De câtva timp îmi urmăresc amuzată pielea cum își pierde fermitatea, cum îmbătrânește încetișor, în liniște, alături de restul corpului. Amuzată, spun, pentru că eu continuu să mă simt ca la 20..30..15, uneori chiar 12 sau 6 ani. Continuu să cânt toate melodiile din univers, să dansez ca și cum nu s-ar uita nimeni(și chiar nu se uită, că doar n-oi dansa în public, ca nebuna) să fac glume(excelente, dacă mă întrebați doar pe mine) să plâng și să râd la toate tâmpeniile, să mă strâmb mai ceva ca un mim la audiții la Românii au talent. Și, în general, să nu am regrete.
Însă, peste toate astea, peste toate bucuriile pe care mi le aduce vârsta asta în particular sau orice vârstă, în general, o să îmi pară, totuși, rău, de un singur lucru: că n-am avut, frate, și eu, un talent ieșit din comun, un lucru la care să mă pricep extraordinar de bine și la care să excelez. N-am avut.
Am fost mereu cântăreața perfectă, dar fără voce. Am cântat de când mă știu și pe unde m-am aflat, am învățat versuri, am făcut vocalize, hei! am fost chiar și la cor în generală și în liceu, dar n-am fost niciodată Andra. Sau Delia. Bine, n-am fost nici măcar Carmen de la Sălciua(habar n-am cine e și ce cântă dar am văzut azi că e #1 în trending pe youtube). Am fost cumva la nivelul domnișoarei de mai jos:
Dar a fost ok. Atât s-a putut.
Am fost, totodată, dansatoarea perfectă, dar fără corpul aferent. Din nou, am dansat când și cum am putut, poate chiar am impresionat un copil, doi(sau doar își doreau să mă opresc, să le dau de mâncare), am repetat coregrafii, la naiba! chiar am inventat unele, dar...triumful meu s-a oprit în familie, la spectacolele de Crăciun pe care le organizam cu sor-mea pentru părinți. Nu spun că nu aveau succes, oamenii plăteau chiar și bilet(nu se pune că îi obligam,nu?) dar...steaua carierei mele de dansatoare s-a stins discret, așa cum a și apărut. Însă n-o să renunț, nu. Peste câțiva ani, o să fiu EU într-un filmuleț ca cel de mai jos:
Am fost și actriță, chiar. O actriță minunată, dar fără alt rol în afară de rolul vieții ei. Lipsă de regizori inspirați, csf? Îmi amintesc când treceam cu sor-mea pe lângă teatru și, în cei 20 de metri care acopereau lungimea clădirii, noi ne prefăceam că suntem actrițe și interpretam gălăgios te-miri-ce replici, dându-ne ochii peste cap și râzând zgomotos și forțat. Speram, de fiecare dată, să impresionăm vreun Scorsese de Constanța sau vreun Spielberg de România și să ne lansăm în industria cinematografică. Fără succes, din păcate.
Și, deși talentul meu nativ nu a trecut neobservat și a impresionat-o profund pe profa de mate din liceu, care, de câte ori ieșeam la tablă și făceam toate fețele pământului( că altceva nu știam să fac) îmi zicea că actriță trebuia să mă fac(de teamă, cred, să nu îmi doresc, în mod imposibil, să dau la ASE), nu am reușit nici în acest domeniu. Well, măcar nu am ajuns în topul de mai jos:
Apoi am mai fost, pe rând sau în același timp, o pictoriță desăvârșită, dar fără talent, o scriitoare exemplară, dar doar la categoria ”Așa nu!”, o sportivă de performanță(asta doar dacă se pune statul în fața televizorului și datul cu presupusul despre cât de ușor pare), o bucătăreasă și o cofetăreasă de top, mare chef la mine-n casă, o creatoare de arts&crafts cu succes răsunător dar limitat. De talent.
Și cam atât. Ca în proverbul ”Always the bridesmaid, never the bride” am fost, în capul meu, mereu aproape, niciodată lângă. (ați prins-o p-asta? :)) )
Dar o dată cu vârsta vine și maturitatea(cel puțin, așa ar fi frumos). Și o dată cu maturitatea vin și acceptarea și iubirea de sine, șiii, o dată cu ele(tăvălug vin, toate deodată, da) și faptul că trebuie să ne concentrăm pe lucrurile pozitive, nu pe cele negative, right? Ei, uite! Pozitiv la mine e că pot să fac câte ceva din filmulețul de mai jos. :D
În rest, lamulțean la toată lumea! Să trăim!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu