Amintiri din Japonia. Dar nu din alea turistice.

 Doresc să încep prin a-mi cere scuze că m-am întors de atâta amar de vreme din Japonia și nu v-am povestit o vorbulițã de acolo, și prin asta nu mă refer la cât de educați, politicoși și curați sunt, că asta cred că știți deja, ci lucrurile cu adevărat importante, care sunt sigură că v-au împiedicat să vă desfășurați viața în mod normal, și anume ce mi-am cumpărat eu de acolo.

Dar gata! Puteți răsufla ușurați! Sunt aici, am și poze, am niște timp la dispoziție, îi dăm drumul.

Înainte de toate... știți prea bine: context. (Csf.. Ncsf. Contextul e viața oricărei povești interesante)

Așadar: eu sunt un cumpărător compulsiv, da? Asta știm deja. Eu știm, nu știu dacă știm și voi. În plus, sunt și exxxtrem de influențabilă când vine vorba de shopping. Practic, sunt victima perfectă! Dacă adaugi și faptul că sunt colecționară din fire, iti dai seama că punerea mea în captivitate e singura soluție pentru a-mi salva bruma de salariu. Practic, toate hobby-urile mele au definiții în cărțile de psihiatrie și, o dată ce mi se pune pata pe ceva, trebuie să îl am, dar nu doar pe acel ceva, ci toată gama de culori, mărimi, etc.

Dacă nu mă credeți sunteți invitați să îmi vedeti ustensilele de gătit/copt/ornat, tot ce am cumpărat în perioada în care făceam bijuterii și accesorii, când voiam să fac lumânări, să fac încrustații pe lemn... Să mai zic? Psihiatrie, v-am spus.

În fine. Și am ajuns în Japonia, țara milioanelor de chestii. Și au început să îmi apară (nu ca prin minune, dar să zicem, de dragul narațiunii) filmulețe cu recomandări diverse. Ba o mască de față, ba o cremă de mâini, ba te miri ce dulciuri, ba condimente pentru orez.. În fine, ati inteles. Și știți cum funcționează treaba: cu cât te uiți mai mult, cu atât mai multe îți apar.
Iar eu, ființă slabă? (Pentru că, da, nu trebuie să râdem de cei bolnavi, e mai presus de ei. ) Am inceput să fac print screen la produse și să le vânez prin magazine. Și să le și cumpăr, normal, că ce vânător e ăla care nu aduce prada acasă?

Bun. Și acum urmează punctul culminant al povestirii, că nu v-am adunat aici doar ca să îmi înșirui dizabilitățile. La un moment dat ajung într-un magazin cu lista mea (cu poze), și priveam debusolată, neștiind de unde să încep (sunt mii de produse, e provocarea supremă și dacă vorbești japoneză, darămite dacă doar obișnuiai să mănânci câte una la pomeni, în copilărie) Și cum stăteam eu așa, probabil implorând ajutor în limbaj universal, numai ce se înfiripă vânzătoarea lângă mine, întrebându-mă(din priviri sau din Google Translate, nu mai știu) dacă am nevoie de ceva.
PĂI. NU. AM. EU? Am. Și încep să îi arăt. Uite, asta! La care ea: A, sigur! Vino! Și pac! În 3 secunde eram cu produsul în mână. Și iar. Și iar.
Și cred că a mers bine vreo 2-3 produse, apoi vânzătoarea s-a gândit că ar fi o idee bună să îmi destabilizeze universul fragil și să îmi recomande alte produse în locul celor pe care le aveam salvate.
Și a început: Asta e bună, dar avem una și mai bună. N-o doriți pe aceasta, mai bine?
... O doresc, papucii tăi de manipulatoare, cum să n-o doresc, că și dacă n-o doream îmi era rușine să îți zic, fi-ți-ar capul să-ți fie cu ideile tale, că acum m-ai lăsat cu lista nebifată!

Și ... s-a dezlănțuit iadul,  cum era de așteptat. Ea zicea, eu puneam în coș. Ea zicea, eu puneam în coș. Și tot așa. 

Rezultatul? Am luat o moviliță de produse care nu erau pe lista mea, ci pe lângă ea, nici nu îmi mai amintesc exact ce se intampla acolo, doar că ea mă tot întreba iar mie imi era rușine să zic nu, și la un moment dat se ajunsese departe, m-a întrebat dacă vreau nu-știu-ce pastile pentru coșuri, i-am amintit că a întârziat cu recomandarea vreo 30 de ani și m-am îndreptat spre casă. Îmi amintesc doar că mi-a dat niște cadouri pentru că am cumpărat multe de la ei, dar în momentul ăla tot ce voiam era să ies din magazin înainte să rămân fără bani de intors acasă.

Dar nu asta e partea amuzantă. Partea amuzantă e că a doua zi am mers la alt magazin și mi-am luat produsele de pe lista MEA, pentru că rămăsese nebifată. Iar eu le văzusem recomandate pe net de necunoscuti, deci asta trebuie să însemne ceva, nu? Ce știu eu ce interes avea domnișoara aia să îmi recomande ceva mai puțin comercial, bazat pe cunoștințele ei personale?
Și povestea asta compulsiva s-a repetat pe tot parcursul traseului meu de aproape două săptămâni, astfel încât am reușit să umplu două valize cu prostii și sa-mi asigur, probabil, locul întâi în topul nescris al celor mai neinspirați cheltuitori din perioada modernă.

Cum știu că am loc fruntaș? Am cumpărat ceva(da, ceva, că nu știu ce e. Adică, cred că e condiment, dar cam aici se opresc cunoștințele mele despre produs) pe care scrie: Presară pe orice! Pe orice, desigur, oferă un spectru larg de posibilități și idei. Deocamdată m-am limitat la niște orez, că de acolo începe totul, nu-i așa?
Iată:

Într-o ordine complet aleatoare, am mai cumpărat: măști de păr, balsam, șampon(diferite mărci, pentru că am vazut diferite reclame), măști de față, odorizant de toaletă, burete de șters oglinda, burete de șters calcarul de pe robinet, protecție pentru degete când te tai(un fel de degete de silicon), toate Kit-kat urile posibile(știți că acolo au cu foarte multe arome), veselă de bucătărie, cuțit, supă ramen, betisoare, cremă care sa-ti domolească firicelele de păr rebele(foarte utilă, jur), ustensile pentru onigiri, măști de ochi, dulciuri. Dulciuri. Dulciuri. Și niște dulciuri.
Și lista poate continua. Până la două valize mari.

Dar în rest sunt ok. Nu cheltui mult. Dacă stau în casă. Fără telefon. Și fără internet. Închisă într-un beci. Fără niciun porumbel călător la îndemână pe care să-l trimit la piață cu vreo bucățică de hârtie pe care am scrijelit cu sânge o listuță de cumpărături. Sunt ok.