Astăzi e despre țânțari.

So...here I am again, chasing mosquitos in the middle of the night...
Nu-mi amintesc de vreo perioadă în care să nu fi urât țânțarii. De fapt, cred că ei constituie și subiectul primelor mele amintiri. Cum îi alergam noaptea, înnebunită de zgomotul pe care îl fac, cum rânjeam obosită, dar fericită, când murdăream pereții cu sângele lor, ore mai târziu, cum îmi făceam cruci cu unghia pe ciupituri, poate-poate nu m-or mai mânca așa tare...
Eu față de oameni nu simt niciodată ură. Nu îi suport pe majoritatea, dar nu îi urăsc. :D. De unele animale îmi e frică. De pisici, de exemplu, sau de păsări, indiferent că sunt de curte sau zburătoare. De insecte în general îmi e urât. Nu le plac. Singurele viețuitoare pe care le urăsc cu adevărat sunt scârbele astea mici și gălăgioase.
Eu am un țânțar al meu personal, dintotdeauna, așa cum alții au înger păzitor. Cum moare, e înlocuit cu un altul, tânăr, în putere. Țânțarul meu are normă la ciupit și zumzăit, și, cum am parte mereu de șeful de promoție, face o treabă excelentă.
Mă gândesc intens la rolul țânțarilor pe pământ, și am ajuns la concluzia că slujba lor e să îmi testeze mie răbdarea, să trec vreun test al canonizării, ceva, să mă ajute să fiu mai bună. Ei bine, nu le iese, pentru că le doresc tot răul din lume și îmi lucesc ochii ca unui inventator diabolic atunci când mă mai gândesc la vreo metodă nouă de tortură pentru ei.
Am un adevărat arsenal de tabieturi.Când îl/îi aud, dacă e întuneric în cameră, stau nemișcată și aștept să se apropie. Când mi se pare că sunt în dreptul urechii ...zbang!, îmi trag una peste față.Nu râdeți, fac asta de 30 de ani, și de vreo 4 ori chiar a mers!
Apoi, dacă nu reușesc să îl omor așa(și de obicei nu reușesc) aprind lumina și îmi pun ochelarii(eh..nu mai sunt nici eu la prima tinerețe, ce să faci?) și mă îndrept către pastilele de Raid. Bag una în priză, apoi mă dau din cap până în picioare cu Autan. Autanul a devenit, de fapt, noul meu parfum.Mă dau dimineața, mă dau seara, dau prin cameră cu el, îmi spăl rufele, e parte din mine.
Apoi mă întorc în pat și aștept cuminte să il văd sau aud. Uneori, normal, nu se aude nimic, pentru că scârba se ascunde. Și nu se mai ascunde, nenică, la vedere, pe un perete, ca pe vremea mea,ci pe sub pat, pe după calorifer, după mobilă...Așa că trec la arma mea secretă: iau un tricou, ceva, și încep să îl învârt prin cameră așa cum învârtea Winnetou toporul. Asta ca să îl sperii și să îl scot din zona lui de confort. Să fiu sinceră, nu știu ce efecte are treaba asta la țânțari, dar vecinii de vizavi sigur se întreabă ce incantații fac seară de seară, că am geamul deschis și ei,inocenții, nu știu drama din spatele acestor mișcări dubioase.
După ce îl scot din culcuș, îl urmăresc de mama zmeilor îl ia, până la victoria finală(a mea, că facem cu rândul). Atunci pot, în sfârșit, să mă culc liniștită, asta dacă nu mai apare vreunul sau nu mă mănâncă atât de tare ciupiturile încât îmi trece somnul.
Târziu în noapte adorm, visând frumos la plase electrice și sprayuri ucigașe, sau măcar la ziua în care mă voi muta în Islanda, singura țară din lume fără țânțari...