te astepti mai puțin, ce indicativ accepta comanda? Pai același, normal! Din zecile de mii de taximetriști ai Ulaanbaatar ului, taman muta pământului s-a nimerit la noi, din nou. Bineînțeles că iar a greșit drumul. Și bineînțeles că iar a întârziat. Bineînțeles că am făcut mișto de ea. În română.
Însă cea mai tare și ciudată experiență rămâne cea din a doua noapte în stepă. După cum am menționat, și ati văzut în poze, corturile astea erau fix în mijlocul pustietății, da? Nimic în jur cât vezi cu ochii. La o distanță considerabilă de corturile acestei familii, 2 sau 3 corturi ale unor veri de-ai lor. Atât. În rest praf și boscheți.
Buuun. Și cum era frumușel noapte, mai exact miezul ei, numai că aud un fel de tobă care începe să bată deodată, ca intr-o incantație, ritmic, așa. Mă uit la ceas, 3.30.
Cum eram buimacă de somn, primul meu gând a fost că au ceva ritualuri religioase oamenii, zic poate sunt credincioși, ceva, și am prins vreun Sfântul Vasile.
Doar că vă puteți inchipui puțin atmosfera: întuneric beznă (vă amintiți partea cu lipsa electricității), liniște mormântală, undeva la dracu-n praznic, nu cunoști zona, oamenii, obiceiurile, nimic. Poate astia de Sfântul Vasile la ei mănâncă rinichi de români, ce stiu eu ce obiceiuri bizare se practică prin zonele alea?
Ideea e că mi-au trecut câteva idei prin cap.
Apoi s-a oprit. Zic hai, ori a găsit pe altcineva și am scăpat, ori poate așa e la astia apelul la rugăciune și gata, acum a auzit toată lumea și.. Doamne ajută, ce să zic?
Nici nu apuc să adorm bine la loc si, pe la vreo 4.20, iar: Bum bum bum! Bum bum bum!
Pfoai! Deja mă luaseră nervii, că sunt urâcioasă când imi e somn. Sau foame. Sau sete. Sau cald. Frig. Sau mă plictisesc. Sau enervez. În fine. Sunt urâcioasă.
Și mă luaseră nervii. Zic stai, că stiu! Astia își cheamă sau gonesc caii! Că imi aminteam că menționasera cu o seară înainte că urmau să dea drumul la cai și de asta era mai bine să călărim atunci.
Și zic ok. Bat ditamai toba în creierii nopții ca să vină toți caii acasă la timp, să ... fie, na. Că doar nu sa-i mulgă.
Bun. N-o mai lungesc. Până dimineata s-a auzit toba aia periodic, de am inventat cel puțin 5 utilizări noi pentru cel ce o folosea, bașca vocabular pe măsură.
Ne trezim și o întreb pe ghidă, care dormise ca un comatos: tanti, nu vă supărați, ce a reprezentat acea bătaie ritmică de tobe ce a început pe la 3.30 și a ținut până dimineata? Că aș vrea să știu pentru ce iau pastile.
Ea zice"nu stiu, dar o întreb pe proprietară "
Vreți să știți ce a răspuns proprietara? Că nu are habar, nu au fost nici ei, și nici verii lor de la celelalte ger-uri. Și că probabil a fost un șaman.
Aaaa... Stop!
Derulați puțin.
Dacă eram intr-un oras, orice oraș, sau intr-un sat, orice sat, sau oriunde in lume unde ar fi fost măcar o cărare in apropiere, ok, să zicem că un șaman ar fi hotărât să vină neinvitat în mijlocul unor așezări omenești, la 3 30 noaptea, să bată intr-o tobă din oră în oră.
Dar la Cucu Bau de Nicaieri, unde am ajuns cu mașina după un drum de 20 de minute prin pustietate, unde sunt 7(sapte) corturi cu oameni care nu au habar de tine și nu te-au chemat... Hello??!!Care sunt șansele??
Cu ce să fi ajuns? Nu am auzit nicio mașină, niciun cal, nimic. Și DE CE să fi venit? A venit așa, a bătut în toba aia ca disperatul câteva ore și a plecat?
În plus, ultima oară când a bătut era lumină afara. Cum de nu l-a văzut nimeni ?
Freaking Dosarele X!
Și când am incercat să îmi expun toate aceste teorii ghidei, ea a ridicat din umeri exxxtreeem de relaxată și nepăsătoare, ca și cum ăla se teleportase acolo si eu eram imbecilă, ca nu intelegeam.
Deci ăsta va rămâne mult timp misterul vieții mele, dacă nu pentru totdeauna, că nu vad cum aș putea sa-l elucidez.
În orice caz, dacă în următoarele zile mor sau câștig la Lotto, e pentru că mi-a dat șamanul ăla în boabe. Sau în tobe. Sau mi-a atins chakra. Să știți.
În rest totul a decurs normal, dacă nu pui la socoteală faptul că la întoarcere avionul a avut întârziere din nou, mâncarea a fost dezgustătoare (da, tot Air China), am avut niște turbulente de am crezut că o să cadă tuburile de oxigen, am așteptat peste o oră la coadă la control pașapoarte în aeroport în Bruxelles pentru că erau sute de oameni și, oh, da! Am prins în ultima secundă un om cum pleca cu bagajul meu de cală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu