Love story

 Stiti când ești tânără și necoaptă și ți se pune pata pe băiatul rău din liceu sau cartier sau de la televizor sau nici nu conteaza de unde, că oricum nu aveți nicio șansă acum, și-n vecii vecilor, amin, că tu ești complet lipsită de importanță iar el e frumos de pică?

Trebuie să știți. Dacă sunteți fete, sigur ați trecut prin asta(că doar n-or citi doar Angelinele Jolie cu 100℅ rata de succes la Brazi Piți). Dacă nu sunteți fete, treaba voastră, vă imaginați.

Așa cum mi-am imaginat și eu când eram mică că ar putea exista un univers în care să fiu cu Johnny Depp sau Tudor Chirilă. Meci mai prost, ce să zic! N-a ieșit.

Dar de visat, oh, am visat! Și am mustăcit și făcut planuri prostești care începeau cu "dar cum ar fi dacă... "

Ei bine, trăiesc o poveste similară, deși datele problemei(pentru că este o MARE problemă) sunt diferite.

Mi s-a pus pata rău. Dar rău. Și diferența între atunci și acum e că atunci poate nu aveam nicio șansă, dar acum am. Doar că acum am și minte, și maturitate, și niște semnale sonore care îmi țiuie în urechi mai ceva ca alarma când e simulare de incendiu la noi la muncă.

Și alarmele astea îmi spun să nu mă bag, că nu e cazul. Ăsta e creierul, care, săracul, încearcă să își facă meseria. Apoi vine inima, proasta, care mereu m-a băgat în belele, și care nici măcar nu zice nimic, doar mă înțeapă, mă împinge, îmi trimite semnale, îmi înmoaie corpul în prezența subiectului în cauză.

Pe scurt, ca să nu o lungesc iar inutil: m-am îndrăgostit nebunește și iremediabil.
Și am vești bune și vești proaste:

Vestea bună e că e vorba de o pereche de pantofi.
Vestea proastă e că sunt foarte scumpi. O altă veste proastă e că nu îmi trebuie. De fapt, perechea de care mă îndrăgostisem inițial era cu tocuri(mici, dar orișicum), iar eu nu am mai purtat tocuri de vreo 20 de ani, și atunci era ocazional.

De aici și comparația mea de la început. Fix relație imposibilă, între frumoasa balului și baiatul care parchează mașinile. Eu sunt baiatul care parchează mașinile, în caz că mai e nevoie să explic.

Iar veștile proaste continuă: am gasit același model, fără toc. Și sunt absolut minunați. Îi iubesc din tot sufletul meu, așa cum numai o dragoste interzisă îți poate da putere să o faci.

De când i-am văzut prima oară, mă gândesc numai la ei. Mă ajută și algoritmul social media, care mi-i bagă în fața ochilor cu fiecare ocazie de când i-am căutat pe site-ul oficial. Sunt de la Dior, apropo, că nu putea să mi se pună pata pe ceva de la Decathlon. Și sunt obscen de scumpi. În sensul că și dacă aș face o aroganță extremă și i-as cumpăra, cel mai probabil nu i-as purta niciodată, să nu îi stric. :)))) Dar nu aș face această aroganță, mai degrabă aș merge într-o excursie cu banii respectivi.

Așa că am inceput să caut soluții. Și tot social media mi-a venit în ajutor, sugerându-mi un site cu produse de firmă care au mai fost iubite în trecut:), adică la mâna a doua.

Acum, fără a intenționa să supăr pe nimeni, eu, pe lângă faptul că nu sunt fan second hand în general, am o echipă specială de pitici pe creier care se ocupă de secțiunea încălțăminte.
Mi se pare îngrozitor să porți încălțămintea altcuiva dacă nu e din necesitate.
Daaaar...erau la jumătate de preț! Jumătate! Ceea ce tot scumpi îi făcea, dar deja parcă mai veneam de acasă.

În sfârșit. După ce m-am codit vreo două zile și cu aplicația aia cu produse second am decis să o dezinstalez, să scot ispita din casă, și, poate, să uit că am vazut vreodata cea mai frumoasă pereche de pantofi din lume.

Două zile mai târziu primesc mail de la aplicația respectivă, erau reduși încă și mai mult pantofii mei, ajunseseră deja pe la vreo 350 de euro! :)

Dar cine sunt eu la această vârstă venerabilă daca nu o persoană matură și responsabilă? M-am dezabonat cu mâna tremurândã și cu lacrimile șiroind și am încercat să îmi continui existența gri și monotonă cu cele 87 de perechi de încălțăminte care NU erau ea!

Ușor nu mi-a fost, doar faptul că am mai trecut prin greutăți în viață m-a ajutat.

Am continuat să merg la muncă, să incerc să socializez, să îmi continui rutina, dar în sufletul meu ceva se deconectase...
Până intr-o zi, când...


.. Va continua